Arhiva | Atitudini RSS feed for this section

2.Chanel în loc de confirmare

16 feb.

Personificarea fidelității stilistice, Casa Chanel (creatorul colecției, Karl Lagerfeld) ne trimite de-a dreptul în Cosmos (fără a face  vreo derogare de la clasicul deux-pièces, consacrat de înaintași, sau, să zicem, de la rochia extrem de elegantă) – prin decor și coloana sonoră (apropo, în rusă). Parcă toate ar fi la locul lor: lungimi, proporții, croială, nuanțe, carouri, pepit, volănașe  neostentative (cu excepția miresei roz, din final), paiete (fără exagerări sau extravaganțe), dantele sau pene (luând, la unele piese, forma unor sfere, în care înoată corpurile manechinelor, alungite și subțiate, ca de obicei, astfel încât accentul pe șolduri, amplificate prin cute generoase, nu le face să pară masive, ci din contră, pare să sugereze ideea că n-ar fi lispit de logică un mic răsfăț cu ciocolată)… Parcă da, și totuși, senzația că modelele sunt niște cosmonaute cochete și mandatate să transmită civilizațiilor nepământene salutul nostru, oarecum dezrădăcinat, dar încă marcat de apartenența la o istorie zbuciumată, nu te părăsește pe parcursul întregului film. Comparând cele trei prezentări de modă, confuzia devine și mai mare: ori visezi o eră apusă, rătăcită printre smartphoane, ori planeta noastră s-a rătăcit în călătoria sa și a ajuns în visul vreunui extraterestru! 🙂

Și, în sfârșit, cel mai frumos lucru pe care l-am văzut, căutând să mă trezesc: Paris Cosmopolite, 2016/17 Métiers d’Art – colecție de vis a (și al) unui alt vis! Așa încât, am renunțat la orice reper temporal… Accesoriile elocvente, precum orhideele din păr sau cușmulițele de tip „Guguță”, articolele tricotate, șalurile încrucișate la spate, paltoanele și scurtele din piele, cu paiete sau fără, asortate sau… incompatibile cu orice, îți amintesc, imediat, că Haute Couture e doar pe post de ghid, iar încercarea de a o reproduce întocmai ar fi o experiență la fel de tristă ca, să zicem, parafrazându-l pe un personaj dintr-o piesă de teatru, dorința de a ancora în Steaua Polară. Perfect! Să mai visăm, cât mai avem… Timp! 🙂

 

1.Tendințe și tendențiozitate: acronism în tot și-n toate :)

16 feb.

La prima vedere, s-ar părea că e la modă cam tot ce s-a fumat deja: maxi, volum, transparențe, rochii vaporoase, pasteluri, griuri, naturalul, minimalismul, plus: romantism, suprapuneri (în stil „varză” :)), vintage, cape, șaluri, volane, trene, accente metalice, irizări etc. Doar la o derulare repetată sesizezi diferențele dintre: siluete, atitudine, detalii și, mai ales, metafora: femeia-nor, femeia-vis, care nu se lasă privită altfel decât cu uimire admirativă și, aproape absentă la lecția de admirație, își ia zborul și… trece! Scenografia spectacolului îi impune un rol de fantasmă plutitoare, mereu coborând niște scări (e adevărat, scările unui palat somptuos), și doar la sfârșit, parcă încheind un destin, urcând, mulțumită, pe scară undeva mai sus, plecând frumos din scenă…  Și tot, abia la sfârșit, ca un rezumat firesc al unui ciclu, doar câteva accente cromatice (cum altfel? – purpurii), după o întreagă epopee de tonuri mai mult decât reținute. Traseul eroinelor (la propriu și la figurat) nu se intersectează, decât la final, cu figura – inadecvată, s-ar părea – a creatorului (de modă, deh!), ale cărui idei le-au purtat pe tot parcursul „călătoriei”, aproape fără a se „împiedica”! 🙂 Dincolo de silueta greu de imaginat pe străzile aglomerate ale unui oraș modern (e totuși Haute Couture, deh!), repetiția, obsesia  nuanțelor diluate la maximum și obligativitatea unor scări în decorul pe care l-ar putea accepta de o astfel de creație vestimentară,

Valentino (mai exact, autorul colecției, Pierpaolo Piccioli)… parcă m-a-ntrebat pe mine…  🙂 Iată:

Poiana cu prințese rătăcite a lui Dior (autoare: Maria Grazia Chiuri) pare o continuare a aceleeași povești, dar într-o altă dimensiune. Evadată din misteriosul castel de lux, femeia-vis pare să se răzvrătească și să răzbune traiectoria descendentă a figurinelor plutitoare din spectacolul Casei Valentino. Rătăcitoarele prin pădurea improvizată de Dior sfidează imprevizibilitatea terenului pe care îl explorează cu ușurința și energia femeii care, oriunde s-ar afla, e stăpână, ca la ea acasă, și încrezătoare: cu adevărat, cine să se opună frumuseții, fie că e dezgolită (puțin sau mult), fie că e acoperită din creștet până în tălpi?

Și aici, griul, negrul, albul și tonurile de bej, rozul, verdele sau movul (dar toate pudrate, ca și cum prăfuite sau decolorate), culorile naturale, dar cu multe accente metalizate și accesorii exotice, par că încadreze modele vestimentare vechi (ușoare crinoline sau rochii ample, combinate cu șorturi sau pantaloni – formulă prezentă deja în mai multe colecții), readaptate cu grijă unui timp netrecător, ancorat parcă în imaginația fetițelor sau în piesele unor renumiți dramaturgi. Dior, creatoarea casei, adică, nu m-a întrebat pe mine, dar cred că ar fi de acord cu ideea că, orice ai alege ca stil sau accesoriu: înger sau nimfă, șarpe sau fluture – important e să porți cu eleganță ceea ce e atemporal și niciun croitor nu-l poate îmbrăca, așa încât, defilează, mereu dezgolit și extrem de vulnerabil. Da, sigur, mă refer la norul de flori și flăcări al trupului… spiritului nostru.  Și el trebuie păzit de rele, îmbărbătat uneori, în călătoria sa spre… Creator!

Campanie electorală sub semnul unionismului românesc

22 sept.

Am ajuns să vedem trei concurenţi unionişti, adepţi declaraţi ai reunirii românilor (alţii consideră că sunt patru, şi nu ştiu câţi unionişti or mai fi „sub acoperire”!), în campania electorală pentru Preşedinţia Republicii Moldova. De notat că asta se întâmplă în contextul unui război românofob, care, deşi „la foc mic” în ultimul timp, dar ameninţând mereu  să reizbucnească, durează deja de decenii, şi a unor şabloane mentale care prevăd marginalizarea, ignorarea şi subminarea, pe toate căile, a opţiunilor unioniste şi chiar a segmentului de electorat care se identifică prin valorile româneşti.

Multă lume pare a fi scandalizată de faptul că avem atât de mulţi candidaţi unionişti, citim , în presă, printre rânduri, nemulţumirea „alegătorului derutat”, care este nevoit să aleagă dintre unionişti. Se tot lamentează unii că nu există un „candidat unic”: al unioniştilor, al dreptei, al celor din opoziţie etc. Da, inflaţia de candidaturi pentru preşedinţie este evidentă, iar o listă mult prea lungă de veleitari ar putea descuraja electoratul, dar asta a devenit deja o tradiţie repmoldovenească. Mai mult, cred că cetăţeanul ar trebui să-şi facă unele griji, numai dacă lista ar fi prea scurtă!

Referitor la lipsa unui „candidat unic al unioniştilor” (iertate să-mi fie aceste calchieri din rusă, tautologii sau repetiţii stângace, dar acesta e termenul inventat de „experţi”).

Campania electorală presupune că actorul politic (fie că e un partid, fie că e un lider) face propagandă: promovează propriul program şi atacă vehement programele concurenţilor. Asta e competiţia pentru putere. Dacă politicienii intraţi în cursa electorală n-ar face asta, ar însemna că sunt incapabili, slabi sau că au intrat în competiţie pentru alte scopuri decât cel declarat. Faptul că politicienii unionişti sunt şefi de partide îi forţează să se bată între ei (pentru că există o competiţie, pentru locul de lider, şi în interiorul partidelor – în orice caz, asta presupune un partid!) De aia susţin că sintagma „partid unionist ” e o contradicţie în termeni. Însuşi cuvântul „partid” sugerează o „parte”, o fracţiune, deci, fracturare: pe segmente sociale, pe doctrine, pe caractere etc. Pe când „unionist” vine, evident, de la „unire” (în acest caz, a mai multor părţi, fracţiuni, segmente, caractere şi, desigur, partide, pentru a face, împreună, Unirea). Lupta pentru putere se bazează pe acest tip de competiţie, altfel nu e luptă politică, ci simularea ei (apropo, simularea luptei se vede, analizând campania candidaţilor de mucava, de umplutură).
Competiţia pentru Preşedinţie este însă un exerciţiu care îi va scoate mai în faţă pe purtătorii de mesaje unioniste şi, cu ei, şi ideea de Unire. Deocamdată, nu avem de ce ne panica, după părerea mea. E un propgres însuşi faptul că avem competiţie pe segmentul unionist al electoratului. Oferta vine după cerere, iar cererera e în creştere. E tot ce ne trebuie, de fapt.

De ce, pe lângă lipsa de eleganţă, expresia „candidat unic al unioniştilor” denotă şi incoerenţă? Mai întâi, e o calchiere din rusă (după „edinaja candidatura” sau „edinyj candidat”). Rusa este foarte permisivă cu tautologiile, cel mai elocvent exemplu fiind sintagma „commercheskii magazin”, care e pe deplin accetabilă, în rusă. Nu şi în română! Româna cere mai multă strcteţe, precizie, un fel de economie filologică. Însuşi cuvântul „candidat” presupune un proces de selecţie. În campania electorală, partidele au dreptul să propună doar câte un candidat (selecţia producându-se în cadrul partidului, conform regulamentelor interne ale formaţiunii). Sigur, unele partide recurg la şiretlicul falşilor concurenţi electorali, clonând partide şi populând scena politică şi spaţiul mediatc, pentru a deruta audienţa, cu personaje butaforice, dar asta e la limita legii. Şi/sau a moralităţii. „Şmecherilovicismul” acesta este blamabil, oricum, pentru că legea prevede un singur candidat per partid. Dacă e să respectăm litera şi spiritul legii, candidaţii falşi ar trebui sancţionaţi. Atâta doar că e foarte greu să distingi cu exactitate „falsurile” din puzderia de actori care se lansează în campanii electorale.

Deci, revenind la expresia „candidat unic”, candidatul, odată înaintat, e unul singur. E unic şi irepeteabil! 🙂 Adică, e suficient să zici „candidatul unioniştilor” sau „candidatul partidelor unioniste”, ca să fie clar cine e. Dacă e! 🙂 Dacă nu e, se va afla în competiţie. Şi se va afla cine e, în urma competiţiei.

Şi mai e un aspect. „Candidatul unic” n-ar fi reunit toate voturile unioniste. Orice om are şi adversari. Personali, politici, de conjunctură etc. Deci, sigur, ar fi rămas unionişti şi dincolo de „numărătoare”. Nu mai explic şi celălalt aspect, legat de faptul că în toate partidele există membri unionişti (mai puţin pe la Dodon şi alţii ca el, cred, dar nu exclud!), iar votanţii acestor partide inlcud şi opţiunile unioniste. Iată de ce ar fi greşit să credem că alegerile vor arăta exact procentajul unioniştilor. Nu e ca şi cum am vota la un referendum pentru Unire. Competiţia politică e altceva decât lupta pentru Unire. E într-o relaţie de antonimie cu Unirea.

E, oare, o catastrofă prezenţa mai multor candidaţi unionişti în cursa electorală? Dacă ar exista şansa ca un candidat unionist să iasă învingător din primul tur, da, ar fi o catastrofă. Dar nu cred că astfel de şanse există. Altfel, nu e nicio catastrofă. De obicei, mai multe partide, însumat, obţin voturi mai multe, decât coaliţiile lor (dar mai multe decât ar obţine fiecare partid, separat). Sigur, dacă este vorba despre calcule electorale precise, şi ai în faţă doar dorinţa de a ajunge într-un fotoliu, şi ai toate şansele să-l obţii, e mai bine să faci coaliţie, dar dacă e o cauză mai importantă, cum e cazul unionismului, faptul că sunt mai multe candidaturi ar putea fi un mijloc mai eficient de a trezi conştiinţa celor care mai dorm. Şi riscuri prea puţine.

În orice caz, efectul ar putea fi mai bun într-o competiţie ca asta, decât dacă ar fi intrat în arenă o singură persoană şi ar fi încasat toate loviturile din partea contracandidaţilor, căzând sub ele.

Şi mai sunt câteva aspecte, despre care voi vorbi după încheierea turului întâi (sau chiar după alegeri, eventual). Mai întâi, pentru că acum lumea nu e receptivă la analize de acest tip: e un timp al febrei electorale, toată lumea e contagiată, într-o măsură mai mare sau mai mică. Şi doi, procesul electoral este o formă de maturizare civică, el trebuie lăsat să se desfăşoare, veghind doar asupra corectitudinii lui. Pentru unionişti, e un proces de două ori mai important, dat fiind că e pentru prima dată când sloganul unionist intră în competiţie electorală, cu trei candidaţi concurenţi, care se adresează unui electorat care s-a simţit mereu subestimat, neglijat şi, de multe ori, chiar trădat. Doamne ajută! Să fie de bun augur!

Clipe de cristal, voci de argint, amintiri de aur

2 mai

Hristos a înviat!

Cântec. 1989

Pentru M.M.

Colindă, Marie!

Colind sau învie speranța.

E cald, e curat, e iubire,

E mai, ca în vechea romanță.

Colindă, Marie.

Demult s-a dus iarna.

Colindă, să fie

Multă  iubire

În loc de armă.

Văzduhul flămând cum absoarbe

Colindul acesta, și viața

Se cântă, și-s florile dalbe,

Și-i iarăși duminică-n Piață.*

Colindă, Marie,

Pari o tristă vestire.

Colindă, să fie

Timp fără prihană

Și multă iubire!

Tu cânți, și colindul ne duce

Spre unicul, pașnicul țărm,

Cel verde, și simplu, și dulce,

La care mereu aspirăm.

Colindă, Marie,

Se-apropie iarna,

Colindă, să fie

Multă iubire

În loc de arme.

Treziți de colind, stăm în poarta

Deschisă, ca niște brațe de frați.

Colindul ne lasă în soarta

La care și voi aspirați.

Colindă, Marie,

Colindă, să fie

Timp fără prihană

Și multă iubire!

*- Piața Marii Adunări Naționale, unde în anii de redeșteptare națională se țineau cenacluri literare și de muzică, se recita și se cânta poezie și se discuta politică.

(Variantă. Publicat în Literatură și Artă nr. 37 (2457) din 10 septembrie 1992)

*  *  *

Ce faci, dacă eşti puţin răcită, de fapt ceva mai mult decât puţin, dar primeşti o invitaţie la dialog din partea unei frumoase artiste, cu o voce pe care ai admirat-o de la prima audiţie şi pe care o admiri în continuare? Accepţi, chiar dacă, în sinea ta,  ţi-ai fi dorit să tergiversezi, să amâi o şansă ca asta pentru „vremuri mai bune”. Ce poate rezulta din asta? În mod paradoxal, ceva interesant (pe alocuri, repet, neaşteptat de frumos!) 🙂

Cântăreaţa despre care vă povesteam este entologul (cercetătoarea, muzeologul, scriitoarea, jurnalista) Maria Mocanu, cea care mi-a inspirat , în 1989, poemul Cântec, şi, recent, cu doar câteva zile în urmă, a lansat această provocare: să discutăm despre… folclor.  Este vina mea, dacă răspunsurile mele trădează emoţii şi o stare uşoară de febrilitate (şi mă conving a mia oară că ar fi cuminte să rămân fidelă cuvântului scris, pe care l-am ales drept instrument de exprimare cu mulţi ani în urmă şi care mă exprimă cel mai exact – e domeniul meu). Dacă sunt, totuşi, demne de atenţia celor care ascultă, e meritul  talentatei jurnaliste Maria Mocanu.

Mi-a făcut bine discuţia (chiar dacă au mai rămas multe de spus!), mi-a fost plăcut să „navighez” printre subiectele propuse de gazda emisiunii Dor de izvor,  m-au copleşit amintirile (amintiri de aur: clipe de cristal, efectul melodiilor condamnate la eternitate prin frumuseţea lor, vocile de argint ale interpreţilor)  şi… tot ele, amintirile, mi-au trezit dorinţa de a redeschide alte subiecte şi de a… scrie. Pentru toate astea ţin să-i muţumesc dnei Maria Mocanu! Şi, bineînţeles, pentru piesele puse pe post, mai ales pentru melodia de la urmă, una dintre cele mai dragi!
Puteţi asculta emisiunea aici:  Radio Chişinău

Drag, dor, mereu…

25 sept.

Două cântece care mereu îmi vor aduce aminte de bunica Elena. Am mai spus că bunica Elena cânta foarte mult (cânta și în strană la biserică, dar mai cânta și acasă, lucrând, sau la sărbători) –  nu e de mirare că multe cântece pe care le tot aud azi le-am învățat de la ea: așa necăjită cum era, chipul i se lumina, când începea să cânte.

Mi-e dor de munți de Caraimanu este o melodie care o înveselea pe bunica, în ciuda melancoliei pe care o inspiră acest cântec – și știu și de ce: îi amintea de copilărie, de viața ei fără de griji în casa părintească și de anii de școală, pe care  i-a păstrat mereu în amintire ca pe cea mai frumoasă perioadă din viața ei.  Am mai povestit despre astfel de clipe, de aduceri aminte, știu, dar azi mi-am amintit de bunica, mai întâi discutând cu tata, care s-a întors recent de la Condrătești, din satul de baștină al bunicii, apoi, ascultând acest cântec pe youtube:

* * *
Și alt cântec îndrăgit de bunica Elena, pe care, de asemenea l-am mai ascultat (alteori l-am și cântat) împreună cu voi, cititorii blogului meu, așa cum îl ascultam/cântam, altădată, cu mama, cu tanti Dora, cu mătușile mele sau alți oameni dragi:

Săracă inima me, Ionel, Ionelule, Iubirea mea târzie…

28 aug.

„Telefonul meu fermecat” reperează în mulțime îndrăgostiți (sau, simplu, oameni frumoși!), de parcă ar face o colecție de imagini cu ei. Așa se întâmplă că, revenind acasă din oraș, descopăr o mulțime de cadre impresionante în arhiva telefonului meu. 🙂 Odată, l-am recunoscut, cu uimire, pe un „prieten virtual”. Un prieten pe care nu l-am întâlnit niciodată în realitate. Uite că telefonul meu l-a întâlnit! Am fost foarte emoționată, când am înțeles că am stat alături preț de câteva ore, cât a durat evenimentul la care participasem, dar nu l-am observat decât după ce am încărcat imaginile pe… Facebook.

Aseară telefonul meu a făcut alte „minuni”: în Piața Marii Adunări Naționale, unde am ieșit să-mi întâlnesc o prietenă pe care n-am mai văzut-o de foarte mult timp, telefonul meu s-a lăsat fascinat de dansul unor tineri (indiferent de vârstă), care dansau, inspirați de melodiile compozitorilor Petre și Ion Aldea-Teodorovici, cântate de Cristi Aldea-Teodorovici. Un cuplu, mai ales, părea să comunice atât de bine prin dans, încât mi-a „confiscat” o bună parte din memoria telefonului! Și eu eram… fericită să văd atâția oameni dansând! Am impresia că aceste personaje, care devin deja o constantă în arhiva telefonului meu, nu mai au nevoie de altceva pentru a fi fericiți, au tot ce le trebuie: iubire și muzică…

Sper să văd și mai multe cupluri acaparatoare de memorie de telefon pe 31 august, de Ziua Limbii Române! 🙂

* * *

* * *

* * *

Toamna derinocerizării noastre

1 aug.

În perioada de „domnie” a agrarienilor (adică a Partidului Democrat Agrar), un cunoscut epigramist de la Chișinău a scris câteva strofe despre o vacă, numită Manea, care s-a pierdut, și s-a zvonit mai apoi prin sat că ar fi fost văzută la Chișinău, în Parlament. Întâmplător sau nu, în parlamentul de atunci era un deputat pe nume Manea, care a reacționat iritat, dând în judecată publicația Literatură și artă, în care apăruse epigrama ofensatoare. Publicația a fost nevoită să-i prezinte scuze deputatului, iar autorul epigramei a mai adăugat o strofă la buclucașa sa operă, strofă care se termina cu o concluzie îmbucurătoare: „Vaca Manea s-a găsit!”, făcând aluzie la ridicolul situației, în care deputatul agrarian s-a autodenunțat, recunoscându-se în eroina epigramei.

În toți acești ani de existență a Republicii Moldova, Parlamentul nostru a fost o inepuizabilă sursă de umor, voluntar și nu tocmai, astfel încât distracția ne-a fost garantată mereu. Nu și siguranța zilei de mâine, nu și drepturile elementare. Spre exemplu, xenofobia este condamnată, cazurile de xenofobie fiind, uneori, pedepsite (a se vedea cazul profesorului Victor Cravcenco), dar nu și atunci când xenofobia este de fapt românofobie (a se vedea numeroasele ieșiri românofobe ale unor așa-ziși istorici, invitați la diverse posturi de televiziune în calitate de „analiști politici”). Legile noastre sunt atât de imperfecte, încât funcționarea lor este problematică, dacă nu imposibilă, ele fiind sabotate de greșelile, intenționate sau neintenționate, prezente în textele legislative. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este contradicția dintre textul Declarației de Independență și Constituție, primul text consacrând în cel mai clar mod termenul „limba română”, iar Constituția venind să-i opună acestuia termenul de „limbă moldovenească”. Cu regert, Legea care stă la baza legislației noastre este o mostră de text votat de niște oameni agramați, dușmani ai științei, text care ne-a blocat, pentru mult timp, proiectul de edificare a unei societăți civilizate.

Cum s-a putut întâmpla ca în Legislativ să ajungă oameni atât de iresponsabili? Alegerile noastre sunt o formă de perpetuare a vechilor structuri, sovietice, prin acele metode perimate, moștenite de la vechiul sistem de selectare a „exponenților poporului”. Aparent, s-au schimbat unele lucruri: avem pluralism politic și dreptul la libera asociere, dar nomenklatura sovietică s-a adaptat în mod miraculos acestor noi condiții, profitând de miopia opiniei publice. „Politica este o curvă bătrână, care are mereu nevoie de oameni virgini”, ca să citez o replică celebră din piesa Titanic Vals de Tudor Mușatescu. Pe orice listă de partid intră un „virgin” (un candidat necompromis) sau mai mulți, având rolul de „locmotivă”, trăgând după sine câteva zeci de personaje mai mult sau mai puțin cunoscute, care, altfel, n-ar avea nicio șansă să fie alese. Personaje care își folosec apoi influența în scopuri personale, de cele mai multe ori antagonice cu interesele celor pe care sunt chemate să-i reprezinte.

Știu, veți zice: dacă asta e regula jocului, înseamnă că de vină e democrația! Ei bine, nu e. Legile noastre depind de fiecare vot din Legislativ, de fiecare argument spus sau omis, de fiecare minciună, de fiecare intrigă țesută în culisele acestei instituții, care ar trebui să întrunească floarea societății, nu penali care se ascund de justiție în penumbra imunității parlamentare. Altfel, obținem nu doar un parlament al „rinocerilor” ionescieni, ci și legi întocmite astfel, încât să promoveze „rinocerita”. Atâta timp cât listele de partid vor continua să fie niște ascunzișuri pentru „rinoceri” (alteori, nu „rinoceri”, ci doar niște „vaci rătăcite”) nicio reformă nu va fi posibilă în societatea noastră, afectată și ea de „sovietiă” acută. În România, procesul de „derinocerizare” a început. Cu întârziere, e adevărat, dar deja există rezultate, fapte. La noi? Nimic. Suntem într-o situație demnă de o nouă piesă de teatru: toată lumea ne laudă pentru frumosul nostru succes în frumosul „proiect european”, dar succesele reale întârzie să se manifeste, parcă stând să vadă dincotro bate vântul geopolitic.

Nu mă voi opri asupra recentelor scandaluri din Parlament. Sper ca acestea să trezească alegătorul, dezgustat și apatic, și să-l mobilizeze. Aș vrea să cred că există deja în societatea noastră un nucleu sănătos, din societatea civilă, care va studia cu atenție listele pe care, în toamna care vine, partidele politice ni le vor propune. Vreau să cred că și presa va avea capacitatea de a-și depăși instinctele vechi, de „tribună de partid”, și va face un pas important spre normalitate, încercând să informeze publicul despre fiecare dintre candidații prezenți pe listele partidelor și rămânând rece la comenzile politice, care, în mod sigur, vor fi la fel de insistente ca și până acum. Știu că e vară, iar până la alegeri mai este. Foarte bine. Avem acest răgaz pentru a ne pregăti de examenul de europenism din toamnă: derinocerizarea (sau „demaneizarea”) Parlamentului.

Publicat în Evenimentul zilei (ultima accesare: 11/11/2014)

Mai suntem acasă? Vom mai fi mâine?

20 iul.

Zilele trecute, am cunoscut-o pe fetița unei bune prietene din studenție, care stă de mulți ani în Franța și pe care n-am văzut-o de un car de ani. Venită în ospeție la bunica și la mătușa ei din Chișinău, pentru o scurtă vacanță înainte de o importantă etapă de stagiatură, Cătălina este studentă la una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din Franța și își croiește o carieră în domeniul economiei. Sigur că întâlnirea m-a emoționat. Mai mult, a fost ca un impuls pentru aceste notițe. Confruntarea cu amintirile din studenție și analiza unor schimbări din societatea noastră mi-a readus în memorie aceste îndoieli și temeri, care nu-mi dau pace de mult timp.

Mă așteptam să văd o domnișoară frumoasă, brunetă, inteligentă, spirituală, spontană și îndrăzneață, așa cum o știam pe Viorica, prietena mea. Cătălina m-a convins cu ușurință că are toate calitățile pe care le bănuiam, cu o singură excepție: este șatenă, aproape blondă, demonstrând că îl moștenește și pe tatăl său. Dincolo de acest detaliu, comunicând cu ea, am avut mereu impresia că mi-am întâlnit vechea prietenă: gesturile, zâmbetul, privirea, felul de a glumi, ironic, inspirat, dar fără pic de răutate, politețea exemplară, dragostea pentru artă – toate amintindu-mi de Viorica, fata care, odată, s-a prezentat așa, apropiindu-se de mine, după o oră de gimnastică artistică, subliniind că am fost și colege de școală, sugerând că am avea mai multe lucruri în comun și, deci, mai multe șanse să devenim prietene, iar apoi, mulți ani la rând mi-a confirmat acest lucru, împărtășind cu mine pasiuni (pentru limba și literatura franceză, în primul rând, apoi pentru teatru și alte arte) și convingeri, noi două fiind mereu alături în cele mai îndrăznețe proiecte, alimentate generos de imaginația și de ambițiile noastre. Viorica era, de obicei, inițiatoarea „escapadelor” noastre culturale, datorită ei am încercat de toate câte puțin: yoga, pantomimă, teatru etc. Cu Viorica (și datorită ei) am dansat în tocmai trei formații, ambițioasa mea prietenă fiind convinsă că, dacă ne propunem ceva, reușim (și asta fără a renunța la orele de studiu sau la cele de somn). Și avea dreptate. Acum, discutând cu fiica ei, unele scene din trecut mi-au revenit în mod firesc în memorie (de pildă, la un miting, prin 89, mergând alături de ea, ascultând cum se scanda în jur, tăceam, intimidată de tunetul vocii mulțimii, capabilă să răstoarne o întreagă U.R.S.S. „Hai, zi și tu, mi-a spus Viorica la un moment dat, cu acea doză, obișnuită, de ironie, trebuie să scandezi asta, ca să nu uităm cumva: „Noi suntem acasă! Noi suntem acasă!”)

Spre deosebire de noi, Cătălina nu are experiența acestor proteste, nu știe ce înseamnă să i se conteste identitatea, să i se interzică limba maternă. În Franța, unde a crescut (părăsind Republica Moldova la vârsta de șase ani), își construiește un viitor – în limba franceză, citind mai mult în franceză și în engleză, dar fără a uita limba părinților și a bunicilor săi. Vorbește o română excelentă, chiar dacă are uneori tendința să supună normele limbii române celor ale limbii franceze. Imediat (se) corectează, semn că o preocupă acuratețea exprimării. Dialogând cu ea, m-am surprins întrebându-mă, cum se poate ca un copil crescut în străinătate să vorbească românește mai bine decât mulți dintre cei care au crescut aici, într-un mediu majoritar românesc? De ce pronunția ei, vocabularul, topica frazei, sunt atât de armonioase și de fidele normelor limbii române, pe când la Chișinău limba română continuă să fie rusificată și atacată de agresivitatea teoriei moldoveniste și de incompetența persoanelor și instituțiilor publice? Ce fel de societate lăsăm urmașilor, dacă, în douăzeci și ceva de ani, câți au trecut de la implozia URSS, n-am reușit să facem dreptate limbii române? De ce ne vine mai ușor să fim români oriunde în lume, decât la noi acasă? Mai suntem acasă? Vom mai fi mâine? Cum vom asigura minoritarilor dreptul la identitate și la conservarea culturii lor, dacă nu am reușit noi înșine să ne păstrăm, nealterate, identitatea și cultura, moștenite din strămoși?

Guvernul ne promite democratizare și europenizare. Știu oare guvernanții că într-o societate modernă atacurile xenofobe, precum sunt cele românofobe, practicate de unele dintre posturile de televiziune de la noi, sunt pedepsite de lege și descurajate de public? Mi-e teamă că partidele care au venit la guvernare cu promisiuni dintre cele mai generoase au cam uitat de responsabilitatea de a satisface și aceste necesități – în mod categoric, vitale, ale unei comunități: dreptul la identitate și asigurarea continuității culturale. Da, inclusiv dreptul la identitate al poporului băștinaș, adică al românilor basarabeni. Sunt întrebări pe care mi le pun, de fiecare dată când văd copii născuți aici, în Basarabia, și educați în emigrație. Când vom face ordine în spațiul public și vom crea, la noi acasă, un mediu lingvistic sănătos, adică primul lucru pe care îl datorăm memoriei celor care au luptat pentru păstrarea limbii române în Basarabia (Grigore Vieru, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Ion Dumeniuk și alții), dar și generațiilor care vin în urma noastră? Deocamdată, prin indolența noastră, am creat un mediu ostil unei exprimări frumoase, unul de care trebuie să te ferești, dacă vrei să nu contractezi o vorbire agramată și respingătoare. Eu însămi, pentru a-mi „corecta” vocabularul și a mă feri de calcurile rusești, prezente în spațiul public de la noi, sunt nevoită să fac pauze de „detoxifiere lingvistică”, (auto)izolându-mă, pentru lecturi, și ignorând, periodic, audiovizualul autohton, un regretabil poluant lingvistic.

* * *

Publicat în Evenimentul zilei.

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, pași în strungi şi verbe…

J.J. Anderson's Blog

Someday, what follows will be referred to as “his early works.”

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Cosmisian - Neoproză „smart emotional”

Mouelle Roucher „Eratele sunt mai bune decât ciornele publicate. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul.” ~ Lucette „Degetele tale sunt definiția sofisticată a unui semn de carte perpetuu”

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

Drumurile lui Spetcu

Blog de om umblat

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 20-year-old wallflower

CritDicks.com

Products / Places / Services

The Soft Pillow

He became ink in her pen and she never stopped writing.

dan moldovan

blog de poze

Find the details

for covetable, decorative product designs and interiors news

Doru Braia

Talk Soc

A Dose A Day

Inspirations for Nurses (and non-nurses)

A.D. Martin

writing - novels - film - television - video games - other stuff

Saltarosgarden

A garden of my dreams coming to live!

Comunităţi de Prieteni: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi"

Communities Of Friends - All For One & One For All

Condamnat la prietenie!

Căci mor trăind...

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Doina Soltan

"Cele mai frumoase locuri prin care am umblat au fost sufletele oamenilor pe care i-am iubit." Irina Binder

Compendiu de istorie și diplomație

“Vrei să admiri un om? Privește-l din îndepărtare…” - Adrian Sereș -

infinitdegânduri

Loneliness ends with love.

Gheorghe Cuciureanu

În fond despre ştiinţă

prietendevremerea

O vorba buna

…touch my sound…

Where sound can be touched, felt and seen.

Ivano Mingotti

Pagina ufficiale autore

Gustosel

Descoperă bucuria de a găti acasă!

Gheorghe BREGA

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

andreibotnari.wordpress.com/

Andrei Botnari. Photography and travel blog

PoliteiaWorld

Quis custodiet ipsos custodes?

Anghel

A great WordPress.com site

SECRETELE SĂNĂTĂȚII ȘI FRUMUSEȚII CU MARIA BOTNARU

Nu poți cumpăra timpul, dragostea și sănătatea cu toți banii lumii

Memoria Fonogramica

Muzici vechi pentru urechi noi

Elena Tănăsescu

Put a little magic in your life

Viva la vida

despre muzica

baletalessia

un site despre balet

The Tragic Life of Frank

Around five minutes ago I had this sudden revelation; that my life is quite sufficiently, tragic.

Motoare 2 timpi

Otto von Diesel

La margine de timp

Credinta te poate ajuta sa muti muntii din loc, iar dragostea te ajuta sa ii treci...

ANDREEA VASILE

Povești despre oameni ca tine

%d blogeri au apreciat: