Unde dragoste nu e…

Un articol semnat de un foarte bun publicist,  pe pagina unei prestigoase instituții media (numele și titlurile nu-și au rostul aici, pentru că aș vrea să pun accentul doar pe un anume tip de speculații, extrem de răspândite zilele astea în mass-media prutonistreană – am ales, la întâmplare, un citat dintr-o serie de citate asemănătoare, și m-am oprit la el, pentru că e cel mai laconic și e scris într-o română exemplară. Alte citate, ale altor autori, suferă de logoree și/sau de agramatism),  zice așa: „Cred că liberalii, acum, au o serioasă temă de meditație. Ei au de ales: să-și păstreze aceeași postură intransigentă dar lipsită de eficiență, sau să intre în joc și prin participarea lor la guvernare să fortifice caracterul proeuropean și proromânesc al noii puteri. Pentru început, Partidul Liberal are șansa să contracareze unele scheme toxice și să voteze guvernul Leancă, spulberând pretenția unora că fără comuniști nu se poate. Ba se poate fără comuniști, dacă îți dorești cu adevărat binele țării și nu umbli cu subterfugii pentru a îngheța reformarea justiției, și dacă nu urmărești în subsidiar o agendă moldovenistă!”

Nu pot decât să-l felicit pe autor, cultivator al unui optimism debordant: după ce explică, în termeni finuți, contorsionismul politic al PD și PLDM, autorul vede – în toată harababura stârnită de ele cu ocazia negocierilor pentru formarea majorității parlamentare, în stânga și-n dreapta -„caracter proeuropean și proromânesc”! Unul care trebuie doar puțin „fortificat”! Nu tu furturi, nu tu aeroporturi, nu tu BEMuri, nu tu declarații antieuropene și sfidarea recomandărilor făcute de oficialii europeni în cadrul atât de așteptatei „discuții de la aeroport”, ci „caracter proeuropean și proromânesc”. Și, din contră, cel pe care autorul îl suspectează de intenția de a îngheța reforma justiției este chiar cel care cere garanții de la eventualii parteneri de coaliție că promisa reformă se va înfăptui! Și singurul partid care a inclus în programul său electoral ideea aderării la NATO, un partid care are susținerea colegilor de la Bruxelles și de la București devine, ca prin minune, suspect de… moldovenism (moldovenismul fiind o teorie stalinistă, este, în mod clar opusul integrării europene)! Deci, PL-ul, care își asumă fără vreo reticență identitatea românească și integrarea europeană, este „moldovenist”, iar Lupu, autorul celebrei „răzgândeli” despre „limba științifică” și cel care anunță că cererea de aderare nu mai e de actualitate, Diacov, ideologul „moldovenismului” de tip agrarian și promotorul politicilor românofobe, care au cauzat  românilor basarabeni destule necazuri în ultimii douăzeci de ani, Chiril Lucinschi, cel care declara, în campania electorală din 2009, că nu se va simți niciodată român, ci doar moldovean,  sunt purtătorii „caracterului proeuropean și proromânesc”! Asta da magie prin cuvânt, trucuri jurnalistice și demagogie iscusită! Nu e de mirare că se fură democrația ca în codru, cu astfel de „câini de pază”!

Cel mai dureros e că vorba despre un jurnalist pe care l-am admirat pentru articolele scrise în perioada regimului Voronin. Acum, brisc, autorul se face a uita de 7 aprilie, de fuga lui Papuc, de refuzul celor din PD și PLDM de a susține inițiativele PL privind reformele, denumirea limbii oficiale, decizii precum aceea de a nu participa la manifestațiile rușinoase de la Moscova – ca să dau doar câteva exemple. Autorul se face a nu ști că recomandările oficialilor europeni de a se forma o coaliție cu PL se întemeiază exact pe ceea ce, aici, la Chișinău, i se reproșează: exigența și intransigența. Uită să sublinieze că PD și PLDM sunt partidele care, odată ajunse în fruntea bucatelor, preferă să întoarcă spatele Europei, României și electoratului, intrând, aproape necondiționat, pe mâna PCRM. Un PCRM la fel de cinic, de altfel, care abia așteaptă să se alieze cu aripile „moldovenist-primitve” (sau „moldo-stataliste”) ale PD și PLDM și cu PSRM, preluând astfel întreaga putere în Parlament (sau poate că autorul nici nu ia în calcul acest scenariu, dar asta nu înseamnă că acesta nu este posibil). În orice caz, nu faci niciun bine fragilei democrații din Republica Moldova, dacă favorizezi ipocrizia partidelor proestice, acordându-le circumstanțe atenunate, și descurajând unicul partid care își asumă un mesaj proeuropean consistent. Parafrazând, „unde dragoste nu e, de echidistanță nici vorbă”.

P.S. Când citești astfel de articole, te întrebi: oamenii se pot schimba atât de mult în doar câțiva ani,  sau, pur și simplu, există circumstanțe în care se devoalează aspecte latente, nevăzute, ale naturii umane?

Ce-a fost?

Mai mulți cetățeni, revoltați de trădarea, de către două dintre paridele din fosta alianță de guvernare (AIE), a obiectivului european, care a fost chintesența programelor lor electorale, au anunțat, pe Facebook, despre nevoia unui protest. Lumea s-a organizat în scurt timp, a obținut autorizație pentru desfășurarea acțiunii și a protestat. Și totuși, ce a fost, mai exact? Alarmați, de parcă protestul ar fi o crimă, diverși „agitatori de serviciu” au sărit în ajutorul comuniștilor noștri, speriind lumea ba că mitingul e dirijat de la Moscova (prin diverși interpuși ai Kremlinului), ba că se pregătesc diversiuni și un nou 7 aprilie, ba alte istorii, menite să-i pună pe organizatori în situația de a se îndreptăți, deși nu comiseseră nicio infracțiune! Și, ca o confirmare, Usatîi, cel care a fost lăsat/ajutat să fugă, deși ar fi trebuit arestat, „nenorocire” ce i s-a întâmplat și lui Papuc, fostul ministru de interne,  condamnat la patru ani de închisoare în dosarul 7 aprilie,  a anunțat, de la Moscova, că vine și el să „protesteze”. De ce ar fi vrut să protesteze Usatîi, nu e clar. Poate este revoltat că a fost lăsat să plece, cu toate că autoritățile au susținut ar avea legătură cu gruparea teroristă ANTIFA? Asta da motiv de supărare!

Ciudat, nu-i așa? Omul lasă baltă afacerile care i-au adus averi (averi care te cam pun pe gânduri, ce-i drept, pentru că un cetățean cinstit nu le adună așa, peste noapte) și vine la Chișinău, sperând ca într-o jumătate de an nu doar să se afirme în mediul politic de la noi, ci să și ajungă parlamentar. Ce poate fi mai frumos decât să fii ales în legislativul unei țări de care te leagă „amintiri din tinerețe”? Omul merge cu lăutari prin orășelele noastre, dornice de petreceri, și, ca prin minune, sondajele explodează, arătând că ar fi mari șanse ca „visul moldovenesc” al „tânărului om de afaceri” să se împlinească. Se creează impresia că cetățenii moldoveni n-au mai auzit o cântare, de când mama i-o făcut! Aici întervine guvernul, care descoperă că tovarășii săi politici fac stocuri de arme și planifică un „maidan moldovenesc”.  Tovarășii sunt arestați (apropo, ce se mai aude despre cazul lor?), iar șeful și omul lor de încredere… nu. Dimpotrivă, este ajutat să se întoarcă, pe ascuns și de urgență, în Rusia, iar alegerile se desfășoară fără un candidat, care fusese deja inclus în  buletinele de vot. Sigur, alegerile arată că „fugarul candidat” ar fi acumulat o groază de voturi, dacă ar fi rămas la fața locului, iar beneficiarul uluit de fericire al faptului că acesta a șters-o se pomenește un concurent cu un mesaj politic asemănător, care nu avea cine știe ce șanse, cu toate că a tot bătut drumul  până la Putler și înapoi, pe toată perioada campaniei electorale, și a făcut cheltuieli impresionante. Dovadă că electoratul antisistem din Republica Moldova votează cu urechea muzicală. Până aici, e „binișor”, deci. Problema e că prea e totul pe placul noii coaliții de la Chișinău: când vine vorba să protestăm contra ei, hop! sare fugarul de Usatîi cu promisiunea de a ne acorda ajutor (și, de când cu războiul Rusiei contra Ucrainei, s-a cam denaturat sensul termenului de „ajutor”, acesta căpătând valențe peiorative). Și nu poți, domnule, să faci un pas, fără ca fugarul de la înschisoare să nu reacționeze, de acolo, din raiul său putlerist, obstrucționând, de la distanță, dreptul la libera exprimare în Republica Moldova. Curat murdar: un fel de opritor intangibil în calea integrării noastre în UE!

Și, cu toate aceste potlogării ale diversioniștilor monstruoasei coaliții, mitingul s-a desfășurat fără incidente. N-au fost mii de persoane, așa cum se anunțaseră (deh, lumea e fricoasă și comodă, mai ales într-o duminică ploioasă de iarnă), dar câteva sute tot au fost. Și s-a scandat împotriva deturnării cursului proeuropean, fie că s-a scandat „Jos comuniștii!”, fie că „Jos Lupu!” sau „Unire!” – toate aceste lozinci susțin direcția geopolitică spre Vest, condamnând ipocrizia liderilor PD și PLDM. S-a scandat așa, deși se anunțaseră „oaspeți nepoftiți”, după cum ziceam. Oricum, e limpede că și electoratul de stânga este dezamăgit de „trădare”, considerând, probabil, că PCRM ar trebui să stea în opoziție și să aștepte ca Putin să invadeze Republica Moldova, dar nu, n-a fost niciun steag cu stele roșii. Doar tricolorul și lozinci proeuropene.

Dezamăgiți ar putea fi mai mulți. Poate chiar cei care au umplut rețelele de socializare cu amenințări și scenarii apocaliptice. Una e bine: organizatorii și participanții, toți cei care au avut curajul să iasă  în stradă au mai șters puțin din pata rușinoasă de pe imaginea Republicii Moldova, care, deși pretinde că ar fi o „țară europeană” și a tot fost lăudată pentru „povestea de succes”, nu știu cum face, că  se tot împiedică în drumul său spre Europa.

Și totuși,  s-a reconfrimat un adevăr amar: nemulțumiți avem mulți, dar puțini sunt cei aleși să lumineze întunericul în care ne zbatem de la 1812 încoace.

P.S. Iată cum a văzut acest miting un jurnalist ceva mai sceptic, cel care a comentat despre caracterul contradictoriu al lozincilor de la miting. Poate unii consideră că, la un miting, părerile, gesturile, sloganurile etc. trebuie să fie orchestrate, ca pe timpuri, și dictate de sus, ca la mitingurile proeuropene, organizate, cu cheltuieli uriașe, de chiar liderii partidelor din actuala alianță (pe care au numit-o, paradoxal, Alianța Moldovei Europene!), care azi declară că Republica Moldova nu va mai depune cerere de aderare la UE, pe motiv că oricum cererea îi va fi respinsă? (A se vedea, în acest context, declarația lui Marian Lupu). Faptul că la miting au venit mai mulți nemulțumiți demonstrează un lucru evident, care se observă și cu ochiul neînarmat: AME pornește la guvernare cu un deficit considerabil de încredere. Și, din păcate, acest deficit nu are cum să dispară, ci, din contră, va deveni o problemă, la un moment dat, le va juca festa actualilor „șmecheri victorioși”. Când? S-ar putea să se întâmple, după regula ghinionului, taman atunci când le va fi lumea mai dragă. Or, dacă le e dragă, ar trebui să abandoneze infantilismul de tip agrarian, cu sloganul,  care i-a consacrat, despre vițelul blând, care suge de la două vaci.

* * *
În imagine: miting pro Europa, organizat de partidele din AIE

Sursa imaginii: Jurnalul.ro (via Unimedia.md)

 

 

 

Cum se minte pe la noi

Cum se minte la Chișinău, de îngheață apele politice? Simplu. Cum se respiră.
Totuși, dacă vrei un impact geopolitic serios, faci unele eforturi, îți pui imaginația în mișcare (păi chiar așa, pentru ce ne-o dat Dumnezeu imaginație? Nu pentru a o folosi în scopuri nobile, precum acapararea întregii influențe politice, care înseamnă putere, care înseamnă bani, surse de existență, femei etc.?) Așadar, întâi alegi un locșor retras. De preferat, aeroportul Chișinău, concesionat (de nu știu care mare gospodar maldavan) rușilor – e cea mai bună soluție contra nesuferiților de jurnaliști nechemați, ăia care se bagă peste tot  și vor să știe prea multe, dar și pentru a-i umili pe europeni, dându-le de înțeles că nu mai există loc în RM unde Putin nu ar avea câțiva oameni băgați în mod absolut legitim, care să aibă posibilitatea să te spioneze. Apoi, promiți europenilor că vei face „tăt cum trebu!”, dai din cap de sute de ori, ca să-i amețești bine. După care îți vezi de treabă, adică faci exact invers, dar pretinzi că „iuroepenii” nu ți-au „recomandat” nimic, pentru că ei „nu se amestecă în treburile interne ale Moldovei”, iar cei care nu respectă înțelegerea (da, aia inexistentă, dintre „partidele democratice” și „europeni”!) sunt liberalii (cum de ce? pentru că n-au spete largi la Moscova, nu sunt neamuri politice cu Voronin, pentru că nu-ți place cum se uită, pentru că nu merg în Pădurea Domnească etc., etc.). Apoi, te răzgândești și inventezi chiar tu niște „recomandări”, așa, mai convenabile („boborul” va înghiți orice, că doar n-o să plece la Bruxelles, să-i interogheze pe „europeni”, să afle ce-ți recomandară!) Și pretinzi că alea sunt! Și că Ghimpu nici nu vrea să audă de ele. După care… guleai, gubernia! Ah, și dacă un jurnalist care chiar știe să-și facă meseria totuși merge la Brixelles și face un interviu și, astfel, se descoperă că tu minți cum respiri? No, mare lucru! Zici că ai vrut să faci un săniuș bun la Chișinău, pe apele politice înghețate, acum, după Bobotezele noastre (veche și nouă), fără ger, fără zăpadă (mai e un pic, ia să vedem: Sf. Valentin, Dragobete, 23 februarie, Mărțișor, 8 martie, Floriile, Paștile… – măi, n-o rămas mult până la Crăciun!),  e musai să-l chemi și pe Putler, să se dea și el pe gheața făcută de tine, cu efortul minții tale, ascuțite și luminate. Poate cade odată bine detot, de-i vine mintea la cap și i se trezește, în sfârșit, mila și grija  de cetățenii Rusiei, și ne lasă în pace – pe noi și pe ucraineni!

* * *

Iată interviul jurnalistei Europei Libere Iolanda Bădiliță cu președintele Alianței Liberalilor și Democraților pentru Partidul European, liberalul Graham Watson (descifrarea îmi aparține):

„E.L.: Dle Watson, vă mulțumesc pentru acest interviu. Voi începe prin a vă întreba, de ce ați ales un aeroport pentru întâlnirea de acum două zile cu liderii proeruropeni de la Chișinău? A fost ca în filme!

G.W.: Cei trei care am zburat de la Bruxelles, reprezentantii PPE, socialiștilor și liberalilor, trebuia să ne întoarcem la Bruxelles în acea noapte, aveam la dispoziție doar patru ore. Partidele moldovene cu care ne-am întâlnit au considerat că va fi cel mai eficient să ne întâlnim în aeroport. Și așa a fost, am folosit timpul la maxim. Am avut o lungă discuție, extrem de eficientă.

E.L.: Și care a fost sfatul dvs. pentru dl Ghimpu?

G.W.: Sfatul pe care i l-am dat a fost același pe care l-a primit și dl Filat de la PPE, și dl Lupu de la socialiști: să cadă la înțelegere pentru o coaliție de guvernare a partidelor democratice, care să mențină Moldova pe calea integrării europene.

E.L.: Dl Marian Lupu, președintele PD, a propus joi o coaliție de guvernare între partidul său și PLDM, partidul condus de dl Filat și dl Leancă. O coaliție din care să fie însă exclus Partidul Liberal, condus de dl Ghimpu. Cum comentați acest lucru?

G.W. : Nu cred că este o soluție cu care trebuie mers mai departe, căci va aduce la un guvern minortar, sau, dacă va avea majoritate, va fi o majoritate parlamentară cu partidul domnului Voronin sau cu partidul dlui Dodon. Nu este calea cea bună pentru progres în Moldova. Cele trei partide democratice ar trebui să fie capabile să cadă de acord asupra unei formule de guvernare. Și, este adevărat, când am fost la Chișinău, le-am propus o astfel de formulă.

E.L.: Lucrurile s-au desfășurat într-un alt mod, observ.

G.W.: Regret acest lucru și sper că democrat-liberalii, PLDM, îi vor spune dlui Lupu că nu aceasta este calea de urmat. Că are nevoie de o coaliție de trei partide, pentru a avea majoritate sigură, cu care să poată promova reformele.

E.L. : Dar, dle Watson, dl Lupu nu a ascuns niciodată faptul că, citez, „are diferende ireconciliabile cu dl Ghimpu”.

G.W.: Atunci nu este un politician adevărat. Toți avem diferende, dar în politică niciodată nu e bine să ai diferende ireconciliabile. Cei doi au putut lucra, s-a văzut. Cred că sunt în stare să lucreze și acum împreună. Trebuie doar să vrea. Poate că dl Lupu preferă să lucreze cu comuniștii? Cel mai important pentru RM este să rămână pe calea reformelor și a integrării europene, iar pentru asta este nevoie de o coaliție a celor trei partide proeuropene.”

Pentru comparație, iată câteva link-uri cu declarațiile liderilor noștri după discuția cu oficialii europeni:

Independent

Timpul

Unimedia

Cotidianul

 Adevărul

Toamna derinocerizării noastre

În perioada de „domnie” a agrarienilor (adică a Partidului Democrat Agrar), un cunoscut epigramist de la Chișinău a scris câteva strofe despre o vacă, numită Manea, care s-a pierdut, și s-a zvonit mai apoi prin sat că ar fi fost văzută la Chișinău, în Parlament. Întâmplător sau nu, în parlamentul de atunci era un deputat pe nume Manea, care a reacționat iritat, dând în judecată publicația Literatură și artă, în care apăruse epigrama ofensatoare. Publicația a fost nevoită să-i prezinte scuze deputatului, iar autorul epigramei a mai adăugat o strofă la buclucașa sa operă, strofă care se termina cu o concluzie îmbucurătoare: „Vaca Manea s-a găsit!”, făcând aluzie la ridicolul situației, în care deputatul agrarian s-a autodenunțat, recunoscându-se în eroina epigramei.

În toți acești ani de existență a Republicii Moldova, Parlamentul nostru a fost o inepuizabilă sursă de umor, voluntar și nu tocmai, astfel încât distracția ne-a fost garantată mereu. Nu și siguranța zilei de mâine, nu și drepturile elementare. Spre exemplu, xenofobia este condamnată, cazurile de xenofobie fiind, uneori, pedepsite (a se vedea cazul profesorului Victor Cravcenco), dar nu și atunci când xenofobia este de fapt românofobie (a se vedea numeroasele ieșiri românofobe ale unor așa-ziși istorici, invitați la diverse posturi de televiziune în calitate de „analiști politici”). Legile noastre sunt atât de imperfecte, încât funcționarea lor este problematică, dacă nu imposibilă, ele fiind sabotate de greșelile, intenționate sau neintenționate, prezente în textele legislative. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este contradicția dintre textul Declarației de Independență și Constituție, primul text consacrând în cel mai clar mod termenul „limba română”, iar Constituția venind să-i opună acestuia termenul de „limbă moldovenească”. Cu regert, Legea care stă la baza legislației noastre este o mostră de text votat de niște oameni agramați, dușmani ai științei, text care ne-a blocat, pentru mult timp, proiectul de edificare a unei societăți civilizate.

Cum s-a putut întâmpla ca în Legislativ să ajungă oameni atât de iresponsabili? Alegerile noastre sunt o formă de perpetuare a vechilor structuri, sovietice, prin acele metode perimate, moștenite de la vechiul sistem de selectare a „exponenților poporului”. Aparent, s-au schimbat unele lucruri: avem pluralism politic și dreptul la libera asociere, dar nomenklatura sovietică s-a adaptat în mod miraculos acestor noi condiții, profitând de miopia opiniei publice. „Politica este o curvă bătrână, care are mereu nevoie de oameni virgini”, ca să citez o replică celebră din piesa Titanic Vals de Tudor Mușatescu. Pe orice listă de partid intră un „virgin” (un candidat necompromis) sau mai mulți, având rolul de „locmotivă”, trăgând după sine câteva zeci de personaje mai mult sau mai puțin cunoscute, care, altfel, n-ar avea nicio șansă să fie alese. Personaje care își folosec apoi influența în scopuri personale, de cele mai multe ori antagonice cu interesele celor pe care sunt chemate să-i reprezinte.

Știu, veți zice: dacă asta e regula jocului, înseamnă că de vină e democrația! Ei bine, nu e. Legile noastre depind de fiecare vot din Legislativ, de fiecare argument spus sau omis, de fiecare minciună, de fiecare intrigă țesută în culisele acestei instituții, care ar trebui să întrunească floarea societății, nu penali care se ascund de justiție în penumbra imunității parlamentare. Altfel, obținem nu doar un parlament al „rinocerilor” ionescieni, ci și legi întocmite astfel, încât să promoveze „rinocerita”. Atâta timp cât listele de partid vor continua să fie niște ascunzișuri pentru „rinoceri” (alteori, nu „rinoceri”, ci doar niște „vaci rătăcite”) nicio reformă nu va fi posibilă în societatea noastră, afectată și ea de „sovietiă” acută. În România, procesul de „derinocerizare” a început. Cu întârziere, e adevărat, dar deja există rezultate, fapte. La noi? Nimic. Suntem într-o situație demnă de o nouă piesă de teatru: toată lumea ne laudă pentru frumosul nostru succes în frumosul „proiect european”, dar succesele reale întârzie să se manifeste, parcă stând să vadă dincotro bate vântul geopolitic.

Nu mă voi opri asupra recentelor scandaluri din Parlament. Sper ca acestea să trezească alegătorul, dezgustat și apatic, și să-l mobilizeze. Aș vrea să cred că există deja în societatea noastră un nucleu sănătos, din societatea civilă, care va studia cu atenție listele pe care, în toamna care vine, partidele politice ni le vor propune. Vreau să cred că și presa va avea capacitatea de a-și depăși instinctele vechi, de „tribună de partid”, și va face un pas important spre normalitate, încercând să informeze publicul despre fiecare dintre candidații prezenți pe listele partidelor și rămânând rece la comenzile politice, care, în mod sigur, vor fi la fel de insistente ca și până acum. Știu că e vară, iar până la alegeri mai este. Foarte bine. Avem acest răgaz pentru a ne pregăti de examenul de europenism din toamnă: derinocerizarea (sau „demaneizarea”) Parlamentului.

Publicat în Evenimentul zilei (ultima accesare: 11/11/2014)

Liberi, cu vise fără vize. Viza noastră către vis

Pictură de Andrei Mudrea

Fără a minimiza importanța eliminării obligativității vizelor pentru visele noastre de călătorie spre Vest, pentru că orice pas făcut dinspre fosta URSS către lumea liberă este, în esență, un pas către noi înșine, trebuie să recunosc un lucru: nu am dansat de bucurie după decizia, salvatoare pentru o bună parte a societății noastre, de abolire a vizelor, sărbătorită cu mult fast în aceste zile. Și nu pentru că am pașaport românesc, și vizele nu mă priveau/vizau direct! Dimpotrivă, sunt solidară cu cei care nu au pașaport românesc, dar au părinți sau copii plecați, de nevoie, în țările UE, pe care abia acum îi vor putea revedea – și, deci, din empatie față de ei, nu pot să nu mă bucur. Știu ce înseamnă să stai la coadă pentru o viză, să te insulte bădăranii care se îmbulzesc în acele cozi, să te „acosteze” profitorii acelor cozi, pentru a-ți propune să „păcălești sistemul”, și enervați că nu le-a mers cu tine, să te înjure și ei – știu, deci, că eliminarea vizelor înseamnă un pas către lumea civilizată, în care libertatea circulației este sfântă, atâta timp cât tu faci dovada unui comportament civilizat…

Și totuși, n-am dansat, spre mirarea multor prieteni proeuropeni. De ce? Pentru că, înainte de a merge în ospeție, te pregătești să fii pe placul celor pe care îi vizitezi, îți asumi niște reguli elementare de politețe, apoi îți aduni gândurile, îți pregătești „discursul” (neapărat sincer, coerent, și convingător – și da, trebuie să ai ceva de spus, ca să nu te trezești vorbind de unul singur) și îți aduni resursele pentru un mic „prezent”, care să te… reprezinte și să facă vizita ta memorabilă. Noi cu ce mergem în vizită la frații noștri europeni? Toată lumea recunoaște, acum: abolirea regimului de vize pentru cetățenii Republicii Moldova a survenit în contextul crizei ucrainene, declanșată de Kremlin. N-am parcurs toate etapele preparative pentru acest eveniment și, în consecință, avem mai multe șanse de a ne face de rușine. Primul indiciu că nu suntem pregătiți este manifestarea schizofrenică a elitelor noastre, care se bat cap în cap, repetând rolurile din celebra fabula despre un rac, o lebădă și o știucă. Spectacolul, în toată splendoarea, îl vom vedea în campania electorală.

Al doilea indiciu că am putea părea dubioși pentru cetățenii unor state civilizate este faptul că nu prea știm cine suntem. Eufemistic vorbind. La drept vorbind, puțini dintre noi știu cum ne cheamă, chiar dacă au pașaportul în față. Asta pentru că și „pașaportizarea” noastră s-a făcut în baza unei controversate „Politici naționale”, comuniste, politică anticonstituțională în esența sa, valabilă și azi, în ciuda faptului că un partid aflat în prezent în opoziție (PL) a contestat această lege.  Acum zece ani (nu-mi place, dar trebuie să recunosc: timpul lucrează în detrimentul imaginii noastre colective, noi fiind o societate care n-a făcut cine știe ce progrese în acești zece ani, perioadă în care până și sovietologii din Occident, obișnuiți să se informeze din surse rusești, s-au lămurit ce e cu „moldovenismul”, adică teoria „cârpită” din diverse teze false în laboratoarele staliniste), scriam despre acest aspect al nefericitului anacronism, de care dădeam dovadă atunci, ca și acum, într-un studiu, citat ulterior de alți cercetători (de Elizabeth Anderson Worden, spre exemplu, Andreas Johansson,  Dan Dungaciu, SCHULTZ Ilioné , Monica Heintz și alții). Din păcate, în ciuda faptului că cei mai atenți și mai profunzi cercetători au analizat fenomenul, criticând incoerența politicienilor noștri, mulți dintre aceștia nu au nicio jenă și continuă să susțină aberanta teorie „moldovenistă” sau „moldo-statalistă”, cum o numesc ei.

De ce chestiunea identitară este atât de importantă, încât ar putea să ne deturneze cursul geopolitic? Metaforic vorbind, ca să nu pierzi cărarea, să nu „uiți” încotro ții drumul, e nevoie să ții minte de unde ai pornit. Lipsa unor repere culturale și istorice (iar așa-zisul „moldo-statalism”, în variantele sale actuale, exact asta face: ne îndepărtează de patrimoniul cultural și istoric, izolându-ne complet, adică și în plan geografic, și în plan istoric, de restul românilor și deposedându-ne de acele repere, absolut necesare), înseamnă slăbiciune în fața oricărui pericol, fiind în stare să creeze o confuzie totală în momentele de criză, incapacitatea de a lua decizii bune, convenabile întregii societăți, și, probabil lucrul cel mai grav, incapacitatea de a estima gravitatea pericolului și direcția geopolitică din care acesta vine.

Bref. E bine că s-au desființat vizele, e bine că vrem în Europa. E rău că încă mai dormim pe urechea stalinistă a inconștienței, pe care propagandiștii „moldoveniști” o numesc, pompos (și incorect, și fals), „moldo-statalism”. Viza noastră către un viitor, civilizat, în cadrul comunității europene, este conștiința românească a majorității populației Republicii Moldova.

Daniel Ciugureanu, un simbol al istoriei naţionale, în context actual, european!

Despre Daniel Ciugureanu am mai scris pe blogul meu. Reiau articolul acesta (mulțumesc, Micael Nicolas!), ca pe un argument execelent că subiectul acesta merită să fie dezvoltat…

Micael Nicolas's Blog

Daniel Ciugureanu este unul dintre arhitecţii României Mari, omorât cu bestialitate de către comunişti, la Sighet, şi pe nedrept şi cu ură şters din istoria și conștiința națională, ca şi cum n-ar fi existat!

Supranumit şi Iuliu Maniu al Basarabiei, tocmai contribuţiei covărşitoare a acestuia în procesul unirii Basarabiei cu România, devenind astfel după Alexandru Ioan Cuza, deschizător de drumuri şi sursă de inspiraţie şi curaj pentru liderii românilor din celelalte provincii istorice asuprite de străini, dându-le poate, un impuls în a fii mai hotărâţi în a-şi lua crucea românimii călcată în picioare de secole de toţi neaveniţii de pe acele meleaguri străvechi româneşti şi a o ridica ca un stindard de luptă de eliberare de sub jugul străin şi spre unitatea naţională.

Această campanie virtuală, poate nu va reuşi să-l pună pe acest mare om de stat pe o viitoare monedă euro, deşi noi ne-am dori-o din tot sufletul…

Vezi articolul original 191 de cuvinte mai mult

Toate vechi…

Ceea ce nu înțelege „calmul” PLDM (mă refer la recentul interviu al Ministrului de Externe, Iurie Leancă, acordat postului de radio Europa Liberă) e că șeful PLDM și-a discreditat partidul de o manieră deosebit de crudă, fără a ține seama de membrii de rând ai formațiunii și votând  –  alături de comuniști – nu pentru o cauză națională, care ar fi făcut acceptabil votul controversat (un vot „contra naturii”, dat fiind sloganul PLDM (și al AIE): „Moldova fără comuniști! Moldova fără Voronin!”), ci pentru o cauză absolut infantilă: pentru a-și satisface orgoliul personal.

Sigur, admir „calmul” celor din PLDM, dar am impresia că, dincolo de calm, le-a rămas doar ceea ce Mircea Druc numea „rânza moldovanului”, pe care mulți o confundă cu o noțiune despre care au o percepție cam vagă: cea de demnitate, „rânza”  fiind un fel de  demnitate PROST înțeleasă. Demnitate ar fi însemnat, în cazul PLDM, să nu insiste, contrazicându-l pe Președintele interimar de atunci, Mihai Ghimpu, cu trimiterea armatei noastre, la 9 mai 2010, ca să-și  demonstreze vasalitatea în fața Kremlinului. Demnitate ar fi însemnat să folosească aceste „tertipuri” (deloc angelice!), pe care le-a folosit în lupta pentru propria prosperare economică, pentru a redacta rușinosul articol nr.13 din Constituție, care, în contradicție cu Declarația de Independență, pune la temelia societății noastre o minciună stalinistă. Demnitate ar fi însemnat să renunțe la toți „prietenii de afaceri”, la interese economice și de partid (da, inclusiv la cele de partid) și să nu promoveze nepotismul și clientelismul politic, atâta timp cât se află la guvernare. Și așa mai departe. Demnitarii noștri, cu regret, nu numai că nu pot face dovada demnității lor, ci nici democrația nu vor să o înțeleagă, decât într-un sens deformat, extras parcă dintr-un manual sovietic.

O altă neconformitate cu realitatea e ceea ce pretinde PLDM că ar fi progresul în relațiile cu Vestul. Da, dl Leancă este un bun diplomat, da, este bine primit și apreciat în Occident, dar o echipă de diplomați bine instruiți, oricât de onestă ar fi, nu se poate indentifica totalmente cu acest  Guvern. Or, acesta n-a făcut decât să-și ajute „sponsorii” să recupereze „teritoriile” (afacerile, mai pe șleau) pierdute în fața comuniștirlor, „teritorii” obținute la fel de ilegal, precum le-a și pierdut…  E de presupus că, după alte alegeri, procesul se va inversa, și absurditatea asta va dura la nesfârșit, cu periodicitatea și permanența procesului electoral! E o luptă a hoților, rușinoasă pentru o societate care pretinde la statutul de membru, cu drepturi depline, al UE. Să ne amintim că în 2009 Vestul a taxat fără îndurare lipsa democrației din societatea noastră. Ei bine, prima misiune/întreprindere a AIE trebuia să fie recuperarea valorilor democratice (pierdute de noi, ca entitate socială, dar și administrativă, în procesul de sovietizare),  inculcarea unor valori și standarde demne de o societate civilizată. Ceea ce a cam întârziat!

Pe lângă faptul că, la 7 aprilie 2009, au murit și au suferit niște tineri frumoși, călăii cărora au rămas nepedepsiți (nici după trei ani de guvernare a Alianței), AIE mai are multe alte promisiuni neonorate. La nivel declarativ suntem tot acolo, unde erau și comuniștii (PCRM): declarații frumoase, care ne asigură că „țelul nostru comun este UE”, să avem „puțintică răbadre!”, vorba lui Caragiale (asta decalara și Voronin în 2009!), dar, ca și acum trei ani, lucrurile se opresc la acest nivel, pentru că la nivel instituțional, la fel, totul a rămas pe vechi: minciună, corupție, o presă aservită partidelor, nesinceră, care se decalară „independentă”, dar care se năpustește asupra unei victime, ca la comandă, după o simplă remarcă a vreunui șef de partid care se arată nemulțumit de prestația victimei. O presă care practică linșajul mediatic, aspect criticat vehement de instanțele occidentale în cazul presei de peste Prut (vezi aici). Or, asta nu înseamnă defel că avem o presă liberă, oricât de mult ne-am lăuda cu ea. La nivel economic, la fel: presiuni pentru „înverzirea plaiului” (s-a schimbat doar culoarea, nu și esența fenomenului!) Deci, degeaba atâtea autoelogieri, dacă efectul, după trei ani de guvernare, este aproape de zero…

* * *

Mai mulți comentatori au semnalat aceste probleme, precum și altele, poate la fel de grave. Vorbesc despre analiști care au păstrat o distanță rezonabilă față de principalii actori politici de la noi și au abordat lucrurile sub diverse aspecte, nu unilateral și, în mod sigur, nu pe un ton categoric. A se vedea, în acest sens, părerea analistului Dan Dungaciu (vezi și  aici) sau interviul lui Vlad Spânu,  Preşedintele Fundaţiei „Moldova” de la Washington, pentru postul Europa Liberă. A se vedea și ideea europarlamenratului britanic Graham Watson de a pune în discuție cazul AIE în Parlamentul European.

Ideea că problemele de acest fel, crizele, care survin în mod inevitabil la fiecare „cotitură” a procesului de reformare, își au sursa în deficiențele sistemului, ale structurii politice de la noi, nu e nouă. Despre asta se discută de fiecare dată când ajungem în situații similare. Concluzia ar fi simplă: trebuie revăzut, restructurat, întreg sistemul. Mai mult, restructurarea ar putea fi insuficientă, pentru că, dat fiind nivelul de sărăcie din societatea noastră, ar trebui creat un sistem nou, eficient, dar mai puțin obez, care să nu necesite atâtea cheltuieli din buzunarul public pentru  plăcerea de a asista la spectacolele agramate cu care ne distrează  aleșii noștri. În unele cazuri, acești aleși sunt oameni nimeriți în rândurile clasei politice nu pentru că ar avea mari merite în fața comunității, ci din cauza reminiscențelor totalitariste  din mentalitatea și din scheletul instituțional ale soceității noastre.