Să vină primăvara!

* * *

* * *

În imagine: tablou de Mihai Olteanu

Această zi, ce mâine nu va mai fi!

Nimic mai ușor decât să-l comemorezi pe Grigore Vieru de Ziua îndrăgostiților…

O seară cu sufletul captiv

Dincolo de niște regrete, pe care le-aș fi putut evita, dacă aș fi în dublu exemplar (sau poate dacă aș fi reușit să-mi organizez mai bine ziua), seara de joi (05.02.2015) a fost ca o duminică. Mai întâi, pentru că am consumat-o cu oameni frumoși (ar trebui să scriu, odată, despre generozitatea sufletească a prietenilor mei, dar azi scriu despre alt fel de generozitate a sufletului, reflectată în ochii de doină ai folclorului nostru – și aș vrea să pot transmite acea stare, să o recodific în cele câteva sute de semne ale acestui articol, pentru ochii, la fel de generoși, ai celor care citesc aceste rânduri), apoi, pentru că am savurat piese folclorice, mai vechi și mai noi, acompaniate de orchestra Folclor, condusă de maestrul Petre Neamțu – într-o impresionantă Serată de creație prilejuită de aniversarea conducătorului acestei orchestre, care ne-a dus faima în Țară și peste hotare.

Regretul cel mai mare e că n-am reușit să ajung la alte două evenimente importante ale zilei: lansarea albumului  Dumitru Fusu (Muzeul Național de Artă al RM) și lansarea cărții Zeul absent, a Ambasadorului României la Chișinău, ES Marius Lazurcă (Librăria din centru).

Îmi făcusem niște calcule, de „teleportare”, îmi prevenisem și prietenii că aș putea lipsi pentru câteva zeci de minute, dar nu aveam cum să evadez din atmosfera feerică a Filarmonicii (altfel, îmbătrânită și strigând cu toți porii săi de piatră că are nevoie de renovare!), pentru că primele acorduri m-au prins într-o dulce captivitate, aceea pe care o căutăm, atunci când mergem la o întâlnire cu… artele. Primele acorduri ale unei sârbe strămoșești, cântată (de astă dată), pentru că e un simbol al românismului.

„Să jucăm sârba strămoșilor!”, așa am fost îndemnați chiar de la începutul spectacolului:

„Sârba cea de altădată,
De tot neamul meu jucată…
Și să facem roata mare,
Să răsune la hotare.
***
Din Cahul la Timișoara,
Chișinău și toată Țara!”

* * *

Și, bineînțeles, au urmat și doine, un alt simbol național. Una dintre doine (desigur, recunoașteți răvășitoarea voce a Mariei Mocanu):

* * *

* * *
Spectacolul a întrunit nume dintre cele mai cunoscute ale scenei noastre. Iată câteva dintre ele:

Zinaida Bolboceanu

* * *

Vasile Iovu (cu naiul său fermnecat):

* * *
Inconfudabilul buchet de voci al surorilor Osoianu

* * *
Ansamblul Iedera, cu un cântec de Nicoale Gribincea:

* * *
Alte piese, la fel de emoționante, pe care n-am reușit să le înregistrez, mi-au făcut seara memorabilă. O seară cu atât mai împlinită, cu cât aveam certitudinea că aceiași fiori îi încercau și pe vecinii mei din acea seară, din ultimul rând al balconului (atunci când ni se intersectau privirile), și întreaga sală, care își manifesta admirația în stilul specific sălilor de concerte din Chișinău, specific datorat caracterului nostru, probabil (spectatorul nostru nu e atât de curajos, încât să se prindă în joc în timpul unui spectacol, atunci când ar dori să danseze, dar nici atât de calm, încât să asculte nemișcat, cu respirația întretăiată, o piesă temperamentală).

* * *

Episodul discursurilor oficiale a fost și el unul revelatoriu: tonul l-a dat dna Ministru al culturii, Monica Babuc, unul dintre puținii miniștri ai culturii (dintre cei pe care i-am avut vreodată) care se simt ca acasă în mediul artistic (cred că, dacă un asemenea ministru nu poate face minuni pentru cultura noastră, e vina conjuncturii politice, a penuriei de devotament pentru valorile românești în mediul politic  de la noi).

* * *
Ansamblul Hora lui Ion Bazatin, despre care am mai scris, a dansat o Horă ca la Cimișlia, încununând seara. Și chiar dacă, fiind parte a acestui ansamblu, mă simt nevoită să-mi temeprez dorința de a scrie elogios, pot spune că mi-am admirat colegii, simțind și mândrie, și recunoștință pentru felul în care sfidează timpul și timpurile, păstrând dansurile lui Ion Bazatin așa cum le-a creat – acum… foarte mulți ani! Unii dintre colegii mei din Hora și-au început cariera de dansatori chiar în acei, primi, ani ai ansamblului, când repertoriul abia se aduna (cu migala de folclorist pătimaș a lui Ion Bazatin), iar conducător al orchestrei era maestrul Petre Neamțu.

* * *

Floare albă de speranță

Floare albă de poteci…

Două visări (cu semnătura Savoy) – pentru nepotolita sete de cuvinte:

* * *

Floare rară

Există lucruri pe lume de care nu te poți sătura…

Însemni mai mult decât o stea…

Pentru că ne așteaptă luna dragostei, în care forțele răului vor scădea și iubirea va triumfa…

* * *

* * *

Unde dragoste nu e…

Un articol semnat de un foarte bun publicist,  pe pagina unei prestigoase instituții media (numele și titlurile nu-și au rostul aici, pentru că aș vrea să pun accentul doar pe un anume tip de speculații, extrem de răspândite zilele astea în mass-media prutonistreană – am ales, la întâmplare, un citat dintr-o serie de citate asemănătoare, și m-am oprit la el, pentru că e cel mai laconic și e scris într-o română exemplară. Alte citate, ale altor autori, suferă de logoree și/sau de agramatism),  zice așa: „Cred că liberalii, acum, au o serioasă temă de meditație. Ei au de ales: să-și păstreze aceeași postură intransigentă dar lipsită de eficiență, sau să intre în joc și prin participarea lor la guvernare să fortifice caracterul proeuropean și proromânesc al noii puteri. Pentru început, Partidul Liberal are șansa să contracareze unele scheme toxice și să voteze guvernul Leancă, spulberând pretenția unora că fără comuniști nu se poate. Ba se poate fără comuniști, dacă îți dorești cu adevărat binele țării și nu umbli cu subterfugii pentru a îngheța reformarea justiției, și dacă nu urmărești în subsidiar o agendă moldovenistă!”

Nu pot decât să-l felicit pe autor, cultivator al unui optimism debordant: după ce explică, în termeni finuți, contorsionismul politic al PD și PLDM, autorul vede – în toată harababura stârnită de ele cu ocazia negocierilor pentru formarea majorității parlamentare, în stânga și-n dreapta -„caracter proeuropean și proromânesc”! Unul care trebuie doar puțin „fortificat”! Nu tu furturi, nu tu aeroporturi, nu tu BEMuri, nu tu declarații antieuropene și sfidarea recomandărilor făcute de oficialii europeni în cadrul atât de așteptatei „discuții de la aeroport”, ci „caracter proeuropean și proromânesc”. Și, din contră, cel pe care autorul îl suspectează de intenția de a îngheța reforma justiției este chiar cel care cere garanții de la eventualii parteneri de coaliție că promisa reformă se va înfăptui! Și singurul partid care a inclus în programul său electoral ideea aderării la NATO, un partid care are susținerea colegilor de la Bruxelles și de la București devine, ca prin minune, suspect de… moldovenism (moldovenismul fiind o teorie stalinistă, este, în mod clar opusul integrării europene)! Deci, PL-ul, care își asumă fără vreo reticență identitatea românească și integrarea europeană, este „moldovenist”, iar Lupu, autorul celebrei „răzgândeli” despre „limba științifică” și cel care anunță că cererea de aderare nu mai e de actualitate, Diacov, ideologul „moldovenismului” de tip agrarian și promotorul politicilor românofobe, care au cauzat  românilor basarabeni destule necazuri în ultimii douăzeci de ani, Chiril Lucinschi, cel care declara, în campania electorală din 2009, că nu se va simți niciodată român, ci doar moldovean,  sunt purtătorii „caracterului proeuropean și proromânesc”! Asta da magie prin cuvânt, trucuri jurnalistice și demagogie iscusită! Nu e de mirare că se fură democrația ca în codru, cu astfel de „câini de pază”!

Cel mai dureros e că vorba despre un jurnalist pe care l-am admirat pentru articolele scrise în perioada regimului Voronin. Acum, brisc, autorul se face a uita de 7 aprilie, de fuga lui Papuc, de refuzul celor din PD și PLDM de a susține inițiativele PL privind reformele, denumirea limbii oficiale, decizii precum aceea de a nu participa la manifestațiile rușinoase de la Moscova – ca să dau doar câteva exemple. Autorul se face a nu ști că recomandările oficialilor europeni de a se forma o coaliție cu PL se întemeiază exact pe ceea ce, aici, la Chișinău, i se reproșează: exigența și intransigența. Uită să sublinieze că PD și PLDM sunt partidele care, odată ajunse în fruntea bucatelor, preferă să întoarcă spatele Europei, României și electoratului, intrând, aproape necondiționat, pe mâna PCRM. Un PCRM la fel de cinic, de altfel, care abia așteaptă să se alieze cu aripile „moldovenist-primitve” (sau „moldo-stataliste”) ale PD și PLDM și cu PSRM, preluând astfel întreaga putere în Parlament (sau poate că autorul nici nu ia în calcul acest scenariu, dar asta nu înseamnă că acesta nu este posibil). În orice caz, nu faci niciun bine fragilei democrații din Republica Moldova, dacă favorizezi ipocrizia partidelor proestice, acordându-le circumstanțe atenunate, și descurajând unicul partid care își asumă un mesaj proeuropean consistent. Parafrazând, „unde dragoste nu e, de echidistanță nici vorbă”.

P.S. Când citești astfel de articole, te întrebi: oamenii se pot schimba atât de mult în doar câțiva ani,  sau, pur și simplu, există circumstanțe în care se devoalează aspecte latente, nevăzute, ale naturii umane?