O recentă dispută dintre doi intelectuali români (se poate citi aici despre ce este vorba), care pare a se rezuma la realităţile din dreapta Prutului, deşi dilema e veche (şi universală), mă face să revin la problema identitară din stânga Prutului. Şi nu doar pentru că e campanie electorală, iar chestiuna identitară este din nou cap de afiş, ci pentru că spectacolul electoral astăzi are câteva planuri- teme – suprapuse, astfel încât alegătorului îi va fi cam greu să le identifice şi, deci, algerea pe care o va face va fi, din nou, una pur intuitivă, dacă nu manipualtă de… politruci.
Mai întâi, pornind de la articolul dlui Dragoş Paul Aligică, nu cred că trebuie contrapuse cele două tipuri de intelectuali (intelectualul care se implică în „trebuirle Cetăţii”, care participă la viaţa politică, şi „intelectualul detaşat”, care urmăreşte mai degrabă ca un arbitru, scena politică). „Privitorii”, observatorii nu sunt mai puţin importanţi, pentru că scena politică are nevoie, ca orice scenă, şi de critici buni. Dar şi intelectualii care se sacrifică, implicându-se mai mult în politică, intelectualii care îşi asumă rolul de lideri, mi se par absolut necesari. Altfel, dacă n-ar fi ei, imaginaţi-vă cât de jos ar cădea scena politică.
Dilema, în spaţiul nostru, este mai dramatică decât în societăţile democratice „aşezate”, care n-au cunoscut comunizarea, apoi „tranziţia” (deşi nici acolo o asemenea dilemă nu e lipsită de sens). Dramatismul decurge din specificul nostru… geopolitic.
Consider că implicarea intelectualului e un sacrificiu, pentru că, oricât de onest ar fi un scriitor sau profesor, cercetător etc., odată intrat în jocul politic, îşi asumă unele dintre viciile echipei din care face parte, chiar dacă nu le contractează (suportă un transfer de imagine, pe care trebuie să şi-l asume). Şi, dacă se îndepărtează de echipă, are de suportat alte atacuri şi critici, din partea foştilor colegi. Şi mi-e greu să-mi imaginez că, într-o atmosferă atât de încinsă, un intelectual îşi poate vedea liniştit de operă – deci, în mod sigur, se sacrifică.
Iată de ce nu cred că-i poţi reproşa intelectualului dorinţa de a se dedica domeniului pentru care are vocaţie, în care produce performanţă şi se simte util. Pe de altă parte, dacă intelectualul se retrage în turnul său de fildeş, ar putea veni un timp când politrucii vor asedia chiar turnul, încercând să pună mâna nu doar pe putere, ci şi pe domeniile de expertiză ale intelectualului.
E o situaţie pe care societatea românească de pe ambele maluri ale Prutului o cunoaşte din proprie experienţă, din perioadele de totalitarism. Există pericoul ca mentalitatea totalitaristă, remanentă, să reconstituie structurile care îi sunt cele mai familiare, adică cele totalitariste. Aceasta se poate întâmpla oricând, dacă societatea civilă nu e destul de vigilentă şi activă.
Exemple avem pe ambele maluri ale Prutului, cel mai elocvent fiind cazul „moldovenismului”, adică resuscitarea teoriilor staliniste în perioada de administraţie „agrariană” (Partidul Democrat Agrar, PDAM), în Republica Moldova. Administraţie care ne-a deturnat cursul geopolitic şi ne-a adus în această criză permanentizată, în care suntem azi, caracterizată prin mafiotizare profundă, când se fură miliarde, în lipsa unor mecanisme de control eficiente în sistemul bancar şi a unei transparenţe adecvate unei societăţi democratice. Criza este cauzată şi de factori de natură geopolitică, dat fiind că separatismul transnistrean contribuie la starea de incertitudine şi ilegalitate, în care a fost „cultivat” statul Republica Moldova. Economia tenebră a ajuns să dicteze regulile politice, mulţi dintre politicieni au fost sau mai sunt implicaţi în procesul de formare a sectorului „din umbră” al economiei, au avut sau mai au în anturajul lor interlopi, ajung ei înşişi să facă puşcărie, după ce au acţionat ca nişte interlopi, iar încrederea populaţiei în politicieni e sub zero.
Şi unul dintre „complicii” de neînlocuit ai jafurilor a fost”moldo-statalismul”, o adevărată „religie” a politrucilor de formaţie sovietică, a acestor „eroi ai zilelor noastre”, care nu se dau duşi, „tronând” de un sfert de secol peste „afacerea Republica Moldova”, cum o numeşte într-un recent interviu un fost Premier moldovean.
Aparent, e o chestiune „foarte patriotică”: este vorba despre „consolidarea naţiunii civice moldoveneşti”, despre o doctrină identitară care să contribuie la coeziunea societăţii, după cum ne îndeamnă şi azi mulţi politruci. Deci, ce rău au făcut „agrarienii”, când au promovat moldovenismul ca ideologie oficială a Republicii Moldova, ostracizând românismul şi unionismul? Au pus înaintea căruţei administrative boii stalinişti ai „moldovenismului primitiv”, reinstaurând, contrar prevderilor Constituţiei, un control ideologic în „politicile de cadre”, în domniul administraţiei publice, apoi în societate în întregime. În realitate, s-au dat, ca nişte impostori ce erau, „patrioţi ai ţărişoarei”, care luptă contra „unioniştilor” („Jandarmul român nu va fi la noi stăpân”, vorba actualului pretendent la preşedinţie, unul dintre purtătorii sloganului moldovenist, Dodon), ca să poată fura în voie. Controlul ideologic le asigura „intimitatea” în timpul jafului organizat.
Doar activismul societăţii civile, mai ales al intelectualilor, implicaţi în proteste, în susţinerea opoziţiei unioniste, a permis normalizarea, parţială, a situaţiei: reabilitarea cuvântului „român” şi, iarăşi: parţial, a sintagmei „limba română” (să nu uităm că în Constituţie, această rectificare nu s-a produs!), iar lupta nu e nici pe departe câştigată, atâta timp cât intelectualul este ţinut mereu sub ameninţarea „excomunicării”, în cazul în care forţele loiale defunctei URSS (alias CSI), iau toată puterea. Impostorii, politrucii, ajunşi în fruntea bucatelor, nu se limitează la domeniul prevăzut de „fişa postului”, ci intră cu bocancii plini d noroi în turnul de fildeş al intelectualului, chiar în mijlocul împărăţiei de vis a acestuia! Spre exemplu, îşi comandă un interviu la cel mai „echidistant” post de radio, unde, la o oră de maximă audienţă, îi spune cetăţeanului că limba lui maternă, pe care linviştii o numesc română, se numeşte, de fapt „moldovenească”. Sau, şi mai „frumos”, îi face agenda: îi trasează sarcini de partid şi termene de predare a „lucrărilor”.
În acest sens, azi intelectualul român este mai important (și asta datorită rolului său de lider neformal), dar şi mai vulnerabil decât oricând. Și decât alții. Din considerente… geopolitice.
* Per angusta ad augusta!
Declaraţia
Comentarii recente