Unde dragoste nu e…

Un articol semnat de un foarte bun publicist,  pe pagina unei prestigoase instituții media (numele și titlurile nu-și au rostul aici, pentru că aș vrea să pun accentul doar pe un anume tip de speculații, extrem de răspândite zilele astea în mass-media prutonistreană – am ales, la întâmplare, un citat dintr-o serie de citate asemănătoare, și m-am oprit la el, pentru că e cel mai laconic și e scris într-o română exemplară. Alte citate, ale altor autori, suferă de logoree și/sau de agramatism),  zice așa: „Cred că liberalii, acum, au o serioasă temă de meditație. Ei au de ales: să-și păstreze aceeași postură intransigentă dar lipsită de eficiență, sau să intre în joc și prin participarea lor la guvernare să fortifice caracterul proeuropean și proromânesc al noii puteri. Pentru început, Partidul Liberal are șansa să contracareze unele scheme toxice și să voteze guvernul Leancă, spulberând pretenția unora că fără comuniști nu se poate. Ba se poate fără comuniști, dacă îți dorești cu adevărat binele țării și nu umbli cu subterfugii pentru a îngheța reformarea justiției, și dacă nu urmărești în subsidiar o agendă moldovenistă!”

Nu pot decât să-l felicit pe autor, cultivator al unui optimism debordant: după ce explică, în termeni finuți, contorsionismul politic al PD și PLDM, autorul vede – în toată harababura stârnită de ele cu ocazia negocierilor pentru formarea majorității parlamentare, în stânga și-n dreapta -„caracter proeuropean și proromânesc”! Unul care trebuie doar puțin „fortificat”! Nu tu furturi, nu tu aeroporturi, nu tu BEMuri, nu tu declarații antieuropene și sfidarea recomandărilor făcute de oficialii europeni în cadrul atât de așteptatei „discuții de la aeroport”, ci „caracter proeuropean și proromânesc”. Și, din contră, cel pe care autorul îl suspectează de intenția de a îngheța reforma justiției este chiar cel care cere garanții de la eventualii parteneri de coaliție că promisa reformă se va înfăptui! Și singurul partid care a inclus în programul său electoral ideea aderării la NATO, un partid care are susținerea colegilor de la Bruxelles și de la București devine, ca prin minune, suspect de… moldovenism (moldovenismul fiind o teorie stalinistă, este, în mod clar opusul integrării europene)! Deci, PL-ul, care își asumă fără vreo reticență identitatea românească și integrarea europeană, este „moldovenist”, iar Lupu, autorul celebrei „răzgândeli” despre „limba științifică” și cel care anunță că cererea de aderare nu mai e de actualitate, Diacov, ideologul „moldovenismului” de tip agrarian și promotorul politicilor românofobe, care au cauzat  românilor basarabeni destule necazuri în ultimii douăzeci de ani, Chiril Lucinschi, cel care declara, în campania electorală din 2009, că nu se va simți niciodată român, ci doar moldovean,  sunt purtătorii „caracterului proeuropean și proromânesc”! Asta da magie prin cuvânt, trucuri jurnalistice și demagogie iscusită! Nu e de mirare că se fură democrația ca în codru, cu astfel de „câini de pază”!

Cel mai dureros e că vorba despre un jurnalist pe care l-am admirat pentru articolele scrise în perioada regimului Voronin. Acum, brisc, autorul se face a uita de 7 aprilie, de fuga lui Papuc, de refuzul celor din PD și PLDM de a susține inițiativele PL privind reformele, denumirea limbii oficiale, decizii precum aceea de a nu participa la manifestațiile rușinoase de la Moscova – ca să dau doar câteva exemple. Autorul se face a nu ști că recomandările oficialilor europeni de a se forma o coaliție cu PL se întemeiază exact pe ceea ce, aici, la Chișinău, i se reproșează: exigența și intransigența. Uită să sublinieze că PD și PLDM sunt partidele care, odată ajunse în fruntea bucatelor, preferă să întoarcă spatele Europei, României și electoratului, intrând, aproape necondiționat, pe mâna PCRM. Un PCRM la fel de cinic, de altfel, care abia așteaptă să se alieze cu aripile „moldovenist-primitve” (sau „moldo-stataliste”) ale PD și PLDM și cu PSRM, preluând astfel întreaga putere în Parlament (sau poate că autorul nici nu ia în calcul acest scenariu, dar asta nu înseamnă că acesta nu este posibil). În orice caz, nu faci niciun bine fragilei democrații din Republica Moldova, dacă favorizezi ipocrizia partidelor proestice, acordându-le circumstanțe atenunate, și descurajând unicul partid care își asumă un mesaj proeuropean consistent. Parafrazând, „unde dragoste nu e, de echidistanță nici vorbă”.

P.S. Când citești astfel de articole, te întrebi: oamenii se pot schimba atât de mult în doar câțiva ani,  sau, pur și simplu, există circumstanțe în care se devoalează aspecte latente, nevăzute, ale naturii umane?

Tristele povești de lângă noi

Acum patu ani,  în timpul protestelor anticomuniste, care au degenerat în haos și violențe, au fost uciși câțiva tineri (și încă nu se știe nici câți anume, nici de către cine),  fiii unor părinți, dintre care cel mai cunoscut este Valeriu Boboc (și, ca dovadă că tristețea asta imensă nu e deloc ceva abstract sau îndepărtat, Valeriu s-a dovedit a fi fiul unei colege de facultate).  Au trecut acești ani, în care și eu mi-am pierdut doi oameni dragi, doi dintre cei mai dragi, pe care i-am avut mereu lângă mine și cu lipsa cărora nu mă pot obișnui…

Mereu am zis că moartea este nedreaptă și, oricât de bine am înțelege că este inevitabilă, nu o vom putea accepta ca pe ceva firesc.  Moartea unui copil este o nedreptate de un miliard de ori mai mare. Mai ales că este împotriva legilor firii. Azi ar fi trebuit să păsatrăm tăcere pentru  eroii din 7 aprilie, dar cum n-a fost găsit niciun vinovat pentru moartea lor, nu se poate tăcea.  Mă întreb dacă cei care au torturat și ucis copiii altora se gândeau în acele momente la copiii lor, pe care probabil îi aveau, acasă… Mă întreb dacă se gândeau la sentimentele pe care le-ar fi avut părinții lor, dacă ar fi fost ei în locul acelor tineri… Și mă mai întreb, ce fel de oameni pot acționa așa și de ce tocmai ei au atâta putere…

Înțeleg destul de bine că legea e cam ciuntă și nu se poate aplica nici măcar în astfel de cazuri, extreme. Mai înțeleg și faptul că vinovații se simt protejați, acoperiți de diverse circumstanțe, că multe lucruri nu se mai pot afla, că probele au dispărut… Totuși, e ceva ce le scapă analiștilor și politicienilor noștri. PCRM se afla atunci la putere și este vinovat, pentru că  a admis acele violențe, a admis tortura în închisori și maltratarea tinerilor protestatari.  Liderii PCRM nu par să fie deranjați de acest rol pe care l-au jucat. Dimpotrivă, ei mai speră să ajungă la putere! Ca să-și ia revanșa. Mai mult, protestele din 2009 au izbucnit în condițiile unei campanii românofobe fără precedent, în condițiile în care frontiera cu România era închisă de mai bine de o lună.  Amenințarea premierului de atunci că se va face uz de arme era un alt mod de a incita la violențe. Discursul urii era prezent în aer, în mass-media… Dacă nu se pot găsi vinovații direcți ai asasinatelor din 7 aprilie, cu siguranță, instigatorii sunt identificabili, și, dacă nu pot fi pedepsiți călăii, cu siguranță, liderii compromiși, cei care s-au remarcat atunci prin discursurile care aprobau acele acțiuni antiumane, trebuie pedepsiți electoral: ar fi o mare rușine să-i alegem din nou, călcând peste mormintele tinerilor uciși…

* * *

Ne dorim o viață frumoasă și construim povești în jurul nostru, ca să înțelegem într-un sfârșit că, oricât ne-am strădui să creăm o poveste fericită pentru cei dragi, suntem mereu în preajma altor povești, triste…

Și, o confirmare că ne iluzionăm, atunci când sperăm să reducem numărul poveștilor triste (cel puțin pentru copiii noștri), Kremlinul reacționează dur la vestea despre inițiativa legislativă a PL privind corectarea denumirii de „limba moldovenească” în Constituția Republicii Moldova.  Reacția conține și o amenințare, e adevărat, voalată, cu reînceperea zărboiului de pe Nistru. Ceea ce nu e o noutate. Kremlinul nu ne-a lăsat din gheare niciodată. Și, ceea ce e și mai trist, de multe ori constat că nici măcar mentalitatea noastră n-a lăsat-o din gheare!

* * *

Aici puteți citi unele mărturii ale victimelor din 7 aprilie 2009. Sunt cutremurătoare.

* * *

Un interviu acordat Europei Libere de Ludmila Popovici, Director al Centrului pentru reabilitarea victimelor torturii Memoria.

* * *

O fotografie cutremurătoare: tatăl lui Valeriu Boboc, azi, în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău…

Sursa: aici.

* * *

P.S. Articol preluat de MoldovaOrg.

Update: Moldova.org

Ursul

„Știi ce trebuie să faci, dacă te rătăcești în pădure și te întâlnești cu un urs?”, mă întreabă mama, și eu deschid ochii a așteptare mirată și zâmbesc, imitând-o pe ea, pentru că și mama are acel aer misterios, pe care îl admiram în momentele cele mai plăcute  din câte puteau exista: cele de lectură, de joacă și de… discuții in-ter-mi-nabile cu ea. Am vreo șase ani, iar mama ține să-mi povestească o istorie din viața ei (și ce poate fi mai interesant pentru un copil, decât o istorie amuzantă din copilăria părinților lui?). Unele detalii ale poveștii le voi înțelege mult mai târziu, când voi reveni, obsedată parcă, asupra acestui subiect, încercând să înțeleg…

Deocamdată, am doar șase ani, sunt curioasă și aștept… povestea. Iar mama îmi spune în câteva fraze o „învățătură” pe care, probabil, a asimilat-o și ea cu minte de copil din istoria uneia dintre acele zile tragice din viața românilor din zona de ocupație sovietică:

–  Într-o zi, pe când eram și eu mică, tatăl meu, adică bunicul tău,  m-a luat de mână (eu fiind cea mai mare, așa s-au înțeles mama și tata: să merg eu cu tata, iar Dorina să rămână cu mama) și ne-am pornit la drum,  spre România...  Am mers drum lung, am stat puțin în ospeție la niște rude îndepărtate, apoi, prin pădure…  Am dormit în pădure și… ne-am întâlnit cu un urs! Să știi, când vezi că se apropie un urs, trebuie să te prefaci că ai murit, și ursul, oricât de flămând ar fi, te va lăsa în pace, pentru că ursul e un animal nobil, nu mănâncă mortăciuni… Așa mi-a spus mie tata, și  m-a învelit în haina lui, și m-a ascuns, și eu am stat nemișcată, și ursul s-a apropiat, ne-a adulmecat, dar… nu s-a atins de noi!

 – Și? Ați ajuns în România!?

– Nu, – zice mama  – ne-am întors acasă, tata a auzit, de la niște oameni de acolo de prin satul acela necunoscut, că nu se mai poate trece… „dincolo”! Asta trebuie să ții minte însă: ursul nu mănâncă mortăciuni.

Am revenit de nenumărate ori cu întrebări despre această poveste ciudată, dar mama nu ținea minte decât… „morala” despre urs. Nu-l văzuse, dar nu părea a avea vreo îndoială, pentru că așa îi spusese tatăl ei: că a fost ursul… Era și ea contrariată oarecum, mai ales că nu reușea să repereze cronologic evenimentul, iar confuzia îi era alimentată de alte neclarități din trecutul familiei sale, dar nu punea la îndoială povestea ursului din pădure.

Urmăresc reacțiile nepoatei mele de nici cinci anișori la diverse povești pe care i le spun și încerc să-mi dau seama ce interpretări ar putea exista pentru istoria cu ursul. Copiii sunt ușor de impresionat la vârsta asta, te cred, copilărește, și te admiră pentru increderea pe care tu, cu toate poveștile tale, reușești să le-o inspiri.

Mai târziu, maturizându-mă, am tot căutat răspunsuri, am adunat date, am răscolit toate albumele și toate amintirile rudelor, am reconstituit tabloul/filmul din… fragmentele unor vieți distruse, ca să ajung la concluzia că povestea asta, deși atât de incompletă și „cețoasă”, nu poate avea prea multe interpretări.  Cea mai plauzibilă e următoarea versiune: era aprilie 1941, pentru că e singura perioadă în care bunicul Ion, sătul de teroarea sovietelor, ar fi putut încerca să treacă frontiera.  Bunica povestea că bunicul ar fi cochetat cu ideile socialiste în tinerețe, fiind student la Iași, dar când au venit sovietele, și bunicul a văzut că acestea nu numai că nu dau pământ țăranilor săraci, așa cum promiteau propagandiștii bolșevismului, ci îi și expropriază pe cei care îl au (bunica provenea dintr-o familie înstărită, dintr-o dinastie  de preoți, astfel încât ar fi fost printre primele ținte ale terorismului bolșevic), s-a „trezit” imediat! Și… probabil, așa cum spun mulți supraviețuitori ai acelor evenimente, se zvonise prin satele basarabene că se deschide granița, și românii de pe malul stâng se vor putea repatria, dacă vor dori, și grănicerii sovietici nu le vor face nimic…

De ce nu au dormit cei doi drumeți, osteniți (dintre care unul era copil!), la rude, ci și-au petrecut noaptea în pădure? Probabil, pentru că era mai periculos, erau mai ușor de găsit de către patrulele de grăniceri, dacă rămâneau în casă la neamuri, decât dacă se ascundeau în hățiș. A fost sau n-a fost vreun urs? Cine știe? Eu am unele îndoilei, dar mama a păstrat în memorie frica și senzația apropierii unui pericol, deși n-a văzut ursul (nu și-l amintea!). Să fi fost în preajma unui pericol și mai mare: țeava vreunei arme de grănicer, spre exemplu? Așadar, asta bănuiesc eu: că era pe la începutul lui aprilie 1941 – una dintre acele zile tragice, pe care, mai târziu, mai mulți  bucovineni  mi le-au descris cu lacrimi în ochi, atunci când am colindat satele din regiunea Cernăuți, căutnd mai multe mărturii despre  masacrul de la Fântâna Albă.

Peste câțiva ani de la acel eveniment bunicul Ion a murit/dispărut în condiții mai mult decât suspecte…

Bunica Elena mi-a confirmat (cu o teamă explicabilă, pentru că era vorba de o „faptă antisovietică”, pe care ea o ascunsese autorităților, ceea ce putea avea urmări dintre cele mai grave) tentativa nereușită a bunicului Ion de a trece frontiera sovietică, dar n-a dat alte detalii despre asta, și nici n-a dorit să vorbească despre circumstanțele morții bunicului Ion, pe care eu nu l-am văzut niciodată, nici măcar în fotografii…

* * *

Zilele astea se fac 72 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă… Mama nu avea nici cinci împliniți.

* * *

Și în acest an, ca și în anii precedenți, pe 1 aprilie, când se comemorează victimele masacrului de la Fântâna Albă, câțiva curajoși au protestat în fața Ambasadei Rusiei la Chișinău, cerând condamnarea comunismului și retragerea armatei ruse de ocupație, staționată ilegal în stânga Nistrului:

* * *

P.S. Articol publicat de Adevărul și  de Constanța Express.

Libertatea de expresie din Republica Moldova, controlată de Kremlin

De câteva zile nu mai am libertate de mișcare pe internet. Am curățat tot, pentru că, inițial, am avut bănuieli că ar putea fi vorba de un virus. Am șters și postarea ce conținea un  „screenshot”, pentru a nu lăsa nicio urmă care să fi fost, eventual, „infectată”. Și totuși, problema persista. Și mai persistă și în acest moment. Din când în când,  în loc de pagina dorită, îmi apare foarte nedorita siglă a companiei rusești de telefonie mobilă „Bilain”: o sferă pictată în culorile gândacului de colorado (în imagine).  Ce s-a întâmplat? Nimic neobișnuit pentru o societate certată de mult timp cu valorile democratice. O instanță de judecată din Rusia a interzis două IP-uri, pentru a bloca două bloguri despre care am citit că ar fi propagat siucidul.  Deh, așa se vorbește „prin satul electronic”, dar care o fi adevărul, numai Dumnezeu știe, pentru că despre cele două bloguri se mai spune că există de mai mulți ani, și până în aceste zile n-au incomodat chiar atât de mult, încât să atragă sancționarea autorilor lor. Citez de pe un blog rusesc:

Новое в Замке: сказки, но для взрослых
Новости
Март 18, 2013 Автор: Zau
Пока весь wordpress заблокирован из-за несчастной пары постов какого-то там 2005 года в каких-то там двух невинных совершенно блогах (я видела скриншоты), приходится …заходить сюда левыми путями. Кому видно, тому видно. У кого Билайн и Ростелеком, тем не видно. (…)

Sursa: aici.

Diagnosticul celor de la WordPress, referitor la problemele tehnice pe care le are blogul meu, suna astfel:

„Hi there,   

Your trouble accessing WordPress.com is related to your ISP (Internet Service Provider). The screenshot you provided shows a blocked message from large Russian ISP Beeline, which is currently blocking all visits to WordPress.com addresses that happen to be on certain IP (Internet Protocol) addresses, due to a court order from the Russian government. Since our infrastructure uses load balancers to dynamically switch which sites are being served from which IP address at any given time to balance traffic, this explains why you can only intermittently reach the site.

While you may not be personally using Beeline as your ISP – and I realize you’re not in Russia – it looks like several smaller ISPs located outside Russia are using Beeline’s network, and so they too are affected by the situation.

 We’re very sorry for the inconvenience. We have been trying to work with Beeline – and a few other Russian ISPs – to find a solution for this issue, but there has been no resolution so far.”

Cu alte cuvinte, după două decenii și ceva de la proclamarea independenței Republicii Moldova, rețelele de telefonie mobilă și fixă de la noi depind tot de Moscova și, deci, de dispoziția Kremlinului. Și mă întreb, așa cum ar trebui să se întrebe fiecare dintre cetățenii Republicii Moldova: ce au păzit autoritățile moldovene atâția ani, în care ne-au hrănit cu iluzii  despre „integrarea europeană”, de n-au asigurat o piață a comunicațiilor liberă, în care să nu se admită imixtiunea Rusiei? Cum se gândesc politicienii noștri că am putea deveni o societate eligibilă pentru statutul de memru al UE, dacă Rusia deține controlul asupra unor importante mijloace de comunicare în masă de la noi?

Mai mult, n-am auzit pe nimeni dintre oficialii noștri să arate cel puțin îngrijorare față de problema cauzată de politica autorităților ruse. Probabil,  o situație ca asta este percepută ca ceva normal în mediile politice și de afaceri de la Chișinău! Am citit mai multe comentarii pe câteva forumrui americane despre acest caz. Dincolo de tactul și de formulările diplomatice ale comentariilor, se poate sesiza nedumerirea cetățenilor din statele democratice în legătură cu această situație, pentru că, în mod normal, interzicerea unor bloguri este percepută ca o barbarie în democrațiile occidentale.

Nu mai spun că și chestiunea acestui scandal din Rusia e oarecum dubioasă. Decizia de a pedepsi întreaga rețea de bloguri, în loc să se aplice sancțiuni doar autorilor care merită să fie pedepsiți (în cazul în care aceștia merită, desigur), este cel puțin una irațională, dacă nu sadică, și dacă nu e o acțiune de intimidare politică și de subminare a dreptului la libera exprimare. Este o acțiune care ne afectează direct, deși nu suntem cetățeni ruși și nu avem de ce să suportăm, alături de cetățenii ruși, injustiția care domină în politica acestui stat străin.

Cazul meu nu este singurul. Despre aceleași probleme au scris și alții. Spre exemplu, Curaj.Net, Roman Mihăeș, Traian Vasilcău. Nu știu cum se simt alții aflați în aceeași situație, dar eu mă simt ca… în Rusia. Și simt că drepturile mele cetățenești nu sunt protejate, la mine acasă.

P.S. În ultimul timp, se vorbește tot mai mult despre sumele uriașe pe care Guvernul le-ar fi irosit pe niște prostii, încurajând niște bloguri ce promovează, prin agramatismul lor, lipsa de respect față de norma literară (sursa: aici). Pentru o rețea de telefonie   independentă de Rusia însă, deocamdată, nu s-au găsit bani.

Anton Crihan despre Unire

Mărturiile și concluziile profesorului Anton Crihan referitoare la Unire sunt de neprețuit, mai ales în contextul propagandei moldoveniste, care insistă cu teoria despre caracterul ilegal și abuziv al actului Unirii din 1918. Ei bine, vocea unuia dintre autorii Unirii confirmă ceea ce spun și alte izvoare istorice: n-a fost deloc așa cum pretind naivii utili (ca să evităm porecla inventată de Lenin pentru acest tip de propagandiști) ai imperialismului rusesc. Articolul publicat de Moldova.org este un interviu interesant, dar și un document valoros, o radiografie a unei societăți în una dintre cele mai dramatice perioade din istoria sa.

              „Moldova.ORG vă propune să urmăriţi un interviu exclusiv realizat de jurnalistul Dan Vîlceanu cu avocatul, economistul, politicianul, profesorul şi publicistul român basarabean Anton Crihan. Interviul a fost realizat la începutul anilor ’90 în biroul acestuia din Saint Luis, SUA. Anton Crihan s-a născut în 1893 la Sîngerei, fiind deputat în Sfatul Ţării a votat Actul Unirii, a fost deputat în Parlamentul României. Şi-a susţinut teza de doctorat în economie la Universitatea din Sorbona. În anii de după război emigrează din România în Iugoslavia, apoi la Paris şi se stabileşte în Statele Unite ale Americii. A decedat în străinătate dar la dorinţa sa testamentară a fost înmormântat în Chişinău.”

* * *

Continuarea (și interviul transcris): aici.

Încă o dată despre „unica stăpână”

Nu e o noutate. Dimpotrivă, este ingrijorător de veche această situație. Publicistul Constantin Tănase ( dar  nu numai dumnealui) a îndrăznit să critice un post de televiziune de la Chișinău care își bate joc de limba română cam de pe când a fost înființat (apropo, aparent, pe bani din dreapta Prutului, dar cam… obscuri).  În loc să mulțumească și să corecteze ce e de corectat, (i)responsabilii postului vizat au răspuns în maniera specifică unor copii de bani gata, convinși că orice gafă sau infracțiune li se va ierta. Nu e nici asta ceva original. Este o atitudine  „a la Moldova Suv(t)erană”, care se pliază perfect pe tendințele tot mai clare de restaurare a influenței Kremlinului în zonele pe care Rusia și le revendică de la implozia URSS încoace.  Este, așadar, o problemă veche și gravă, pe care ziarul Timpul a semnalat-o.  Pentru că nu e prima dată când ne convingem de subminarea limbii române la ea acasă (apropo, a se citi și articolul lui Alexandru Vakulovski în Timpul de azi – în aceeaşi ordine de idei), ne simțim datori să suținem atitudinea adoptată de maestrul C.Tănase.

Dacă vrem să avem parte de limba română, să ne bucurăm de ea – sub cerul acesta, în nemărginirea în care sufletul are nevoie și de cuvânt, pentru a se face auzit – , trebuie să demonstrăm că limba română are toată protecția noastră, aici și acum.

Un Rai la feminin

Sigur, am căutat și știam care este originea și semnificația numelui mamei mele (Raisa ori, diminutiv, Raia), și totuși, glumeam de multe ori că numele mamei provine de la Rai, e o formă feminină a Raiului… Metaforic vorbind, mama asta a fost pentru noi, familia, copiii ei mai ales: un Rai pe Pământ. Cu blândețea ei, mama reușea să îndulcească orice necaz (mic sau mare).  Ne ierta (chiar și atunci când ne probozea) orice insensibilitate, greșeală, mojicie… Poate că nu făcea bine, poate că ar fi trebuit să fie mai severă (poate că astfel ne-ar fi determinat să fim mai atenți, mai grijulii cu ea), dar… așa era mama. Un suflet de înger cu chip de înger.

* * *

Dotată cu o răbdare și cu o diplomație ieșite din comun, mama reușea să împace pe toată lumea, chiar și pe cei mai ambițioși și mai abrazivi dintre noi – era greu să fii supărat pe mama mea, ea avea darul de a însenina atmosfera din jurul ei…

* * *

Mama a crescut fără tată (moartea bunicului meu drept, Ion, rămânând până acum un mister – bunica nu prea dădea detalii despre împrejurările ei, iar mama și tanti aveau explicații contradictorii despre circumstanțele în care s-a stins tatăl lor, fapt ce m-a făcut să înclin să cred că a fost vorba de politică), a stat doar cu bunica Elena și cu sora Dorina, în satul Cotiujeni, unde familia lor fusese evacuată în perioada războiului. În trei – până la cea de a doua căsătorie a bunicii (cu bunicul pe care l-am cunoscut și eu, Tudor (Toadere) Popescu) și apariția celorlalte două surori: Ludmila și Nina.

În copilărie, fiind cea mai mare dintre surori, mama le ajuta pe celelalte fete să se îmbrace (frumos): le făcea coafuri originale și drăgălașe, le călca rochițele, le inventa, croia, cosea costume

pentru sărbătorile organizate la școală (una dintre pasiunile mamei era confecționarea/alegerea ținutelor  de sărbătoare… Colegii mei, spre exemplu, considerau că mama mea e croitoreasă, pentru că eu aveam cele mai frumoase costume de carnaval – cusute de mama, cu mâna ei – și mama nu era decât… jurnalistă). Prietenele mamei (dar mai ales sora Dorina) povesteau, cu titlu de glumă, că, după ce se vedeau gata de plecare, ajutate de mama în pregătirile lor, o așteptau în prag, nemulțumite că mama nu reușise să se îmbrace „la timp”, ca să nu se lase așteptată… Mama protesta, le atrăgea atenția că sunt nedrepte cu ea, dar… nu le purta pică, ci continua să le ajute atât pe acele prietene, cât și pe surorile mai mici. Așa era mama…

Și mai era îndrăgostită de frumos și… nu accepta să facă un lucru de mânutială. Perseverența și grija pentru detalii i-a adus multe bucurii (pentru că în tot ce făcea dovedea o dexteritate deosebită), dar și necazuri (dar despre asta, poate, cu altă ocazie).

În poză: diriginta de clasă a mamei. Textul de pe verso: Un gând curat  celei mai bune fetițe ce și-a făcut studiile în clasa mea. Raiei de la Maria Ivanovna. Cotiujeni, 11 (sau 16?) / VIII – 61.

* * *

Elevă fiind, mama visa să devină avocat. Asta îi recomandau și profesorii, bazându-se pe capacitățile și asiduitatea ei. A ales, însă, filologia, și n-a regretat, mai ales că la facultate l-a întâlnit pe tata… Au avut împreună o studenție frumoasă și și-au legat destinele, ambii, de soarta limbii române în Basarabia. Și i-au rămas fideli, înțelegând că limba română este esența românismului. Un detaliu doar: ultima corectură făcută de mama (acum câteva sptămâni) la o carte de Alecu Russo a adus o serie de discuții în familia noastră, pentru că mama nu accepta să scrie cuvântul România cu literă mică, așa cum e în orginal, în textul lui Russo („românie”, cu sensul de românitate). „Da, înțeleg, zicea mama, dar azi avem o țară, care se numește România, și cuvântul trebuie scris numai cu majusculă. Sau, cumva, în subsol, explicat de ce e cu literă mică!” Tata, convins că are dreptate, a fost nevoit să corecteze din nou – peste tot  pe unde apărea cuvântul buclucaș.

* * *

Mi-am petrecut copilăria pe la bunici (ba la cei din Colicăuți, Briceni, ba la cei din Cotiujenii Mari). La Chișinău veneam în vizită (mai mult de sărbători sau pentru consultații la policlinică). Am mers la grădiniță doar un an: pe atunci nu existau grădinițe în limba română, și părinții mei au decis că e mai sănătos să frecventez „grădina buncii” decât grădinița rusificatoare… Mama venea să stea cu noi la sfârșit de săptămână, mama fiind la începutul unei promițătoare cariere jurnalistice, care îi lua mult timp. Asta dincolo de trimboflebita (tromboza venelor profunde), care se datora unor traumatisme suferite în perioada adolescenței, când mama a făcut gimnastică artistică, și care s-a agravat după nașterea mea… O boală perfidă, care amenința, încă de pe atunci, să producă ceea ce s-a produs pe 30 martie 2012 și ne-a luat-o pe mama de lângă noi… Și totuși, mi s-a întipărit bine în minte imaginea mamei din acei ani: senină, încrezătoare, purtând rochii elegante, un parfum dumnezeiesc și… pe mine – la matinee teatrale. Mama scria pe teme legate de viața culturală a orașului și, în perioadele în care stăteam la Chișinău, mă lua cu ea la spectacolele despre care avea să scrie… Așa le-am văzut în câteva roluri memorabile pe actrițele Mariana Druc, Paulina Zavtoni, Domnica Darienco și altele (alții)… Țin minte scene întregi din spectacolele văzute împreună cu mama, pe care le reproduceam acasă, înfășurată în perdeluțe din dantelă, încurajată de mama să mizez cât mai mult pe imaginația mea de copil… Mama avea marele talent de a se juca și a ființa, natural, cu dezinvoltură, în lumea copiilor ei (și, mai târziu, a nepoților). Datorită ei, poezia și cântecul, teatrul, arta în general n-au lispit nicio zi din viața noastră.

* * *

Ne jucam împreună, ca două prietene de aceeași vârstă… Așa îmi părea mie, pentru că mama nu doar îmi citea cărți, ci le și „punea în scenă” pentru mine, mă făcea să intru în rolul diverselor personaje. Și, mai ales, ne plăcea să ne jucăm cu păpușile mele, pentru care mama, adesea, cosea hăinuțe. La fel cum și mie îmi cosea haine.

Tot ca un fel de joacă, făceam mâncare alături de mama, doar că eu foloseam ustensile mici, ca de jucărie… Era un fel de copilăreală frumoasă în metodele de educație aplicate de mama.

În poze: costume pentru spectacolele în care participam la grădiniță, create în întregime sau ajustate și decorate, înfrumusețate de mama (toate costumenle și hainele mele purtau semnul, amprenta spiritului creativ al mamei). Și mai târziu,  când, fiind domnișoară, am început a-mi alege singură ținutele, părerea mamei era la fel de prețioasă în ochii mei…

Rolurile s-au inversat în utlimii ani, când mama a purtat cu plăcere hainele pe care i le cumpăram eu – de la București  sau din orașele prin care treceam, fiind mai mult în deplasare, decât acasă…

* * *

Pozele cu noi mici. Sigur că mama le-a păstrat (orice părinte face asta), așa cum a păstrat desenele noastre, caietele, carnetele de note, felicitările, scrisorile pe care i le-am trimis din străinătate, mărțișoarele noastre… Am observat, însă, la un moment dat, că fotografiile au suferit unele „operații estetice”: mama decupase, pe unde a putut, imaginea noastră din fotografiile făcute cu diverse ocazii, în care noi apăream alături de… „chipul lui Ilici”. Asocierea imaginilor copiilor ei cu imaginea lui Lenin i se părea inacceptabilă. Nu aveam multe poze din astea, dar câteva au fost, totuși: făcute în timpul „praznicelor comuniste”… În poza aceasta se vede clar fundalul „ideologizat”, dar și înverșunarea mamei contra acelui fundal…

* * *

Și eu, și fratele meu am avut costume populare românești, când eram mici. Costumul meu, cu care mă mândream de fiecare dată când îl îmbrăcam, a fost adus din România de nana Olimpia și înfrumusețat, cusut cu mărgele (după sfatul nanei) de… mâna mamei.

Mama a avut grijă să ne cultive sentimentul apartenenței la românitate, chiar și în timpurile în care însuși cuvântul „român” era interzis. Mama a găsit metode excelente de a ne ține aproape de indentitatea noastră autentică: lecturile din clasici, apoi cântecele (mama, care mai cântase și în corul școlii, avea o voce frumoasă și cânta foarte bine, la fel ca și surorile ei, și bunica, și bunicul), micile simboluri românești, care adunate împreună, vorbeau despre faptul că suntem români…

* * *

Păpușa Monica… Am numit-o astfel, după ce mama mi-a citit  (sigur, din capitolele referitoare la copilărie)  romanul La Medeleni… Păpușa era blondă, deci trebuia să fie Monica (nu putea fi Olguța). Și era foarte frumoasă, și îmi era foarte dragă, și mamei îi era dragă, așa încât mama mă ajuta să-i cos rochițe noi. Rochia pe care Monica o poartă în această poză este croită de mama dintr-o față de masă foarte frumoasă, pe care mama a „sacrificat-o” cu dragă inimă, pentru a-i face straie noi păpușii mele preferate…

Alteori, ca să mă facă să fiu ascultătoare, mama îmi dicta comportamentul, pornind de la premisa că păpușa era fetița mea, după cum eu eram fetița ei (trebuia să mă trezesc înaintea păpușii (tot așa cum mama se trezea înaintea mea), spre exemplu, să mă spăl, să-mi iau micul dejun, să merg la grădiniță (după cum mama mergea în fiecare zi la lucru)… Râdeam, mai târziu, cum îi reușea mamei frumoasa manipulare prin care îmi exploata instinctul matern, cerându-mi să fiu disciplinată – după exemplul său!  Mama trebuia să mă disciplineze cumva, după atâția ani de zburdat pe la țară, pentru că peste un an aveam să merg la școală, iar spiritul meu rebel, de țărăncuță alintată de bunici, nu prea mă recomanda pentru stilul de viață de la Chișinău. Răbdarea și talentul mamei m-au ajutat să mă adaptez perfect, mama n-a aplicat niciodată forța.

* * *

Va urma. Voi mai scrie despre mama, pentru că  mai sunt multe de spus, lucururi simple, dar scumpe și dragi mie, despre care am vrut nu o dată să scriu, dar am amânat – mai ales că mama îmi cerea să fiu ceva mai discretă în ce o privește (spre exemplu, mama m-a rugat să nu completez pagina pe care i-am dedicat-o pe blogul meu – asta se întâmpla prin 2009 – (mama considera (și avea dreptate!) că stau prea mult timp în fața monitorului, ceea ce nu e bine pentru sănătate – mai ales ținând cont de precedentul tromboflebitei în familia noastră – și mama își făcea griji pentru mine). În plus, e vorba de o discreție ce a caracterizat-o pe mama și pe care o voi menține, astfel încât tonul articolelor mele despre ea nu va depăși o anume limită, pe care mama, cu siguranță, și-ar fi dorit să o respect.

Numărând comuniști…

M-am surprins făcând calcule, intrigată de pretenția unora (reprezentanți ai PCRM, în special), care insistă că participanții la protestul comuniștilor contra alegerii președintelui au atins, azi, numărul de 80.000. Este exact cifra ce se vehicula referitor la cele mai mari proteste din perioada sovietică: la Marea Adunare Națională din 31 august 1989, spre exemplu. Acum,  să comparăm filmele: iată un fragment filmat de Victor Bucătaru (cadre din arhiva personală a regizorului) de la Marea Adunare Națională de la Chișinău din 31 august 1989. În acea zi, eu am stat în apropierea străzii Pușchin: aglomerația era mare și marea (de oameni) se întindea departe de limitele PMAN (pe atunci ”Piața Biruinței”): dincolo de străzile Bănulescu-Bodoni (pe atunci Gogol) și Pușchin, dar și parcul Catedralei era împânzit de lume, oameni care nu încăpuseră în Piață se înghesuiau pe aleile parcului, până aproape de strada Columna (pe atunci Frunze)…

* * *

* * *

Dacă e adevărat că la Marea Adunare Națională din 31 august 1989 au luat parte aproximativ 80.000 de oameni, atunci cum se poate susține că azi au fost tot atâția? A se vedea imaginile publicate de Unimedia sau Jurnal.md,  Nu că ar conta prea mult numărul protestatarilor comuniști (eu îi cred: au făcut eforturi mari, au făcut tot ce au putut, și au adus foarte mulți oameni sî protesteze în Piață), dar cele două evenimente nu suportă vreo comparație: organizarea unui număr atât de mare de participanți la Marea Adunare Națională  a fost consecința unui întreg proces de descătușare a conștiinței naționale. Un simplu protest, la chemarea vreunui partid, azi, poate aduna mulți oameni (unii mai sinceri, alți mai profitori), dar niciodată nu va atinge acea cotă, și nici acel grad de implicare sufletească.

P.S. Așadar, „Moldova, acum ai președinte!” (ca să cităm – cu puțină ironie, recunosc – sloganul neinspirat al postului de televiziune PubliKa (neapărat cu „K”)! În sfârșit, se poate spune că Republica Moldova a depășit criza politică, deși ar fi doar parțial adevărat, pentru că o eventuală modificare a Constituției, care să clarifice lucrurile (spre exemplu, articolul de tristă faimă cu numărul 13), nu cred că va fi posibilă în actualul parlament. Totuși, e bine. Timpul nu așteaptă, problemele nici atât. Problemele (vechi) nu s-au terminat, și… altele (noi) abia încep.

P.P.S. Imagini de la scrutinul prezidențial.

 Discursul candidatului Nicolae Timofti (înainte de scrutin).

Discursul deputatului Igor Dodon (unul dintre donatorii „voturilor de aur” de azi).