Minciunelele lui Doru mic și cântecele lui Doru mare

12 Noi

La mulți ani, Doru! Hai să mai cântăm, împreună, la telefon sau doar în gând…🙂

GriArg

Despre minciunelele lui Doru am mai scris… Orice copil îți solicită nu doar energie și timp, ci și inteligență și suflet. Doru a fost un copil „suprasolicitant” (dacă putem spune așa). Uneori, când părinții noștri erau invitați la vreo nuntă sau când întârziau pe  la vreun spectacol, râmâneam până seara târziu să am grijă de Doru. Doru, care nu voia să adoarmă, dacă părinții nu erau acasă. Voia să se plimbe! Odată, n-am găsit alt mijloc de a-l astâmpăra, decât speriindu-l că pe scară e întuneric și sunt hoți, și, deci, nu se poate ieși din bloc. A renunțat, semn că, cel puțin, l-am pus pe gânduri… Ei, a doua zi îl aud pe Doru lăudându-se unui băiețel din vecini: „Măi fricosule!, prin casa noastră umblă hoții noaptea, dar eu nu mă tem!”

*  *  *

Copilul Doru a fost un om ocupat: a făcut balet, a jucat în filme pentru copii și a cântat…

Vezi articol original 219 cuvinte mai mult

Notiţe despre Unire (1)

1 Noi

Am decis să fragmentez articolul meu despre Unire,  fiind conştientă că lumea caută acum texte cât mai succinte , în condiţiile în care tema Unirii nu suportă şi nu merită abordări superficiale.

Mai întâi, pentru că s-a încheiat turul întâi al prezidenţialelor cu un scor deprimant de mic pentru cele două candidaturi care şi-au asumat disrcursul unionist (Ana Guţu şi Mihai Ghimpu), trebuie explicată această reflectare a unionismului în structura electoratului din turul întâi. Primul lucru, evident, ar fi că electoratul unionist n-a votat nici foarte solidar, nici foarte coerent în favoarea opţiunii geopolitice pe care o declară în sondaje. Trecem peste ciudăţenia „numerologică” (2% de unionişti electorali acum vs 2% de români declaraţi în recensământul comunist). Din contactele personale pot spune că foarte mulţi unionişti au votat în mod conştient cu Maia Sandu, chiar dacă aceasta a refuzat să-şi asume sloganul unionist. Motivaţia cea mai frecventă fiind tot una geopolitică: frica de a obţine rezultatul cel mai  indezirabil: Igor Dodon la Preşedinţie.

Faptul că Mihai Ghimpu a fost mereu ţinta atacurilor mediatice, în toţi  anii de guvernare AIE explică doar parţial această înfrângere (deşi, sigur, linşajul mediatic este o armă puternică în lupta politică, dar nu este singura). Nu este o explicaţie valabilă, mai ales pentru că electoratul unionist a avut o alternativă care merita atenţie chiar înainte de concurenta sa de la PAS, Ana Guţu. Deci, electoratul unionist a ales,  deliberat, să voteze un slogan „statalist” (între ghilimele, pentru că „statalist”, la fel ca şi „statalitate”, este o  invenţie, neatestată de dicţionarele româneşti, adică  o inovaţie  provenind din vocabularul „moldovenist”).

Electoratul unionist a votat „răul cel mai mic”, din primul tur, urmare a sondajelor publicate (nu foarte exacte, ca de obicei) privind intenţiile de vot, de teamă că un al doilea tur s-ar putea să nu fie. Sigur că a greşit, se putea „risca” şi vota „unionist” în primul tur, iar în al doilea  să se voteze  „răul cel mai mic”. Or, nu-i putem imputa unui electorat dispersat şi atacat mereu, victimă a campaniilor românofobe nesancţionate, de zeci de ani, că a manifestat un surplus de precauţie şi a votat din primul tur aşa cum ar fi trebuit să voteze în al doilea, atâta timp cât nu există o statistică foarte clară a unionismului ca opţiune geopolitică.

Despre implicaţiile unui asemenea vot s-ar putea scrie mult, dar ar fi o temă aparte. Deocamdată, să acceptăm trista constatare că avem unionism românesc, dar nu avem o forţă politică incontestabilă care să-l coaguleze. Şi asta e doar aparent  un lucru rău. Mai degrabă, e o etapă a unui proces firesc de organizare socială. În prezent, în RM, nu pare să existe vreo forţă politică sau socială, destul de puternică şi de populară, care să-şi asume Unirea ca proiect politic – dacă momentul prielnic se iveşte, în interiorul sistemului nu există o forţă care să legitimeze actul Unirii. Asta nu are nicio legătură cu numărul tot mai mare de unionişti, ci cu incapacitatea societăţii noastre de a se organiza şi a se opune sistemului.

Aici o paranteză apropo de lupta antisistem. Maia Sandu nu e antisistem (are şansa de a profita de nemulţumirea populaţiei faţă de sistem, dar este produsul sistemului şi promite doar să-l corecteze, nu să-l şi transforme – altfel, şi-ar nemulţumi susţinătorii şi reţelele media care o promovează). PAS nu este cu nimic deosebit de Platfroma DA sau de alte partide, care s-au urcat pe un val protestatar, fiind propulsate de structurile vechi, ale unor foşti lucrători KGB (în aceste alegeri, este vorba despre partidele care au aparţinut lui Nicolae Andronic şi Nicolae Chirtoacă).

PNL a boicotat alegerile prezidenţiale, dar, cu regret, nu şi-a putut impune agenda în faţa sistemului. E şi firesc, atâta timp cât audiovizualul este controlat de oligarhi, în întregime, oligarhii fiind primii profitori ai sistemului, iar unii dintre ei sunt şi funcţionari publici responsabili de audiovizual (precum Chiril Lucinschi, spre exemplu). Nu poate lupta sistemul contra sistemului, în ciuda faptului că rezultatul închiderii oricărui sistem este, de obicei, unul autodistructiv. Un post tv va invita din când în când un lider unionist în studou, dar va pune surdină mesajului transmis, prin metodele specifice audiovizualului. Aşa, am asistat mereu la diminuarea impactului mediatic al acţiunilor unioniste, tot aşa cum am asistat, în 2013 şi după aceea, la  demonizarea  PL-ului, singurul partid din arcul guvernamental care a promovat unionismul, iar acum culegem roadele lăcomiei liderilor „proeuropeni”, devoratori de miliarde, şi ale incapacităţii societăţii de a se opune manipulărilor sistemului.

Iată de ce am zis mereu că un partid unionist care să facă Unire este ceva imposibil, un „partid unionist” e şi o contradicţie în termeni. PL face enorm de mult pentru Unire, dar se erodează, pentru că asta presupune lupta dintre partide. Mai multe partide politice care îşi asumă într-un fel sau altul idealul unionist înseamnă şi o luptă fratricidă, între unionişti. Şi  există pericolul discreditării totale a unionismului (factorul corupţiei adăugându-se la această luptă dintre partide). Iar un singur partid unionist, oricât de mare şi de bine organizat ar fi, nu va putea satisface toate aşteptările elecoratului şi, într-o democraţie, nu va avea niciodată puterea de a impune o schimbare atât de imporantă şi de complexă, precum Unirea cu România.

Unirea poate fi promovată doar de societatea civilă, de forţele sociale şi persoanele conştiente de pericolele din regiune (geopolitice şi istorice, de fapt).

P.S. Iată de ce admir şi susţin pe oricine contribuie prin ceea ce face la cauza Unirii şi, mai ales, pe cei care îşi asumă deschis idealul Unirii. Trebuie mult curaj şi perseverenţă, ca să promovezi acest ideal. Şi trebuie răbdare şi susţinere permanentă din afară. Unirea va fi opera comună a românilor de pe ambele maluri ale Prutului şi din străinătate. Altfel nu se poate.

 

Când trec Prutul, sunt acasă!

30 Oct

In memoriam Ana Barbu

GriArg

* * *

Vezi articol original

O dilemă veche, universală şi transpruteană

26 Sep

O recentă dispută dintre doi intelectuali români (se poate citi  aici  despre ce este vorba), care pare a se rezuma la realităţile din dreapta Prutului, deşi dilema e veche (şi universală), mă face să revin la problema identitară din stânga Prutului. Şi nu doar pentru că e campanie electorală, iar chestiuna identitară este din nou cap de afiş, ci pentru  că spectacolul electoral astăzi are câteva planuri- teme – suprapuse, astfel încât alegătorului  îi va fi cam greu să le identifice şi, deci, algerea pe care o va face va fi, din nou, una pur intuitivă, dacă nu manipualtă de… politruci.

Mai întâi, pornind de la articolul dlui Dragoş Paul Aligică, nu cred că trebuie contrapuse cele două tipuri de intelectuali (intelectualul care se implică în „trebuirle Cetăţii”, care participă la viaţa politică, şi „intelectualul detaşat”, care urmăreşte mai degrabă ca un arbitru, scena politică). „Privitorii”, observatorii nu sunt mai puţin importanţi, pentru că scena politică are nevoie, ca orice scenă, şi de critici buni.  Dar şi intelectualii care se sacrifică, implicându-se mai mult în politică, intelectualii care îşi asumă rolul de lideri, mi se par absolut necesari. Altfel, dacă n-ar fi ei, imaginaţi-vă cât de jos ar cădea scena politică.

Dilema, în spaţiul nostru, este mai dramatică decât în societăţile democratice „aşezate”, care n-au cunoscut comunizarea, apoi „tranziţia” (deşi nici acolo o asemenea dilemă nu e lipsită de sens). Dramatismul decurge din specificul nostru… geopolitic.

Consider că implicarea intelectualului e un sacrificiu, pentru că, oricât de onest ar fi un scriitor sau profesor, cercetător etc., odată intrat în jocul politic, îşi asumă unele dintre viciile echipei din care face parte, chiar dacă nu le contractează (suportă un transfer de imagine, pe care trebuie să şi-l asume). Şi, dacă se îndepărtează de echipă, are de suportat alte atacuri şi critici, din partea foştilor colegi. Şi mi-e greu să-mi imaginez că, într-o atmosferă atât de încinsă, un intelectual îşi poate vedea liniştit de operă – deci,  în mod sigur, se sacrifică.

Iată de ce nu cred că-i poţi reproşa intelectualului dorinţa de a se dedica domeniului pentru care are vocaţie, în care produce performanţă şi se simte util. Pe de altă parte, dacă intelectualul se retrage în turnul său de fildeş, ar putea veni un timp când politrucii vor asedia chiar turnul, încercând să pună mâna nu doar pe putere, ci şi pe domeniile de expertiză ale intelectualului.

E o situaţie pe care societatea românească de pe ambele maluri ale Prutului o cunoaşte din proprie experienţă, din perioadele de totalitarism. Există pericoul ca mentalitatea totalitaristă, remanentă, să reconstituie structurile care îi sunt cele mai familiare, adică cele totalitariste. Aceasta se poate întâmpla oricând, dacă societatea civilă nu e destul de vigilentă şi activă.

Exemple avem pe ambele maluri ale Prutului, cel mai elocvent fiind cazul „moldovenismului”, adică resuscitarea teoriilor staliniste în perioada de administraţie „agrariană” (Partidul Democrat Agrar, PDAM), în Republica Moldova. Administraţie care ne-a deturnat cursul geopolitic şi ne-a adus în această criză permanentizată, în care suntem azi, caracterizată prin mafiotizare profundă, când se fură miliarde, în lipsa unor mecanisme de control eficiente în sistemul bancar şi a unei transparenţe adecvate unei societăţi democratice. Criza este cauzată şi de factori de natură geopolitică, dat fiind că separatismul transnistrean contribuie la starea de incertitudine şi ilegalitate, în care a fost „cultivat” statul Republica Moldova. Economia tenebră a ajuns să dicteze regulile politice, mulţi dintre politicieni au fost sau mai sunt implicaţi în procesul de formare a sectorului „din umbră” al economiei, au avut sau mai au  în anturajul lor interlopi, ajung ei înşişi să facă puşcărie, după ce au acţionat ca nişte interlopi, iar încrederea populaţiei în politicieni e sub zero.

 

Şi unul dintre „complicii” de neînlocuit ai jafurilor a fost”moldo-statalismul”,  o adevărată „religie” a politrucilor de formaţie sovietică, a acestor „eroi ai zilelor noastre”, care nu se dau duşi, „tronând” de un sfert de secol peste „afacerea Republica Moldova”, cum o numeşte într-un recent interviu un fost Premier moldovean.

Aparent, e o chestiune „foarte patriotică”: este vorba despre „consolidarea naţiunii civice moldoveneşti”, despre o doctrină identitară care să contribuie la coeziunea societăţii, după cum ne îndeamnă şi azi mulţi politruci. Deci, ce rău au făcut „agrarienii”, când au promovat moldovenismul ca ideologie oficială a Republicii Moldova, ostracizând românismul şi unionismul? Au pus înaintea căruţei administrative boii stalinişti ai „moldovenismului primitiv”, reinstaurând, contrar prevderilor Constituţiei, un control ideologic în „politicile de cadre”, în domniul administraţiei publice, apoi în societate în întregime. În realitate, s-au dat, ca nişte impostori ce erau, „patrioţi ai ţărişoarei”, care luptă contra „unioniştilor” („Jandarmul român nu va fi la noi stăpân”, vorba actualului pretendent la preşedinţie, unul dintre purtătorii sloganului moldovenist, Dodon), ca să poată fura în voie. Controlul ideologic le asigura „intimitatea” în timpul jafului organizat.

Doar activismul societăţii civile, mai ales al intelectualilor, implicaţi în proteste, în susţinerea opoziţiei unioniste, a permis normalizarea, parţială, a situaţiei: reabilitarea cuvântului „român” şi, iarăşi: parţial, a sintagmei „limba română” (să nu uităm că în Constituţie, această rectificare  nu s-a produs!), iar lupta nu e nici pe departe câştigată, atâta timp cât intelectualul este ţinut mereu sub ameninţarea „excomunicării”,  în cazul în care forţele loiale defunctei URSS (alias CSI), iau toată puterea. Impostorii, politrucii, ajunşi în fruntea bucatelor, nu se limitează la domeniul prevăzut de „fişa postului”, ci intră cu bocancii plini d noroi în turnul de fildeş al intelectualului, chiar în mijlocul împărăţiei de vis a acestuia! Spre exemplu, îşi comandă un interviu la cel mai „echidistant” post de radio, unde, la o oră de maximă audienţă, îi spune cetăţeanului că limba lui maternă, pe care linviştii o numesc română, se numeşte, de fapt „moldovenească”. Sau, şi mai „frumos”, îi face agenda: îi trasează sarcini de partid şi termene de predare a „lucrărilor”.

În acest sens, azi intelectualul român este mai important (și asta datorită rolului său de lider neformal), dar şi mai vulnerabil decât oricând. Și decât alții. Din considerente… geopolitice.

 

Campanie electorală sub semnul unionismului românesc

22 Sep

Am ajuns să vedem trei concurenţi unionişti, adepţi declaraţi ai reunirii românilor (alţii consideră că sunt patru, şi nu ştiu câţi unionişti or mai fi „sub acoperire”!), în campania electorală pentru Preşedinţia Republicii Moldova. De notat că asta se întâmplă în contextul unui război românofob, care, deşi „la foc mic” în ultimul timp, dar ameninţând mereu  să reizbucnească, durează deja de decenii, şi a unor şabloane mentale care prevăd marginalizarea, ignorarea şi subminarea, pe toate căile, a opţiunilor unioniste şi chiar a segmentului de electorat care se identifică prin valorile româneşti.

Multă lume pare a fi scandalizată de faptul că avem atât de mulţi candidaţi unionişti, citim , în presă, printre rânduri, nemulţumirea „alegătorului derutat”, care este nevoit să aleagă dintre unionişti. Se tot lamentează unii că nu există un „candidat unic”: al unioniştilor, al dreptei, al celor din opoziţie etc. Da, inflaţia de candidaturi pentru preşedinţie este evidentă, iar o listă mult prea lungă de veleitari ar putea descuraja electoratul, dar asta a devenit deja o tradiţie repmoldovenească. Mai mult, cred că cetăţeanul ar trebui să-şi facă unele griji, numai dacă lista ar fi prea scurtă!

Referitor la lipsa unui „candidat unic al unioniştilor” (iertate să-mi fie aceste calchieri din rusă, tautologii sau repetiţii stângace, dar acesta e termenul inventat de „experţi”).

Campania electorală presupune că actorul politic (fie că e un partid, fie că e un lider) face propagandă: promovează propriul program şi atacă vehement programele concurenţilor. Asta e competiţia pentru putere. Dacă politicienii intraţi în cursa electorală n-ar face asta, ar însemna că sunt incapabili, slabi sau că au intrat în competiţie pentru alte scopuri decât cel declarat. Faptul că politicienii unionişti sunt şefi de partide îi forţează să se bată între ei (pentru că există o competiţie, pentru locul de lider, şi în interiorul partidelor – în orice caz, asta presupune un partid!) De aia susţin că sintagma „partid unionist ” e o contradicţie în termeni. Însuşi cuvântul „partid” sugerează o „parte”, o fracţiune, deci, fracturare: pe segmente sociale, pe doctrine, pe caractere etc. Pe când „unionist” vine, evident, de la „unire” (în acest caz, a mai multor părţi, fracţiuni, segmente, caractere şi, desigur, partide, pentru a face, împreună, Unirea). Lupta pentru putere se bazează pe acest tip de competiţie, altfel nu e luptă politică, ci simularea ei (apropo, simularea luptei se vede, analizând campania candidaţilor de mucava, de umplutură).
Competiţia pentru Preşedinţie este însă un exerciţiu care îi va scoate mai în faţă pe purtătorii de mesaje unioniste şi, cu ei, şi ideea de Unire. Deocamdată, nu avem de ce ne panica, după părerea mea. E un propgres însuşi faptul că avem competiţie pe segmentul unionist al electoratului. Oferta vine după cerere, iar cererera e în creştere. E tot ce ne trebuie, de fapt.

De ce, pe lângă lipsa de eleganţă, expresia „candidat unic al unioniştilor” denotă şi incoerenţă? Mai întâi, e o calchiere din rusă (după „edinaja candidatura” sau „edinyj candidat”). Rusa este foarte permisivă cu tautologiile, cel mai elocvent exemplu fiind sintagma „commercheskii magazin”, care e pe deplin accetabilă, în rusă. Nu şi în română! Româna cere mai multă strcteţe, precizie, un fel de economie filologică. Însuşi cuvântul „candidat” presupune un proces de selecţie. În campania electorală, partidele au dreptul să propună doar câte un candidat (selecţia producându-se în cadrul partidului, conform regulamentelor interne ale formaţiunii). Sigur, unele partide recurg la şiretlicul falşilor concurenţi electorali, clonând partide şi populând scena politică şi spaţiul mediatc, pentru a deruta audienţa, cu personaje butaforice, dar asta e la limita legii. Şi/sau a moralităţii. „Şmecherilovicismul” acesta este blamabil, oricum, pentru că legea prevede un singur candidat per partid. Dacă e să respectăm litera şi spiritul legii, candidaţii falşi ar trebui sancţionaţi. Atâta doar că e foarte greu să distingi cu exactitate „falsurile” din puzderia de actori care se lansează în campanii electorale.

Deci, revenind la expresia „candidat unic”, candidatul, odată înaintat, e unul singur. E unic şi irepeteabil! :) Adică, e suficient să zici „candidatul unioniştilor” sau „candidatul partidelor unioniste”, ca să fie clar cine e. Dacă e! :) Dacă nu e, se va afla în competiţie. Şi se va afla cine e, în urma competiţiei.

Şi mai e un aspect. „Candidatul unic” n-ar fi reunit toate voturile unioniste. Orice om are şi adversari. Personali, politici, de conjunctură etc. Deci, sigur, ar fi rămas unionişti şi dincolo de „numărătoare”. Nu mai explic şi celălalt aspect, legat de faptul că în toate partidele există membri unionişti (mai puţin pe la Dodon şi alţii ca el, cred, dar nu exclud!), iar votanţii acestor partide inlcud şi opţiunile unioniste. Iată de ce ar fi greşit să credem că alegerile vor arăta exact procentajul unioniştilor. Nu e ca şi cum am vota la un referendum pentru Unire. Competiţia politică e altceva decât lupta pentru Unire. E într-o relaţie de antonimie cu Unirea.

E, oare, o catastrofă prezenţa mai multor candidaţi unionişti în cursa electorală? Dacă ar exista şansa ca un candidat unionist să iasă învingător din primul tur, da, ar fi o catastrofă. Dar nu cred că astfel de şanse există. Altfel, nu e nicio catastrofă. De obicei, mai multe partide, însumat, obţin voturi mai multe, decât coaliţiile lor (dar mai multe decât ar obţine fiecare partid, separat). Sigur, dacă este vorba despre calcule electorale precise, şi ai în faţă doar dorinţa de a ajunge într-un fotoliu, şi ai toate şansele să-l obţii, e mai bine să faci coaliţie, dar dacă e o cauză mai importantă, cum e cazul unionismului, faptul că sunt mai multe candidaturi ar putea fi un mijloc mai eficient de a trezi conştiinţa celor care mai dorm. Şi riscuri prea puţine.

În orice caz, efectul ar putea fi mai bun într-o competiţie ca asta, decât dacă ar fi intrat în arenă o singură persoană şi ar fi încasat toate loviturile din partea contracandidaţilor, căzând sub ele.

Şi mai sunt câteva aspecte, despre care voi vorbi după încheierea turului întâi (sau chiar după alegeri, eventual). Mai întâi, pentru că acum lumea nu e receptivă la analize de acest tip: e un timp al febrei electorale, toată lumea e contagiată, într-o măsură mai mare sau mai mică. Şi doi, procesul electoral este o formă de maturizare civică, el trebuie lăsat să se desfăşoare, veghind doar asupra corectitudinii lui. Pentru unionişti, e un proces de două ori mai important, dat fiind că e pentru prima dată când sloganul unionist intră în competiţie electorală, cu trei candidaţi concurenţi, care se adresează unui electorat care s-a simţit mereu subestimat, neglijat şi, de multe ori, chiar trădat. Doamne ajută! Să fie de bun augur!

Când trec Prutul, sunt acasă!

16 Sep

* * *

Romanță de toamnă

5 Sep

Sau toamna ca o romanță…

Vasile Mardare

vanilla

lovely damned teenage years

ZurliuBlog

"Trăiesc vremi de nebunie, dar, ca să le-nfrunt, îmi spun: Voi trăi cum mi se cere!... D-aia-s uneori... nebun.."--Goethe

Robson Cezar

"My work exists as an expression of "dar um jeitihno" - the Brazilian notion of "finding a way". For me, art is a means of survival."

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, verbe în strungi şi versuri…

J.J. Anderson's Blog

Thoughts from the author of Trailer Park Juggernauts

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Trubadur prin Avalon

Mi-aș dori ca într-o zi sufletele noastre să se privească de atât de aproape încât atunci când vom clipi să le atingem cu genele.

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

Drumurile lui Spetcu

Blog de om umblat

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 19-year-old wallflower

CritDicks.com

A precariously critical, humorous take on life’s interactions with food and drink!

Descopera misterele naturii

Discover the mysteries of nature

Tassles Of Intertwined Emotions

Poetry, Quotes & Random Thoughts

dan moldovan

blog de poze

find the details

Interiors news and finishing touches for homes

Blog de multe parale

„Nu voi fi un om obişnuit, pentru că am dreptul să fiu extraordinar.” Peter O Toole

Doru Braia

Talk Soc

A Dose A Day

Inspirations for Nurses (and non-nurses)

A.D. Martin

writing - novels - film - television - video games - other stuff

Imperfect Beauty

"Do what you like and like what you do ! Imperfection is a part of beauty !" - Rocsee

Saltarosgarden

A garden of my dreams coming to live!

Comunităţi de Prieteni: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi"

Communities Of Friends - All For One & One For All

Condamnat la prietenie!

Caci mor traind...

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Doina Soltan

"Cele mai frumoase locuri prin care am umblat au fost sufletele oamenilor pe care i-am iubit." Irina Binder

Compendiu de istorie și diplomație

“Vrei să admiri un om? Privește-l din îndepărtare…” - Adrian Sereș -

infinitdegânduri

Loneliness ends with love.

Gheorghe Cuciureanu

În fond despre ştiinţă

prietendevremerea

O vorba buna

…touch my sound…

Where sound can be touched, felt and seen.

Ivano Mingotti

Pagina ufficiale autore

Gheorghe BREGA

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

Andrei Botnari. Photography and travel blog

Capitalism pe pâine

Fondator si director: Mihai Giurgea

PoliteiaWorld

Quis custodiet ipsos custodes?

Cafeaua de dimineata

Cuvinte dintr-o ceașca de cafea

Anghel

A great WordPress.com site

SECRETELE SĂNĂTĂȚII ȘI FRUMUSEȚII CU MARIA BOTNARU

Nu poți cumpăra timpul, dragostea și sănătatea cu toți banii lumii

Folclor muzical românesc

„Cântă, măi frate române, pe graiul și limba ta și lasă cele străine ei de a și le cânta!” - Anton Pann

%d blogeri au apreciat asta: