Ziua sau coșmarul mamei

Am mai menționat și aici, pe blog, și prin alte colțuri planetare, că mama nu agrea sărbătoarea de 8 martie. Îmi explica în diverse moduri, uneori în glumă („Eu nu-s femeie internațională!” – cu aluzie la primul film cu scene erotice explicite din fosta URSS, „Interdevotcika” (îm traducere din rusă, ar fi, probabil, „Fetița internațională” sau „Interfetița”), că e o sărbătoare pe care n-ar trebui să o marcăm, decât, eventual, prin doliu sau proteste. Mama era conștientă de ipocrizia acestei sărbători sovietice. Ipocrizie pe care am remarcat-o cu toții, la un moment dat. Dacă vă amintiți anecdotele din perioada sovietică sau spectacolele lui Arcadi Raikin, cu siguranță, nu veți putea tăgădui asta. Mama nu accepta nici flori de 8 martie. În ultimul ei an de viață, i-am făcut cadou flori cu și fără ocazie, dar pe 8 martie am evitat să o întristez cu zambilele albastre, în ghiveci, pe care i le luasem. I le-am dus abia peste câteva zile, și nu pentru că aș fi vrut să marchez totuși Ziua Mamei într-o zi pe care mama n-o accepta, ci pentru că îmi era mereu dor de mama, care se simțea rău, a stat mult timp în spital, avea crize din ce în ce mai des, iar eu nu știam cum s-o binedispun altfel decât prin aceste clișee, deprinse încă de la grădiniță… Da, mama răspundea frumos florilor mele, zâmbea, mă săruta și… părea nemuritoare. Așa o visam eu… Pe 31 martie visul meu s-a făcut țăndări…

Dacă aș putea, m-aș ruga de Dumnezeu să nu mai despartă mamele de copii, să nu ne mai despartă de cei dragi. Niciodată. Dar asta e una dintre dureroasele legi ale firii. Puterea de a înfrunta durerea asta e în iubire. Doar iubirea celor dragi nu ne-o poate lua nimeni.

Revenind la sărbătoarea de 8 martie, sigur că mama, cu spiritul ei rebel, justițiar și iubitor de Adevăr, se documentase și ajunsese la concluzia că 8 martie nu e o dată de sărbătorit. În orice caz, nu de sărbătorit gingășia, femeia, maternitatea, iubirea, așa cum o facem în prezent.

Las aici link spre nuvela poetului și jurnalistului Cristian Bodnărescu, probabil cea mai populară publicație pe tema asta: Whisky, cowboys și capre – despre 8 martie (pe bolgul autorului: https://cristianbodnarescu.blogspot.com/2020/03/whisky-cowboys-si-capre-despre-8-martie.html?m=1 ):

„Jhonny avu o noapte zbuciumată, duelul de a doua zi nu i-a dat pace. Totuși nu putea renunța și fugi, toată societatea newyork-eză l-ar fi considerat “gay”, pe atunci nefiind un titlu “prea” onorabil. Așa că în dimineața zilei de 8 martie 1857 își trase hotărât cizmele de cowboy și ieși în oraș.

Călărind un veritabil Thoroughbred, protagonistul nostru face din mers cu ochiul doamnelor mature și tinere de pe uliță, cât își descheie vreo 2 nasturi de la cămașă, spre a-și dezveli pieptul proeminent. Ajuns în birtul “Black Beard” (since 1680 Trade Mark), chemă barmanița cu o lovitură convingătoare în masă (în acel an drepturile femii încă nu erau revendicate). Deîndată apăru o tinerică amabilă, îmbrăcată provocator, dar sărăcăcios.

  “ –  Yes Sire, what can I bring you?” … I am waiting….

– Ai răbdare fă, nu văzui că mă-necași? Damn bitch! Spuse Jhonny, scuipând. A whisky, please!”

Nici 30 de minute nu trecură, celularul eroului nostru începu să țipe: “Te așteaptă Bobby în parc la duel. A zis să-ți transmit, că-mi spărgea mecla!”. “No bine, ia-ț’ dolaru’ “ mulțumi elegant J, dând de înțeles băiețandrului să se retragă, trăgându-i un șut în fund.

Călătoria romanticului nostru cowboy pe drumurile New York-ului începu. Peste tot viața revenea odată cu adierea vântului primăvăratic. Tarabe aduse de negustori, căruțe, birturi însoțite de cai și trăsuri ducând matroane… Ce făcuse rău în ultima vreme J, ca Dumnezeu să-l favorizeze pe B? Era un gentleman respectuos, niciodată nu trăsese într-o femeie (în față) și mereu nutrea un respect evlavios față de damele din Casa de Toleranță, chiar se închina la apriția Rosei Luxemburg și a Clarei Zetkin. Fetele socialiste “era pă felie” și nimeni nu poate nega acest adevăr…” (Puteți citi continuarea și aici:

https://www.svnews.ro/whisky-cowboys-si-capre-despre-8-martie/235768 )

Există și alte surse, care îmi întăresc, la rândul lor, convingerea că mama a avut, și de data aceasta, dreptate. A se vedea și:

https://ziarulunirea.ro/adevarul-istoric-despre-ziua-femeii-zi-nascuta-din-ghiocei-patati-cu-sange-si-curajul-unor-femei-de-a-lupta-pentru-drepturile-lor-411381

https://historia.ro/sectiune/general/8-martie-o-sarbatoare-cu-radacini-profund-570787.html

Chemarea unui ideal și opritorul premiilor politice

Ieri, într-o dispută pe FB, un cunoscut scriitor mi-a reproșat că sunt „stingheră” (în sensul că nu mă asociez opțiunii aproape unanime a Uniunii Scriitorilor de a o venera pe dna președintă M.Sandu) și mi-a atras atenția că „uniunile de creație o susțin pe Maia Sandu”. Dl scriitor mi-a zis asta, după ce eu însămi am remarcat fenomenul antidemocratic al unanimității din „uniunile de creație”. Nu sunt oare uniunile de creație niște copii fidele ale prototipului lor din URSS, dacă reproduc întocmai cel mai totalitarist fenomen din acea perioadă, adică lipsa pluralismului? Cum se întâmplă că în cele mai liberale medii ale societății toți susțin același partid? Mai ales că, prin natura lor artiștii, de regulă, tind să fie apolitici, tind să generalizeze ceea ce politicul, în lupta pentru putere, dezbină.

Cum se întâmplă că și medicii îmi declară, adesea: „Spitalul nostru susuține partidul cutare!”? De unde știe medicul cutare ce preferințe politice are întreg spitalul? Și cum se împacă politizarea spitalelor noastre cu Jurământul lui Hipocrate? Un pacient care se întâmplă să țină cu adversarul politic al idolului politic al medicului mai are șanse de a fi tratat corect? Dar la câtă empatie poate spera un asemenea pacient din partea medicului său?

Dar cum e în mediul profesorilor? Pe când Maia Sandu era Ministru al Educației, un director de școală îmi zicea că e bine că sunt concediați profesorii bătrâni, pentru că „nu sunt bani”. Mă întrebam dacă domnul respectiv ar fi fost la fel de entuziast, în cazul în care ar fi fost ceva mai în vârstă. Și oare e treaba profesorilor că guvernul nu are bani sau totuși a guvernului?

Fenomenul e mai mult decât ciudat. Revenind la subiectul Uniunilor de creație, metamorfoza survenită în ultimii ani mi se pare cu atât mai urâtă, cu cât victoria în lupta pentru Limbă și Alfabet li se datorează în primul rând scriitorilor, artiștilor, profesorilor, intelectualității, în general. Agrarienii și comuniștii au lovit deosebit de dur în aceste structuri ale societății încercând să le abată de la idealul Unirii. De ce au cedat acestea tocmai acum? Să fi fost de vină premiile în punguțe verzi, cu sigla PLDM? Să fie premiile guvernamentale un drog atât de puternic, încât să le fi schimbat ADNul dornic de libertate a conștiinței?

Aș înțelege dacă Uniunile de creație ar susține un principiu, un ideal. Dar… un singur partid și un singur politician? Și încă unul nici pe departe exemplar? Să fi devenit artiștii noștri niște obedienți, gata să meargă în urma politrucilor, adesea niște agramați, care și-au făcut cariera prin pile, prin fraudă?

Probabil că Flacăra lui Prometeu nu e veșnică… Obosesc și prometeii de… Eternitate…

Chișinău, 28.08.2021

Din istoria unui Tratat cu Rusia

Aș vrea să le mulțumesc angajaților din acei ani ai celor două ministere (rămase românești ca esență, care n-au cedat, în ciuda presiunilor geopolitice din perioada agrariană): Ministerului Învățământului și Ministerului Culturii. Le mulțumesc, pentru că m-au ajutat foarte mult, atunci când insistau pe sintagma „limba română”! E adevărat că au fost foarte corecți și în ceea ce privește datele pe care le solicitasem (și pentru asta le mulțumesc), dar asta le cerea fișa postului, pe când rezistența la ideologia moldovenistă era un act eroic, în acele condiții.

Am simțit scutul lor, când eram chemată la „șefi” și mi se căuta nod în papură.

Și până într-un anume moment (de capitulare instituțională), trebuie să-i mulțumesc și dlui Musteață de la Cancelaria de Stat. De câte ori Moscova schimba denumirea limbii, din „română” în „moldovenească”, cei de la Cancelarie întorceau textul cu o singură redactare: „limba română”. Așa s-au plimbat documentele vreo câteva luni: de la Moscova la Chișinău și invers. Iritați, rușii îmi cer, la un moment dat, și mai insistent să schimb așa cum ne dictau ei: era evidentă poziția de putere din care mă somau să intervin în textul Tratatului. Le spun că sunt filolog și am dovezi că e română. Ei insistă pe varianta lor. Eu sun la Cancelaria noastră, ca să transmit doleanțele părții ruse. Dl Musteață, auzind că am vorbit cu partea rusă: „Da? Și ce vor? Să ne mai elibereze o dată?”🙂

Acești falși eliberatori ai moldovenilor, moldostataliștii repmalldaveni

Moldovenismul, în forma actualei teorii „stataliste” (a nu se confunda cu termenul lingvistic sau cu un simplu sentiment de mândrie de apartenenţă regională), a apărut după celebra scrisoare a lui Kotovski (semnată şi de alţi Kominternişti), care îi cerea lui Stalin să creeze de urgenţă RASSM în componenţa Ucrainei (sau chiar o republică unională!), pentru a putea extinde „revoluţia” în Basarabia, iar de acolo în Balcani şi apoi în Europa. E un concept geostrategic bolşevist, adoptat de puterea sovietică şi implementat mai întâi de regimul stalinist, iar apoi de alţi continuatori ai sovietismului.

În fosta URSS însă moldovenismul a avut o soartă întortocheată: a fost atacat imediat de minoritari, care se vedeau forţaţi să „împartă turta” cu o nouă minoritate, şi aia falsă!, pe de o parte, şi, pe de alta, de majoritari, care tindeau, în mod firesc, să asimileze (să rusifice) orice minoritate, inclusiv pe cea abia „creată”. În acel moment (şi unicul, de fapt, episod pozitiv din istoria moldovenismului), teoria moldovenistă a fost un avanspot al românismului: pe frontul antiromânesc din URSS, moldovenismul s-a opus rusificării forţate.

Probelma e că, la „întoarcere”, când, în urma democratizării, românismul a recăpătat teren, moldovenismul a devenit „prăjina” pe care au apucat-o ANTImoldoveniştii de adineaori (vedeţi cine sunt „eroii” acestui curent, dacă nu cei care au fost contra desprinderii noastre de URSS!)

Cu alte cuvinte, ce IQ cu semn negativ trebuie să ai, ca să mai muşti o dată din momeala acestor impostori, care se dau drept „apărători ai moldovenilor”? Moldovenii, cea mai parte a lor, locuiesc în provincia românească de peste Prut, au fost iniţiatorii Unirii Principatelor Române, i-au dat României pe Eminescu, Alecsandri, Creangă etc. Şi chiar nu au nevoie de „eliberatori” teleghidaţi de la Kremlin! 🙂

9 august 2016 (FB,)

Tata, încântat de Fuego

Era prin decembrie 2019… După o toamnă frumoasă, ca un cadou de la Dumnezeu înainte de o pandemie traumatizantă, dezumanizantă chiar – despre care nici nu bănuiam ce grozăvii urma să ne aducă, după cum nu bănuiam cât de fericiți eram până în acel moment! – o toamnă văratică (însorită, blândă, parfumată), care l-a făcut până și pe tata să-și dorească să se plimbe (vă dați seama, tata, care, altădată nici nu admitea ideea unei plimbări așa, fără treabă!), decembrie a venit cu noutăți nu tocmai vesele de la medicii lui tata. Tata își făcea griji pentru conferințele dedicate aniversării sale, care urmau să aibă loc în ianuarie 2020, eu începusem a-mi face griji pentru grijile lui. Pentru starea sănătății lui, pentru faptul că nu reușeam să realizăm tot ce ne propusesem…

Stăteam, temporar, în hotelul Manhattan, din centrul Chișinăului – o soluție la care am apelat, pentru a putea avea grijă de tata, la noi acasă fiind, practic, imposibil să-l pot supraveghea așa cum aș fi dorit, scopul nostru fiind să aducem starea lui tata la un nivel care să-i permită să suporte două operații, absolut necesare, după cum ziceau medicii. Drept care, am găsit o soluție genială, care ne-a venit în timpul unei discuții cu fermecătoarea proprietară a hotelului, dna Zinaida Jarcuțchii, pe care o contactasem, în legătură cu organizarea seratei de creație a lui tata (din 19-20 ianuarie 2020). Soluția cu hotelul ne-a ajutat enorm: puteam ieși în oraș, pentru a rezolva problemele urgente, iar tata rămânea în hotel, în liniștea pe care a prețuit-o mereu, dar existând mereu cineva care să-i poată veni în ajutor, atunci când eu lipseam. Tata citea, scria, se plimba pe terasă, mai asculta știrile, mai glumea cu personalul hotelului, nevoia lui de socializare fiind, ca de obicei, mare (atunci când se simțea bine). Doctorii și prietenii ne puteau vizita mai des, fiind plasați în centrul orașului… Într-o zi în care am lipsit câteva ore, tata m-a întâmpinat în holul hotelului cu un reproș neobișnuit: „Ai pierdut un concert de zile mari! Așa ceva nu vei mai auzi în viața ta!” Ce anume l-a putut entuziasma pe tata, vestit pentru scepticismul și spiritul său critic? Se difuzase concertul lui Fuego, dedicat memoriei lui Grigore Vieru. Curioasă, l-am văzut în aceeași seară, în reluare. Într-adevăr, un spectacol de zile mari. Însuși faptul că Fuego și-a construit repertoriul, cu atâta dragoste, din creații ale lui Vieru e în măsură să înduioșeze un suflet basarabean, dar când spectacolul mai e și unul foarte inspirat și plin de momente inedite, înălțatoare, tulburătoare, ai sentimentul unui ritual sacru. Asta era starea pe care tata încerca să mi-o explice, ba chiar să mi-o și trasmită, tot revenind asupra subiectului: „Bravo lui Fuego, pentru că a ales să cânte versurile unor poeți basarabeni! Și textele meritau să fie cântate și, mai ales, pronunțate frumos românește, și Fuego merita să le aibă în repertoriul său !” Era mai mult decât evident că tata fusese marcat de acel spectacol. A mai avut aceeași stare și cam acleași reacții doar la concertul lui Tudor Gheorghe, difuzat în preajma Crăciunului… Pe ambii cântăreți tata i-a îndrăgit și pentru că au ales să cânte nu doar texte ritmate, ci Poezie, tata punând mare preț pe capacitatea interpreților de a-și alege textele…

Iata de ce: Fuego – pentru că l-a îndrăgit și bunul meu tată!

Fuego. Basarabie, ridică-ți fruntea!

Fuego. Mândru zice cetera

Fuego. Patria mea

Dragu-mi-i în sat la joc

Trece-un nouraș pe sus

Fuego. Refrene celebre

Mi-a fost dor de voi

Poartă-mă!

Proba de aur

Pentru experții de la București care nu știu să identifice politicienii de bună credință de la Chișinău. Sigur, există metoda clasică: analiza „candidaturii”, adică studierea discursului, a CVului și, nu în ultimul rând, a anturajului politicianului. Dar iată un prim indiciu exact, o „probă eliminatorie”. Sunt mai bine de trei decenii de la implozia URSS, timp suficient pentru a-ți clarifica atitudinea față de chestiunea identitară. Înainte de a-l întreba frontal pe om ce crede despre Unire, înțelegi ușor ce hram poartă, văzând cum îsi ortografiază numele și dacă respectă sau nu limba română. Este imposibil să ajungi (treaz și vaccinat) pâna în 2023, și să te numești, să zicem, „GAinA”” (și nu „Găină”). E, pur și simplu, descalificant. Asta indică o slabă frecventare a orelor de română și/sau o atitudine sfidătoare față de „limba de stat”! De la un politician cu un asemenea handicap cultural (și moral) nu poți aștepta o politică deșteaptă.

Despre puterea și slăbiciunea artei de a tăcea adevărul

Semiadevărurile sunt minciunile cele mai toxice. Am pierdut jumătate din viață, urmând povețele celor dragi, care îmi cultivau o diplomație foarte utilă în zilele noastre (și le sunt recunoscătoare pentru intențiile bune!), combinată cu arta de a nu atinge niciodată punctele nevralgice, de a menaja sentimentele celuilalt, de a fi de asupra conflictelor… Cunosc această etichetă. Și o respect. La alții. În ceea ce mă privește, nu mai am timp pentru diplomație și etichetă. Nu vreau să mor, fără să spun ce cred exact. Nu vreau să mor cu regretul de a fi tăcut, atunci când aș fi putut influența ceva prin cuvântul meu. „Influența” e mult spus, nu am puterea asta, dar dacă un singur om cade pe gânduri, citind ce scriu, mă declar satisfăcută.

Ca soție de diplomat, eram datoare să-mi reprim nevoia de exprimare. Pe atunci, singurele „gafe” pe care mi le puteam permite erau glumele, dar și alea spuse cu atenție, autocenzurate… Da, scriam și atunci, și nu făceam „economie de adevăr”, dar puțini citesc literatură științifică. Poate singurul beneficiu al divorțului e această eliberare de strictețea etichetei. Repet, etichetă absolut necesară, atunci când ești într-o funcție publică!

Când ți-e dat să pui o forță nebănuită în cuvintele pe care le alegi, e un păcat să nu folosești acest dat – în beneficiul unei cauze bune, desigur, nu pentru a-ți cultiva propria avere sau vanitate. „Căci nouă în putere ne stă, chiar de ne-am dus,/ Să preschimbăm destinul prin ceea ce am spus” – zicea Leonida Lari, care și-a făcut mulți dușmani, dar a și trezit conștiințe cu versurile și discursurile sale.

În concluzie, nu vă feriți (sa nu ne ferim!) de cuvinte, lăsați-le să articuleze adevărul (întreg) și să învingă! Viața e scurtă…🙂

Descoperiri

Vicleană, tandrețea verii

știe că e ultima lună a mea în București.

Zefirul dizolvă orice frontieră: plutire lină

printre aburii dulci ai petalelor de trandafiri,

revigorați de ploaie…

Teii nu se mai aud, pare că s-au resemnat.

Toate cele se resemnează într-un târziu.

Pasul meu următor e resemnarea.

-Tată, vei merge cu mine la București? Am nevoie de tine!

Un „da” timid, de parcă ar fi încercat să urce în clipa aceea, în starea aceea, în trenul de București…

Nu vom urca niciodată, împreună, în trenul studenției mele. Vom urca, încet, spre Tatăl nostru din Cer, cu rugăciunea de pe urmă…

Am văzut multe țări, una mai frumoasă decât alta, dar… dulce ca în ochii mamei, în biblioteca tatei și în Bucureștiul acesta, și strict, și blând, în același timp, care pare să țină mereu cu mine,

nicăieri nu mi-a fost…