Tag Archives: victimele stalinismului

Ursul

2 apr.

„Știi ce trebuie să faci, dacă te rătăcești în pădure și te întâlnești cu un urs?”, mă întreabă mama, și eu deschid ochii a așteptare mirată și zâmbesc, imitând-o pe ea, pentru că și mama are acel aer misterios, pe care îl admiram în momentele cele mai plăcute  din câte puteau exista: cele de lectură, de joacă și de… discuții in-ter-mi-nabile cu ea. Am vreo șase ani, iar mama ține să-mi povestească o istorie din viața ei (și ce poate fi mai interesant pentru un copil, decât o istorie amuzantă din copilăria părinților lui?). Unele detalii ale poveștii le voi înțelege mult mai târziu, când voi reveni, obsedată parcă, asupra acestui subiect, încercând să înțeleg…

Deocamdată, am doar șase ani, sunt curioasă și aștept… povestea. Iar mama îmi spune în câteva fraze o „învățătură” pe care, probabil, a asimilat-o și ea cu minte de copil din istoria uneia dintre acele zile tragice din viața românilor din zona de ocupație sovietică:

–  Într-o zi, pe când eram și eu mică, tatăl meu, adică bunicul tău,  m-a luat de mână (eu fiind cea mai mare, așa s-au înțeles mama și tata: să merg eu cu tata, iar Dorina să rămână cu mama) și ne-am pornit la drum,  spre România...  Am mers drum lung, am stat puțin în ospeție la niște rude îndepărtate, apoi, prin pădure…  Am dormit în pădure și… ne-am întâlnit cu un urs! Să știi, când vezi că se apropie un urs, trebuie să te prefaci că ai murit, și ursul, oricât de flămând ar fi, te va lăsa în pace, pentru că ursul e un animal nobil, nu mănâncă mortăciuni… Așa mi-a spus mie tata, și  m-a învelit în haina lui, și m-a ascuns, și eu am stat nemișcată, și ursul s-a apropiat, ne-a adulmecat, dar… nu s-a atins de noi!

 – Și? Ați ajuns în România!?

Nu, – zice mama  – ne-am întors acasă, tata a auzit, de la niște oameni de acolo de prin satul acela necunoscut, că nu se mai poate trece… „dincolo”! Asta trebuie să ții minte însă: ursul nu mănâncă mortăciuni.

Am revenit de nenumărate ori cu întrebări despre această poveste ciudată, dar mama nu ținea minte decât… „morala” despre urs. Nu-l văzuse, dar nu părea a avea vreo îndoială, pentru că așa îi spusese tatăl ei: că a fost ursul… Era și ea contrariată oarecum, mai ales că nu reușea să repereze cronologic evenimentul, iar confuzia îi era alimentată de alte neclarități din trecutul familiei sale, dar nu punea la îndoială povestea ursului din pădure.

Urmăresc reacțiile nepoatei mele de nici cinci anișori la diverse povești pe care i le spun și încerc să-mi dau seama ce interpretări ar putea exista pentru istoria cu ursul. Copiii sunt ușor de impresionat la vârsta asta, te cred, copilărește, și te admiră pentru increderea pe care tu, cu toate poveștile tale, reușești să le-o inspiri.

Mai târziu, maturizându-mă, am tot căutat răspunsuri, am adunat date, am răscolit toate albumele și toate amintirile rudelor, am reconstituit tabloul/filmul din… fragmentele unor vieți distruse, ca să ajung la concluzia că povestea asta, deși atât de incompletă și „cețoasă”, nu poate avea prea multe interpretări.  Cea mai plauzibilă e următoarea versiune: era aprilie 1941, pentru că e singura perioadă în care bunicul Ion, sătul de teroarea sovietelor, ar fi putut încerca să treacă frontiera.  Bunica povestea că bunicul ar fi cochetat cu ideile socialiste în tinerețe, fiind student la Iași, dar când au venit sovietele, și bunicul a văzut că acestea nu numai că nu dau pământ țăranilor săraci, așa cum promiteau propagandiștii bolșevismului, ci îi și expropriază pe cei care îl au (bunica provenea dintr-o familie înstărită, dintr-o dinastie  de preoți, astfel încât ar fi fost printre primele ținte ale terorismului bolșevic), s-a „trezit” imediat! Și… probabil, așa cum spun mulți supraviețuitori ai acelor evenimente, se zvonise prin satele basarabene că se deschide granița, și românii de pe malul stâng se vor putea repatria, dacă vor dori, și grănicerii sovietici nu le vor face nimic…

De ce nu au dormit cei doi drumeți, osteniți (dintre care unul era copil!), la rude, ci și-au petrecut noaptea în pădure? Probabil, pentru că era mai periculos, erau mai ușor de găsit de către patrulele de grăniceri, dacă rămâneau în casă la neamuri, decât dacă se ascundeau în hățiș. A fost sau n-a fost vreun urs? Cine știe? Eu am unele îndoilei, dar mama a păstrat în memorie frica și senzația apropierii unui pericol, deși n-a văzut ursul (nu și-l amintea!). Să fi fost în preajma unui pericol și mai mare: țeava vreunei arme de grănicer, spre exemplu? Așadar, asta bănuiesc eu: că era pe la începutul lui aprilie 1941 – una dintre acele zile tragice, pe care, mai târziu, mai mulți  bucovineni  mi le-au descris cu lacrimi în ochi, atunci când am colindat satele din regiunea Cernăuți, căutnd mai multe mărturii despre  masacrul de la Fântâna Albă.

Peste câțiva ani de la acel eveniment bunicul Ion a murit/dispărut în condiții mai mult decât suspecte…

Bunica Elena mi-a confirmat (cu o teamă explicabilă, pentru că era vorba de o „faptă antisovietică”, pe care ea o ascunsese autorităților, ceea ce putea avea urmări dintre cele mai grave) tentativa nereușită a bunicului Ion de a trece frontiera sovietică, dar n-a dat alte detalii despre asta, și nici n-a dorit să vorbească despre circumstanțele morții bunicului Ion, pe care eu nu l-am văzut niciodată, nici măcar în fotografii…

* * *

Zilele astea se fac 72 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă… Mama nu avea nici cinci împliniți.

* * *

Și în acest an, ca și în anii precedenți, pe 1 aprilie, când se comemorează victimele masacrului de la Fântâna Albă, câțiva curajoși au protestat în fața Ambasadei Rusiei la Chișinău, cerând condamnarea comunismului și retragerea armatei ruse de ocupație, staționată ilegal în stânga Nistrului:

* * *

P.S. Articol publicat de Adevărul și  de Constanța Express.

Ce-i mai poate face o fată unui băiat

22 ian.

În repetate rânduri, de nenumărate ori, lingviștii  s-au pronunțat vehement contra formulei „m-a telefonat” – o greșeală care umblă nepedepsită de-a lungul malului stâng al Prutului, face ravagii, ucide armonii și fericiri, amenințând mereu să treacă și pe celălalt mal…

Confuzia s-a produs pe terenul luptelor lingvistice contra unei  alte greșeli, care ne-a marcat anii tranziției  (de la starea de republică sovietică, unde limba rusă tindea să sufoce detot româna, la cea de „stat independent”,  în care limba rusă și-a pierdut caracterul dominant): basarabenismul  „mi-a sunat”.   Este vorba de un calc inutil (deci, atenție, greșeală!). Țin să subliniez acest lucru, pentru că mi-e teamă, uneori, că cititorii înțeleg invers recomandările lingviștilor – altfel, cum s-ar explica abundența unor greșeli despre care s-a tot vorbit? (Cel mai recent exemplu negativ l-am întâlnit într-o scrisoare deschisă a unui român basarabean, adept al reunirii cu Țara, publicată într-un foarte respectabil ziar, considerat „cel mai citit ziar de limba română din Republica Moldova”.)

După cum am mai spus, îngrijorați de frecvența greșelii, mai mulți filologi de la noi au explicat foarte clar: „Da, în rusă e „mne pozvonili” (ceea ce s-ar traduce, ad litteram: mie sunat”), dar în românește nu se poate spune decât respectând normele limbii române: „m-au sunat”! Sau, dacă îți displace formula asta, mai există alternative: „mi-au telefonat”, „mi-au dat (un) telefon” „am primt un telefon de la…”.” Acum… uite că am ajuns să citesc și să aud, inclusiv în presă, și să văd în texte semnate de autori cunoscuți, mediatizați intens, dar și de tineri scriitori, care au avut norocul să învețe, din manuale noi, Limba română (nu „moldoveneasca” sovietică, pe care ne-a impus-o școala din R.S.S. Moldovenească), și care pretind că sunt perfect integrați în comunitatea literară din Țară, greșeala „în oglindă” a rusificatului „mi-au sunat”: grotescul… „m-au telefonat”.

* * *

P.S. Am căutat (în rețeaua electronică), dar n-am găsit  expresia „m-a telefonat”, decât în paginile provenind din stânga Prutului. Cu regret, sunt foarte multe. Una, aproape tragică, stătea, ca un simbol al tristeții tuturor agramaților, chiar pe Facebook, sub formă de „status”, și arăta (aproximativ) așa:

„O fata m-a telefona-t si mia spus: “Vin-o l-a mine. Nui nimeni acasa!”. Mam du-s, n-u era nimeni acasa…”

Of, și fetele astea! 🙂

* * *

Anton Crihan despre Unire

20 ian.

Cimitirul Armenească, monumentul Anton Crihan, febr,2013Mărturiile și concluziile profesorului Anton Crihan referitoare la Unire sunt de neprețuit, mai ales în contextul propagandei moldoveniste, care insistă cu teoria despre caracterul ilegal și abuziv al actului Unirii din 1918. Ei bine, vocea unuia dintre autorii Unirii confirmă ceea ce spun și alte izvoare istorice: n-a fost deloc așa cum pretind naivii utili (ca să evităm porecla inventată de Lenin pentru acest tip de propagandiști) ai imperialismului rusesc. Articolul publicat de Moldova.org este un interviu interesant, dar și un document valoros, o radiografie a unei societăți în una dintre cele mai dramatice perioade din istoria sa.

              „Moldova.ORG vă propune să urmăriţi un interviu exclusiv realizat de jurnalistul Dan Vîlceanu cu avocatul, economistul, politicianul, profesorul şi publicistul român basarabean Anton Crihan. Interviul a fost realizat la începutul anilor ’90 în biroul acestuia din Saint Luis, SUA. Anton Crihan s-a născut în 1893 la Sîngerei, fiind deputat în Sfatul Ţării a votat Actul Unirii, a fost deputat în Parlamentul României. Şi-a susţinut teza de doctorat în economie la Universitatea din Sorbona. În anii de după război emigrează din România în Iugoslavia, apoi la Paris şi se stabileşte în Statele Unite ale Americii. A decedat în străinătate dar la dorinţa sa testamentară a fost înmormântat în Chişinău.”

* * *

Continuarea (și interviul transcris): aici.

Aripa îngerului

8 ian.

Am scris despre crima de la începutul anului trecut și despre protestul lui Ghenadie Brega din prima zi a acestui an, am scris despre Transnistria, rana deschisă de la frontiera cu „marea slavă”… Filmul pe care l-am ales pentru această postare e în loc de confirmare, e ca o mărturie (conține mărturiile unui martor ocular la ororile războiului de pe Nistru). E un film despre sacrificiu și despre capacitatea/puterea  unui om care a văzut multe nenorociri și necazuri de a răspunde la provocările vieții prin fapte bune…

Imagine (antet): Cezara Colesnic (ulei pe lemn).

Desperare…

7 iul.

Ieri a fost externat tata din spital (ultima săptămână fiind una nebună-nebună și ne-bună, mai ales din cauza urgențelor de ordin medical prin care am trecut cu toții) și tot ieri aflu (nu că m-ar fi surprins! Era în logica ultimelor „producții” ale scenei politice  românești) despre suspendarea repetată a Președintelui Traian Băsescu. Suspendare care nu m-ar fi revoltat, și nici neliniștit, dacă nu ar fi fost toate acele acțiuni antidemocratice ridicol de asemănătoare cu evenimentele din cei mai imbecili ani ai perioadei de „construcție a comunismului” – o… eră tragicomică și umilitoare, care ne-a marcat destinul. Destin pe care îl deplângem de fiecare dată când, ajunși în Occident, putem vedea cu ochii noștri diferența dintre societățile din democrațiile din vest și societatea primitivă și bolnavă din țările care au fost supuse inumanului experiment al bolșevismului.

Nu știu ce e de făcut. Starea tatei implică dietă strictă. Dacă respectăm întocmai recomandările medicilor, există o foarte bună speranță de normalizare (știindu-l pe tata, îmi dau seama că va fi greu, dar nu imposibil). Starea națiunii, însă, mi se pare desperantă (privind înapoi în… istorie, mi-e frică de ziua de mâine).

P.S. Acum vreo zece ani, îmi uimeam colegii și profesorii cu optimismul meu, spunând că am încredere în discernământul societății românești, în alegerile pe care electoratul (și poporul român în genere) le va face. Am avut de multe ori probe serioase pentru această încredere a mea. Acum… mi-e teamă că, în fața agresivității imperialismului rus, inteligența românilor ar putea „întârzia” în mod tragic.

* * *

Câteva link-uri: Sorina Matei, Politeia., Blogary , Curentul,  KMKZ:RO, Gândul, arena.md, sociollogica

Când nu poți controla pe cineva, îl desființezi

Cronica ieșirii din ordinea constituțională

Consiliul Europei ia măsuri

Joseph Daul, PPE: La București s-a produs o lovitură de stat

Lecția de drept

* * *

România, o poveste: caracterizarea personajelor principale 

12-13 iunie

14 iun.

Chiar dacă în aceste zile s-a scris mult (și bine), cred că tăcerea este inadmisibilă, pentru că e vorba de o perioadă critică, iar atitudinea pe care o luăm trebuie să fie cât mai tranșantă.

Ieri nu știam ce să comemorez mai întâi: 22 de ani de la rușinoasele evenimente din Piața Universității sau 71 de la primele deportări staliniste (parte a unui nemaivăzut genocid, încă nepedepsit!). Și, pentru că era zi de 13 – întâmplător sau nu – un derapaj antidemocratic se mai produce la București, parcă sub auspiciile evenimentelor pe care le comemoram. Sunt câteva „gesturi” comise de legislativul de la București, ce trădează instincte dictatoriale și sete de putere (sau poate chiar ceva mai rău, dacă luăm în considerare faptul că la Moscova  lupta se dă între dictatura putinistă și forțe noi, despre care încă nu se poate spune exact ce culoare vor lua, iar la Tiraspol au loc evenimente pe care nu le-am fi așteptat acum)… Fac trimitere și la conjunctura internațională, pentru că, deși n-am scris pe blog un articol amplu despre evenimentele de astă iarnă din România, am urmărit atent toate știrile și mi-am și exprimat temerea că acestea au fost „teleghidate” de la Kremlin și, în orice caz, erau în legătură cu interesele pe care acesta le are în stânga Prutului. Nu degeaba mai multe semne de întrebare apar atunci când evenimentele politice sunt contrapuse și analizate. Conjunctura internațională (și recentele evenimente constituie o reconfirmare) este cheia acestor „mișcări tectonice” din politica românească. Așa a fost, este și, probabil, va fi mereu.

Analize pertinente ale evenimentelor din același context se pot găsi și pe blogurile din „vecinătate” (pentru că am – de ce să nu recunosc? – vecini excepționali), eu îmi permit să citez din una dintre acestea, o analiză care se înscrie în acest context, dezvăluind conflictul de natură geopolitică ce marchează această schimbare de putere de la București:

(…)Victor Ponta s-a prezentat ieri în fața Parlamentului și a obținut o declarație prin care recomandă ca România să fie reprezentată la Bruxelles de către premier. O declarație care nu are nici un fel de consecință juridică și președintele poate foarte bine să nu țină cont de ea. Cred că USL, PSD în special, a încercat să împuște mai mulți iepuri dintr-o lovitură prin această manevră parlamentară.

În primul rând a dorit să readucă pe tapet ideea confruntării dintre președinte și guvern și să verifice dacă dispune de numărul necesar de voturi pentru a duce la bun sfârșit o eventuală nouă acțiune de suspendare prezidențială. Și dacă primul obiectiv a fost oarecum atins, pentru că Traian Băsescu a avut imediat o reacție față de manevra parlamentară a USL, cel de-al doilea obiectiv nu a fost atins. USL este departe de numărul de 322 de parlamentari care să-i asigure suspendarea lui Traian Băsescu, admițând că se va ajunge la acest punct. Nu cred că PSD este convins de utilitatea unui astfel de demers dar a lansat ultima acțiune parlamentară și pentru că în zgomotul acestei confruntări vor fi pierdute alte acțiuni economico-politice ale guvernului Ponta. Dar principalul motiv pentru care premierul ține morțiș să meargă la Bruxelles este temerea că la discuțiile de la Bruxelles se vor discuta cu precădere subiecte legate de o creștere a unității politice a UE și se va bate în cuie Tratatul fiscal. PSD ar prefera abandonarea acestui tratat care impune stricte constrângeri bugetare în materie de cheltuieli. Victor Ponta declara dealtfel cu puțin timp în urmă că ar fi de acord cu renunțarea la această idee dacă și noul președinte al Franței, socialistul Francois Hollande, se va plasa pe această poziție. Ar fi fost mai corect pentru electoratul românesc dacă Victor Ponta ar fi avut curajul să spună adevărul, adică faptul că USL nu vrea să fie parte a acestui tratat fiscal, că se opune prevederilor lui, că vrea să renunțe la acesta și să fi avut și bărbăția să prezinte publicului și consecințele acestui refuz. Dar PSD nu a fost niciodată dispus să spună adevărul.

Uniunea politică pe care cancelarul german Angela Merkel o propune presupune restrângerea suveranității naționale și o integrare mai profundă a statelor Uniunii Europene, deci inclusiv a României. Ideea unui buget comun european, ca o consecință a acestei integrări, sau politici bugetare comune stricte îl sperie pe Victor Ponta și pe patriarhii USL. Căci odată cu responsabilitățile mărite ale UE marja de acțiune a unui guvern în domeniul pomenilor sociale se reduce în mod simțitor. USL își cunoaște foarte bine electoratul și înțelege că a recunoaște că se află în imposibilitatea de a-și îndeplini promisiunile electorale înseamnă să-i arunce pe acești votanți în brațele PP-DD, varianta româneasca a Syriziei.
Clasa politică a dat cel mai penibil spectacol legat de cu­noaş­­terea mecanismelor de func­ţio­nare a UE“, a declarat președintele Băsescu după anunțarea votului din Parlament și a continuat aruncând o săgeată otrăvită în direcția premierului Ponta precizând că “Prim-minis­trul poate reprezenta România dacă îi deleg din atribuţiile mele. Faptul că încearcă forţarea notei printr-un act fără valoare juridică, în loc de o discuţie cu mine e o dovadă de slăbiciune. Prim-miniştrii trebuie să fie bărbaţi“. Șeful statului are mare dreptate când face aceste afirmații. Deși România face parte din UE de aproape o decadă, clasa politică nu a reușit încă să înțeleagă că odată cu intrarea în această organizație trebuie să și respecte anumite reguli de funcționare a acesteia. Așa cum aceeași clasă politică se face că nu înțelege litera și spiritul Constituției. Pentru că dacă ar fi înțeles legea fundamentală a României nu ar fi existat discuțiile bizantine pe marginea reprezentării României la nivel internațional și nici o acțiune parlamentară care nu se regăsește printre actele pe care Parlamentul le poate emite în mod constituțional, acte care să aibă și caracter juridic și nu doar politico-electoral-mediatic. (…) Sursa: Copacul.

Sursa imaginii: aici.

P.S. Este limpede, cel puțin pentru mine, că în România are loc (și trebuie să aibă loc) un absolut logic, firesc, deloc surprinzător transfer de putere. Este la fel de clar faptul că la guvernare sunt așteptați (în virtutea mai multor circumstanțe) forțele purtătoare de mesaje sociale, cu un program mai puțin liberal (poate chiar unul populist – deh, ăștia suntem: se pare că ne place să fim mințiți). Ceea ce era de prevăzut se întâmplă, și anume: cel mai puternic (având cele mai pregătite cadre și cea mai multă experiență) dintre oponenții fostei puterii fiind fostul PSDR, gruparea care formează nucleul noii echipe guvernamentale este moștenitoarea „aripei stângi a FSN”… Ceea ce deranjează sunt derapajele antidemocratice (care devin și mai dubioase în contextul evenimentelor internaționale, în special în cel al sălbăticiei antidemocratice care a cuprins Rusia). Nu schimbarea, deci, este cea care reclamă aeastă – neîntârziată – luare de atitudine, ci modul în care aceasta se produce.

Copiii tornadei

1 iun.

http://www.cezarakolesnik.com/shop/en/oil-painting?page=shop.product_details&flypage=flypage-ask.tpl&product_id=18&category_id=6Nuanțe de verde, galben, albastru, mov, roz… note și combinații inedite (pentru că în regiunea din care provin fenomenul tornadelor nu este ceva obișnuit)  figuri deșteptătoare pentru imaginație… – scena mi-a devenit familiară abia după aceste triste zile, pentru că mi-a vorbit, la un moment dat, prin forța metaforicelor mâini îndreptate spre cer din tabloul Cezarei Kolesnik (Colesnic), despre neputință și deznădejde, sentimente pe care le regăsesc – tăios, acut – în stările mele din utlima perioadă…

* * *

Da, mâinile întinse a rugă spre cer este gestul-metaforă care ar putea identifica acest picior de plai, despre care ne plăcea odinioară (și ne-ar plăcea și acum) să credem că e o gură rai. Din păcate, tabloul este neschimbat, încă de pe vremea înveșnicită de autorul Mioriței: este un loc extraordinar de frumos, și azi, dar la fel de trist. Nu voi scrie de ce spun azi, de ziua copilului, lucruri atât de pesimiste, care, probabil, ar nemulțumi pe unii, chiar dacă multă lume ar sări să adauge argumente la șirul pe care eu l-aș începe cu dezorganizarea socială, sistemul de sănătate dat peste cap, atitudinea ostilă față de segmentele vulnerabile ale societății, lipsa unei griji pentru artă, literatură, cultură în genere, lipsa unei culturi comunitare etc.  Voi invoca forța argumentului artistic, cel care poate impresiona și o inimă de piatră: tablourile Cezarei Colesnic,  unde copilăria are aproape toate atributele normalității: culori sclipitoare, peisaje de vrajă, atmosferă de visare, de poveste – toate reflectate în privirile triste ale copilului sortit să se maturizeze în acest decor – repet,

frumos, dar văduvit de căldura părintească. Sunt copiii satelor noastre, cu bunici și mătuși care joacă rolul de mame, 

 cu pici crescuți „de la distanță”, ghidați prin telefon și via internet, de părinții plecați la muncă peste hotare.

* * *

Am crescut și eu cu binicii. După nașterea mea, mama a stat luni în șir la pat, din cauza tromboflebitei, apoi a trebuit să-și reia serviciul la ziar, și nu exista altă soluție pentru mine, decât casa bunicilor de la țară. Așa se face că am stat și eu, în primii ani, mai mult pe la bunci, și ambelor bunicuțe, Elena și Catinca, le-am zis „mama” (spre deosebire de „mămica” –  mama mea, care era doar una!). Ca și copiii de azi, îmi primeam în vizită părinții,  doar că mult mai des: la fiecare sfârșit de săptămână. Aveam parte de acele două zile de răsfăț (în compania părinților, sub aripa lecturilor cu tata și a dialogurilor cu mama), dar, întreaga săptămână, îmi era dor și mie de mama (adică de părinți), iar unul dintre cântecele pe care le cântam, fără a înțelege în profunzime despre ce spuneau versurile (înțelegeam doar că e un cântec trist, dar asta era de ajuns), a fost cunoscutul „Dor de mamă” al lui Nicolae Sulac… Era un scenariu tipic pentru realitatea sovietică și mulți dintre colegii mei au avut parte de același gen de „copilărie semirurală”. Eu am dus-o tot așa, până s-a găsit un loc pentru mine mai aproape de părinți: la o grădiniță (rusească, din alea românești nici nu existau pe atunci în Chișinău), urmând ca, mai apoi, mama să opteze pentru un post mult mai puțin solicitant (schimbând locul din redacție pe unul de corector la același ziar), așa încât să fie în stare să-mi acorde mie ceva mai mult timp. Când am mers la școală, mama a fost cea care m-a ajutat să învăț a… învăța.

Acum? De ce e situația de acum mai rea decât cea de atunci? Un exemplu: o rudă de a mea și-a lăsat copilul, născut în Germania, acasă la părinții din sat, pentru o lună, intenționând să se angajeze la serviciu acolo, în Germania, și să caute o grădiniță pentru copil. O lună pe care acel copil a petrecut-o agățat cu ochii de gardul ce despărțea curtea casei bunicilor de grădină, șoptind, ore în șir: „mamamamamamamamaaaaa…” Sigur, părinții au venit în mare grabă și l-au luat, când au înțeles cât de traumatizantă e această experiență pentru el. Nu-i voiau răul, dimpotrivă, voiau să respire și el aer de țară, să mănânce sănătos, să-și cunoască mai bine bunicii… Or, probabil că vorba cântecului nu e chiar exactă, și ar trebui reformulată: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună lângă mama mea!”

* * *

În mod sigur, a fost dramatică situația noastră, a copiilor crescuți într-un regim inuman, în care urma să fim transformați în robi ai nomenklaturii, orfani de cultură și limbă maternă, înstrăinați de rădăcinile noastre istorice – niște biete „frunze de dor”, măturate de vânt (apropo, există – subtile sau directe, dar fără îndoială remarcabile – aluzii la proza lui Ion Druță în creația Cezarei Colesnic). Ceea ce li se întâmplă, însă, azi copiilor abandonați în grija rudelor (sau chiar a unor străini) de către părinții muncitori la negru prin străinătate este o tragedie, e continuarea situației din perioada sovietică, urmarea ei logică și inevitabilă (iar faptul că schimbarea în bine întârzie adaugă acea notă de nezădejde despre care vorbeam)… Și nu e  doar tragedia ochilor triști ai acestor copii. Ochii lor sunt viitorul nostru, încremenit cu mâinile ridicate spre cer – probabil, ca o tornadă, care, în zbuciumul ei, a luat forma unui copac desfrunzit…

Nu cred că artista și-a propus în mod deliberat să creeze un film sumbru despre viața noastră, deși, discutând cu ea, îți dai seam că analizează și rezonează dureros la problemele realității care o inspiră. Lucrările Cezarei Colesnic sunt o reacție specifică a unui artist deosebit de sensibil și sunt… polifonice: tristețea copilăriei ce se consumă departe de părinți nu este singura linie melodică din această simfonie cromatică, iar copilăria rămâne un vis frumos, păstrând prospețimea și tandrețea culorilor,  o întreagă lume, răsfrântă, cu inocență și grație, în lumina din ochii, pe alocuri înlăcrimați, din aceste tablouri.

În mai multe interviuri, printre care și unul destul de recent, Cezara explică de unde a pornit ideea seriei de portrete de copii: artLine.ro. Copii cu ochii triști sau dormind, visând dragoni (balauri?) colorați, cai (albi sau nu), pisici (de toate culorile), înghețată, flori, jucării, bunici, căsuțe (albastre, ca din povești), îngeri – un univers încântător și multicolor, dar… marcat de un acut sentiment de singurătate (simbolizat, în mod neașteptat în acest context, de pălăria cu pană de păun a unui personaj de inspirație druțiană: Trofimaș – simbol „împrumutat” din altă epocă, din altă operă, din alt concurs de idei, și „răsădit” în actualitate, care se „prinde”, se înscrie exact în noile circumstanțe, de parcă n-ar fi suferit nicio transportare), sugerând, prin starea pe care o degajă, în ansamblu, atmosfera de orfelinat – Seria Odă copilăriei este un tulburător imn dedicat Frumuseții (adică: iubirii, maternității și feminității, pentru că, înainte de a deveni copil, Frumusețea a fost mamă, femeie și iubită), dar, probabil, și cel mai frumos și mai puternic argument contra fenomenului masiv de abandon, care periclitează soarta societății noastre.

Aș sugera fiecărui guvern (fiecărui ministru din fiecare guvern), care vine la putere, să privească, înainte de ceremonia de învestire, în ochii melancolici ai copiilor din tablourile Cezarei. Și abia după să-și rostească jurământul…

P.S. Aceste și alte tablouri le regăsiți pe pagina web a Cezarei Colesnic, dar și pe pagina FB a tinerei pictorițe.

P.P.S. Se pare că nu e vorba de tornade, ci de o furtună (ceva mai obișnuit decât o tornadă). Bine, în subiectivismul meu, pe care mi-l asum, mi-am imaginat că furtuna din tablou e o tornadă, iar copiii sunt ceva mai mult decât niște copii întristați de ceva… Niște personaje deosebit de înțelepte, prin sensibilitatea lor, frați de suflet cu Micul Prinț al lui Exupéry…

Și cu suferința ei, m-a apărat

16 mai

Da, tot despre mama e  vorba. Sigur, e ceva natural, asta fac mamele: ne apără. Era jobul ei, de mamă. Sunt, însă, câteva secvențe din filmul vieții mele care ar merita povestite, pentru că… fac parte din acea, demnă de memorare, lecție de viață, pe care am luat-o de la mama și pentru care i-am fost mereu recunoscătoare… Iată una dintre ele.

Exista (și mai există și acum) pe aici o practică diabolică de a „scăpa” de oamenii incomozi. Fie că era vorba de disidenți politici (ideologici), fie că erau persoane la al căror post râvneau alții, de regulă neamuri de șefi, persoane cu pile, existau „incomozi”, de care regimul sovietic scăpa ușor, pentru că exista și arma contra acestor „elemente nesănătoase”: doctrina de partid, demagogia produsă de liderii acelui sistem (doctrina, adică o derivată din faimoasele teze maxist-leniniste, doar că ciopârțită, întoarsă pe toate părțile, cârpită, violată de toți analfabeții). La un moment dat, mama a devenit un astfel de „element”. Nu știu care a fost cauza principală, pentru care mama a fost supusă unei adevărate „torturi publice” – acele „discuții” și „condamnări colective”, „spălări de oase” (și „spălări de creier”), practicate de comuniști. Putea fi faptul că avea un extraordinar simț al limbii și, astfel, corectura ei era, de fapt, o redactare în toată legea, lucru pentru care mulți autori îi erau recunoscători, dar… nu și șefii de la ziarul la care mama lucra.

Putea fi și faptul că nepoata unuia dintre șefi avea nevoie să fie angajată – taman la acel ziar (nu știu de ce)… Că era o corectoare bună, de asta pot fi sigură, pentru că am ajutat-o pe mama la corectură încă de pe vremea când eram o școlăriță. Știu că mama nu doar corecta micile scăpări din texte, ci căuta în dicționare, dădea telefoane, pentru a se asigura că autorul va fi de acord cu redactările ei, avea grijă ca textele să nu apară cu enormități, de care era plină presa de la noi în acei ani (nu că acum ar fi într-o stare mult mai bună, dar pe atunci era nevoie de curaj, ca să intervii, în calitate de corector, în textul aprobat  deja de unul dintre șefi).

Nu știu de ce a devenit atât de important  și de râvnit un biet post de corector la ziar, pe care îl ocupa mama, așa încât „colectivul redacției”  n-a mai răbdat încă vreo câțiva ani, până să iasă mama la pensie în mod onorabil și legal, ci a fost nevoie să se organizeze acele adunări, în care mama era criticată pentru diverse „păcate”, unul mai ridicol decât altul… Pot doar să bănuiesc: probabil, regimul își simțea sfârșitul. Diverse studii secrete făcute în fosta URSS puteau să indice tendințe centrifuge și antisovietice, pentru că nu e un secret că acestea existau, și, deci, era de așteptat să existe și tendința de autoconservare a sistemului, manifestată prin acea „modă” de a se debarasa de oameni în care regimul nu avea încredere… Presa era bastionul de gardă al partidului. Studenții care erau selectați pentru facultatea de jurnalistică  erau printre cei mai îndoctrinați, filați, racolați etc. (apropo, mama făcea parte din acea primă generație de lucrători din presă care a făcut facultatea de filologie, nu facultatea de „ziaristică”, după cum o porecliseră studenții, și deci, nu prea era de „încredere”), deci, era logic, din punctul de vedere al sistemului, să  se pornească acele „mișcări tectonice”.

Mi-e greu să mă pronunț în mod categoric în privința motivelor care au determinat acea campanie desfășurată de niște șefi (bărbați, bine văzuți pe la CC, cu salarii mari, plini de sine – bine, unii dintre ei aveau să devină mai târziu „comuniști reformați” și chiar pro-români apreciați de „popor”, dar alții au fost și au rămas niște staliniști înrăiți) contra unei corectoare cu un salariu mizerabil, al cărei singur păcat era că își făcea bine munca. Da, mama era supracalificată pentru acel „job” (i-am zis și eu asta, explicându-i, de multe ori, cum funcționează un sistem în care angajatul este mai deștept decât șeful, iar competența nu este prețuită), dar mama nu avea pretenții mari: mama acceptase un post de corector, după ce se lansase foarte frumos, cu laude și aprecieri din partea acelorași șefi, în jurnalistică. Făcuse acest sacrificiu, pentru a putea avea grijă de noi, în primul rând, și, bineînțeles, ținând cont de tromboflebită, de care nu mai putea face abstracție, mai ales că se impunea și o intervenție chirurgicală…  Cert e că, la un moment dat, oameni serioși, șeful secției cadre a redacției, redactori cu stagiu și angajați care altfel erau destul de prietenoși cu mama (oameni pe care eu îi cunoșteam, pentru că uneori, după ore, treceam pe la redacție), s-au transformat în satrapi, urmăritori, judecători, care s-au pus pe „contabilizat” toate „hibele” de care o bănuiau pe mama (printre care faptul că folosea un DEX editat la București – dar un DEX românesc era absolut necesar, și oricine, dacă ar fi fost sincer, ar fi confirmat asta!), au convocat, consecutiv, la intervale mici de timp, trei adunări, în care mama a fost criticată și admonestată, așa încât să poată fi eliberată din post  după legile existente atunci…

Data concedierii coincidea, de altfel (întâmplător, probabil), cu ziua mea de naștere.

Au fost mai multe perioade critice, în care am simțit că aș putea să o pierd pe mama. Operațiile pe care le-a suferit, acutizările bolii etc. (am cunoscut frica de a o pierde pe mama, pe când aveam 23 de ani – de fapt, de atunci mi-am asumat responsabilitatea pentru starea de sănătate a mamei, iar faptul că acum am pierdut-o nu mi-l pot ierta, ca și cum eu, și nu medicii, ar fi trebuit să cunosc mai bine riscurile la care era expusă mama), dar cel mai mult au afectat-o pe mama aceste campanii, ale căror motive nu le înțelegea (pentru că nici nu aveau o logică). Am discutat mult cu mama despre asta. Mă doare și acum, când îmi amintesc… dar…

…cum în toate există și o parte a Adevărului, pentru care ai de ce să mulțumești,  există una și aici. Prin 94-95, venirea la putere a agrarienilor (PDAM, un fel de comuniști reformați) m-a prins în servicu diplomatic, departe de casă. Schimbarea guvernării a determinat schimbarea Ambasadorului, așa încât noi, diplomații „de rând” am nimerit între ciocanul  și nicovala luptei pentru posturi a nepoților și cumătrilor noilor șefi. Campania împotriva fiecăruia  dintre cei „nedoriți” a fost diferită (pe unii i-au „ademenit” pur și simplu, noile grupuri de interese). În ce mă privește, am rezistat cel mai mult dintre toți „membrii echipei fostului șef”, dar am simțit, când a început, pentru că… era o copie fidelă a campaniei pe care șeful secției cadre a redacției în care lucra mama a desfășurat-o, când a început să o persecute pe mama. A început cu bârfe, cu zvonuri, și a continuat exact așa ca în cazul mamei, cu adunări în care erau discutate… bârfele lansate de șefi. Diferența consta în  faptul că eram neapărată, ca mama. De la primele „acorduri” ale „spectacolului” ce urma să se joace, mi-am dat seama ce se întâmplă, eram pregătită (și experiența mamei m-a ajutat ENORM!), și, fiind pregătită, priveam „desfășurarea campaniei” chiar cu un fel de interes profesional: eram curioasă, dacă vor exista și elemente creative sau dacă scenariul va fi plagiat în modul cel mai primitiv, fiind vorba, în fond, de un sistem de apărare a mediocrității… Scenariile erau perfect identice, aveam să constat la sfârșitul fiecărui „act” (de fapt, degeaba așteptam să intervină ceva orginal în toată „dramaturgia” aia, pentru că acest tip de campanii era ceva de rutină în sistemul sovietic, și… avea un scop atât de evident – debarasarea de „elementele dușmănoase pentru sistem” -, încât nici nu merita efortul creativității).

M-am amuzat, urmărind „strădaniile” noilor mei șefi de a mă denigra, pentru că nimic nu mă putea afecta atât de mult, încât să cedez în fața lor. După ce văzusem, suferisem, împreună cu mama, umilințele unui „corector incomod”, nu puteam să nu-mi dau seama de gravitatea situației mele, luând în considerare miza postului pe care îl ocupam. Am depus cerere de plecare din post exact în ajunul adunării în care urma să fiu „condamnată” de către „colectivul de prieteni” cu care lucram, dar nu înainte de a fi scris câteva note, prin care informam conducerea MAE, în persoana minisrului de atunci, despre campania desfășurată de noul Ambasador…

I-am cam dezamăgit prin demisia mea pe autorii campaniei (dovadă că au încercat să se răzbune chiar și după plecarea mea), dar, chiar dacă nu a fost o experiență tocmai plăcută, nu am suferit atât de mult, cât ar fi dorit ei. Din păcate, mi-e teamă că tot mama a fost cea care a suferit, mai mult decât mine, aflând (mult mai târziu) despre acest episod.

Dacă n-am cedat nervos în acele adunări absurde (mi se reproșa, spre exemplu, faptul că-mi făcusem studiile la București și, deci, nu eram „de încredere” – absurd, în primul rând, pentru că majoritatea diplomaților noștri au făcut aceleași cursuri, la SNSPA,  București – asta dincolo de prostia „blestemului geopolitic”, practicat de agenții Kremlinului, care au făcut (și unii mai fac și azi) politică la Chișinău), este datorită acelei experiențe care a lovit-o atât de dureros, nemeritat și perfid, pe mama… Pe mine nu m-a mai putut lovi la fel de puternic, eram imună deja.

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, pași în strungi şi verbe…

J.J. Anderson's Blog

Someday, what follows will be referred to as “his early works.”

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Cosmisian - Neoproză „smart emotional”

Mouelle Roucher „Eratele sunt mai bune decât ciornele publicate. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul.” ~ Lucette „Degetele tale sunt definiția sofisticată a unui semn de carte perpetuu”

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

Drumurile lui Spetcu

Blog de om umblat

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 20-year-old wallflower

CritDicks.com

Products / Places / Services

The Soft Pillow

He became ink in her pen and she never stopped writing.

dan moldovan

blog de poze

Find the details

for covetable, decorative product designs and interiors news

Doru Braia

Talk Soc

A Dose A Day

Inspirations for Nurses (and non-nurses)

A.D. Martin

writing - novels - film - television - video games - other stuff

Saltarosgarden

A garden of my dreams coming to live!

Comunităţi de Prieteni: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi"

Communities Of Friends - All For One & One For All

Condamnat la prietenie!

Căci mor trăind...

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Doina Soltan

"Cele mai frumoase locuri prin care am umblat au fost sufletele oamenilor pe care i-am iubit." Irina Binder

Compendiu de istorie și diplomație

“Vrei să admiri un om? Privește-l din îndepărtare…” - Adrian Sereș -

infinitdegânduri

Loneliness ends with love.

Gheorghe Cuciureanu

În fond despre ştiinţă

prietendevremerea

O vorba buna

…touch my sound…

Where sound can be touched, felt and seen.

Ivano Mingotti

Pagina ufficiale autore

Gustosel

Descoperă bucuria de a găti acasă!

Gheorghe BREGA

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

andreibotnari.wordpress.com/

Andrei Botnari. Photography and travel blog

PoliteiaWorld

Quis custodiet ipsos custodes?

Anghel

A great WordPress.com site

SECRETELE SĂNĂTĂȚII ȘI FRUMUSEȚII CU MARIA BOTNARU

Nu poți cumpăra timpul, dragostea și sănătatea cu toți banii lumii

Memoria Fonogramica

Muzici vechi pentru urechi noi

Elena Tănăsescu

Put a little magic in your life

Viva la vida

despre muzica

baletalessia

un site despre balet

The Tragic Life of Frank

Around five minutes ago I had this sudden revelation; that my life is quite sufficiently, tragic.

Motoare 2 timpi

Otto von Diesel

La margine de timp

Credinta te poate ajuta sa muti muntii din loc, iar dragostea te ajuta sa ii treci...

ANDREEA VASILE

Povești despre oameni ca tine

%d blogeri au apreciat: