Tag Archives: unionism

Clipe de cristal, voci de argint, amintiri de aur

2 mai

Hristos a înviat!

Cântec. 1989

Pentru M.M.

Colindă, Marie!

Colind sau învie speranța.

E cald, e curat, e iubire,

E mai, ca în vechea romanță.

Colindă, Marie.

Demult s-a dus iarna.

Colindă, să fie

Multă  iubire

În loc de armă.

Văzduhul flămând cum absoarbe

Colindul acesta, și viața

Se cântă, și-s florile dalbe,

Și-i iarăși duminică-n Piață.*

Colindă, Marie,

Pari o tristă vestire.

Colindă, să fie

Timp fără prihană

Și multă iubire!

Tu cânți, și colindul ne duce

Spre unicul, pașnicul țărm,

Cel verde, și simplu, și dulce,

La care mereu aspirăm.

Colindă, Marie,

Se-apropie iarna,

Colindă, să fie

Multă iubire

În loc de arme.

Treziți de colind, stăm în poarta

Deschisă, ca niște brațe de frați.

Colindul ne lasă în soarta

La care și voi aspirați.

Colindă, Marie,

Colindă, să fie

Timp fără prihană

Și multă iubire!

*- Piața Marii Adunări Naționale, unde în anii de redeșteptare națională se țineau cenacluri literare și de muzică, se recita și se cânta poezie și se discuta politică.

(Variantă. Publicat în Literatură și Artă nr. 37 (2457) din 10 septembrie 1992)

*  *  *

Ce faci, dacă eşti puţin răcită, de fapt ceva mai mult decât puţin, dar primeşti o invitaţie la dialog din partea unei frumoase artiste, cu o voce pe care ai admirat-o de la prima audiţie şi pe care o admiri în continuare? Accepţi, chiar dacă, în sinea ta,  ţi-ai fi dorit să tergiversezi, să amâi o şansă ca asta pentru „vremuri mai bune”. Ce poate rezulta din asta? În mod paradoxal, ceva interesant (pe alocuri, repet, neaşteptat de frumos!) 🙂

Cântăreaţa despre care vă povesteam este entologul (cercetătoarea, muzeologul, scriitoarea, jurnalista) Maria Mocanu, cea care mi-a inspirat , în 1989, poemul Cântec, şi, recent, cu doar câteva zile în urmă, a lansat această provocare: să discutăm despre… folclor.  Este vina mea, dacă răspunsurile mele trădează emoţii şi o stare uşoară de febrilitate (şi mă conving a mia oară că ar fi cuminte să rămân fidelă cuvântului scris, pe care l-am ales drept instrument de exprimare cu mulţi ani în urmă şi care mă exprimă cel mai exact – e domeniul meu). Dacă sunt, totuşi, demne de atenţia celor care ascultă, e meritul  talentatei jurnaliste Maria Mocanu.

Mi-a făcut bine discuţia (chiar dacă au mai rămas multe de spus!), mi-a fost plăcut să „navighez” printre subiectele propuse de gazda emisiunii Dor de izvor,  m-au copleşit amintirile (amintiri de aur: clipe de cristal, efectul melodiilor condamnate la eternitate prin frumuseţea lor, vocile de argint ale interpreţilor)  şi… tot ele, amintirile, mi-au trezit dorinţa de a redeschide alte subiecte şi de a… scrie. Pentru toate astea ţin să-i muţumesc dnei Maria Mocanu! Şi, bineînţeles, pentru piesele puse pe post, mai ales pentru melodia de la urmă, una dintre cele mai dragi!
Puteţi asculta emisiunea aici:  Radio Chişinău

Iubirea mea

27 mart.

„Tu, casa mea, cu largi ferești deschise,
Iubirea mea, pământul românesc…”

La mulți ani, dragi prieteni!

Nu avem nevoie de „românizare”! *

2 iun.

Un coleg din străinătate, bun prieten, care venea în fiecare an în deplasări de documentare la Chișinău și scria mult despre realitățile din Republica Moldova, m-a surprins, la un moment dat, cu un articol ceva mai superficial decât de obicei, astfel încât, în timpul unei discuții, i-am cerut argumente. Nu s-a supărat. Avea exercițiul polemicii amicale, dar principiale ( Amicus Plato, sed magis amica Veritas). Mai mult, a fost sincer, dându-mi dreptate, dar insistând asupra ideilor sale, deși recunoștea că plătește tribut ideologiei oficiale de la noi, care era pe atunci „moldovenismul primitiv” ( a se vedea , în acest sens, articolul Moldovenism: the State Ideology of the Republic of Moldova ).

Îi sunt recunoscătoare că n-a inventat niște argumente, într-o desperată și cronofagă încercare de a-mi demonstra că ar avea dreptate. A recunoscut onest că argumentele lui sunt de natură extraștiințifică. N-am putut să nu-i spun că se lăsa antrenat într-un joc periculos. Și cam aici s-a încheiat, pentru un timp, comunicarea noastră. Printre altele, l-am întrebat ce va spune, dacă, la un moment dat, conștiința românească a românilor basarabeni se va trezi și va răsturna toate sondajele mincinoase și toate falsurile răspândite de „moldoveniști”. Și mi-a zis, glumind: „Mă voi reprofila, voi scrie despre Bulgaria! Sau, și mai bine, voi spune că tabloul s-a schimbat datorită românizării!”

Cunoșteam starea de spirit din satele noastre, făcusem zeci de deplasări prin Basarabia și Nordul Bucovinei, știam cum sunt manipulați cetățenii noștri. Și la sud, și la nord, auzesem cântece românești și vorbe din bătrâni, care m-au convins de românismul nostru, al moldovenilor basarabeni. Călătorind prin zonele bogate cu folclor ale fostei R.S.S.Moldovenești, am găsit identitatea românească la ea acasă, adică pe la vetrele țăranilor noștri. Propaganda și politica românofobă  a autorităților însă făcea ca populația că fie reticentă în cazurile în care trebuia să se pronunțe public despre identitatea sa. De cele mai multe ori, în situații delicate (precum sondajele „semioficiale” sau dezbaterile publice), cetățenii noștri refuzau să se pronunțe tranșant, căutau tertipuri pentru a evita subiectul. De multe ori, omul repeta, ca un papagal, ceea ce credea că ar da bine în ochii autorităților (pentru asta, avea mereu la dispoziție kilometri de presă oficială, plină de propagandă moldovenistă). Cel mai simplu era să accepte „argumentația oficială” (de obicei, oamenii repetau „aforisme” lansate de politicinei agrarieni și comuniști: „Era bine când o plecat românii, dar încă n-o venit rușii!” – de parcă o asemenea perioadă ar fi existat vreodată!, – și alte invenții de acest gen)…  Și nu se simțea vinovat. De bună seamă, dacă „moldovean” înseamnă „român”,  iar „politica națională” suprima în mod permanent, pe diverse căi, direct sau mai subtil, românismul,  alegerea cea mai ușoară era una „moldovenistă” (constituind doar o „jumătate de minciună”).

hora (2)

Ansamblul folcloric „Hora”, conducător artistic Ion Bazatin, Chișinău, 1989

Hora, 1 dec.20134 2

Fotografie din 1 Decembrie 2013, Chișinău

Acest adevăr despre starea de lucruri de la noi îl cunoștea și prietenul meu, bineînțeles, dar și el alegea acea „jumătate de minciună”, care îl punea la adăpost de multe neplăceri. L-am întrebat, în acea discuție, și pe el, așa cum îi întreb și azi pe cei care folosesc termenul de „românizare”: cum poți româniza un român și de ce ar trebui românizat un român?  Ce logică suportă această tautologie? Ce o fi însemnând „românizarea românilor” și de ce un termen cauzator de neplăceri și chiar tragedii pe timpul sovieticilor (a se vedea, spre exemplu, cazul relatat de Mihai Cimpoi într-un interviu cu Ioana Revnic, în revista Limba  Română, pentru a înțelege că „românizarea” este o acuzație gravă, inventată de regimul sovietic, pentru a-i persecuta pe românii care încercau să-și apere limba maternă de rusificarea forțată la care era supusă) este folosit și azi, uneori cu cele mai bune intenții ( ca să nu mai pomenit despre propaganda moldovenistă)?

Domnișoara și cățelul :)

O fotografie făcută pe 1 Decembrie 2013 la Chișinău

Protestatari pe biciclete (2)

Fotografie făcută la un miting al PL, Chișinău

Pe mulți i-am auzit folosind termenul, considerând că „românizarea” ar putea însemna actului de recuperare a valorilor pe care totalitarismul, regimul sovietic, ni le-a confiscat. Într-un articol mai vechi, publicistul Constantin Tănase povestește despre felul în care l-au „românizat”… părinții. Un pamflet excelent, a cărui concluzie este că mereu am fost și vom rămâne români. Cu alte cuvinte, nu putem fi românizați, pentru că suntem români. Părinții și bunicii noștri, fiind moldoveni, au fost /sunt și  români, iar  cele două noțiuni nu se exclud. Drept dovadă că aveam dreptate acum douăzeci de ani, când mă revoltase termenul de „românizare”, folosit de colegul meu, este faptul că azi, când societatea devine din ce în ce mai democratică, iar opinia publică își recâștigă statutul de instituție socială importantă, identitatea românească reușește să se reafirme în spațiul pruto-nistrean (chiar dacă mai încet decât ne-am dori). Îmi veți spune că mulți români (basarabeni și transnistreni, în special) s-au mankurtizat, nu mai știu cine sunt. Adevărat, dar mankurtizarea înseamnă alienare, dezrădăcinare, iar un român nu încetează a mai fi român, atunci când își pierde cunoștința, nici când e în comă, nici în alte situații dramatice. Nici atunci când moare nu-și pierde calitatea de român, ci o transmite urmașilor. De ce, dară, i-am refuza dreptul de a fi român unuia care și-a pierdut conștiința de sine din motive neimputabile? De ce le-am refuza șansa de recuperare celor care au fost privați de moștenirea lăsată de străbuni? Moștenire indiscutabilă, pentru că  un Dosoftei sau Enescu, Eliade sau Cioran, Eminescu sau Brâncuși n-au plecat nicăieri. Noi ne-am îndepărtat de ei, din cauza politicii de deznaționalizare, promovată de Kremlin. Noi suntem în situația de a fi recuperați, dacă le permitem valorilor noastre spirituale să ne recupereze pentru istorie.

* * *

Chiar dacă acest blog este în întregime o mărturie a românismului nostru, cred că nu strică să inserez aici și câteva dintre secvențele surprinse de mine în timpul unor manifestări ale românilor din Chișinău.

„Și să sperăm că o să fim odată România Mare!” (Cristi Aldea-Teodorovici, 2011):

* * *

Uniți sub tricolor (2014):

* * *

Copii sub tricolor, Chișinău, 2009:

* * *

Neamul nostru fără frică… Lampioane de 1 Decembrie la Chișinău. 2013:

* * *

Fragment din discursul Excelenței sale Ambasadorul Marius Lazurcă în cadrul festivităților dedicate Zilei de 1 Decembrie la Chișinău. Teatrul Ginta Latină, 1 decembrie 2013:

* * *

Bună seara! Începutul spectacolului dedicat zilei de 1 Decembrie la teatrul Ginta Latină. 1.12.2013, Chișinău:

* * *

Îndemn la Unire. Corul Liceului Prometeu. Chișinău, 1 decembrie 2013, teatrul Ginta Latină:

* – Variantă. Articol publicat inițial în Evenimentul Zilei și preluat de portalul Știri Locale

Iertare, iertare, iertare!

20 feb.

Blogul meu face azi cinci ani (cinci ani pe wordpress, pentru că până a ajunge pe wordpress, a mai fost și pe yahoo, blogspot și… of, pe unde n-a mai fost!). Sper că postarea  de azi este una porivită la aniversară! 🙂

* * *

V-am obișnuit  deja cu postările mele în care îmi exteriorizez mândria, dar și recunoștința față de părinți și bunici. Cerându-mi iertare pentru o explicabilă doză de vanitate, insist și de această dată pe sentimentul de recunoștință (în general, pentru toți cei pe care aceste rânduri îi evocă, și în special pentru tata).

Citeam zilele astea în Timpul, într-un articol de Constantin Tănase,  intitulat Testamentul lui Grigore Vieru:

Când era încă printre noi i s-a reproșat slăbiciunea pentru „pomelnice”. Ce erau aceste „pomelnice” care-i supăra atât de mult pe unii?

… În 1988, când URSS și PCUS erau încă în forță, nu era o acțiune lipsită de riscuri să ataci conducerea de partid și de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM). La începutul acelui an, – insist, e vorba de anul 1988! -în cadrul unei adunări generale a Institutului de Limbă al Academiei, am criticat cu text deschis politica Partidului Comunist al RSSM și personal a prim-secretarului PCM (Simion Grossu) în domeniul limbii. Tot în acel an, în iunie apar articolele mele (scrise în colaborare cu V. Bahnaru) „Mai adevărat ca adevărul” (revista „Nistru”, iunie 1988) și „Alfabet pe banca acuzaților” (săptămânalul „Literatura și arta”, 10.06.1989), care, potrivit cercetătorilor, „au dat un nou impuls proceselor de renaștere națională, ce dominau în societate, oferindu-le un fundament teoretico-științific”. Articolele apăreau imediat după eseul lui V. Mândâcanu, „Veșmântul ființei noastre”.

Aceste articole apăreau, cum preciza în „Primul Testament” Gr. Vieru, „în 1988, când încă nu se prăbușise imperiul sovietic” și, mai adaug eu, nimeni nu credea că se va prăbuși. Vieru a înțeles mai bine ca nimeni altul la ce risc ne-am expus, de aceea, anticipând posibilele „măsuri de răspuns” ale partidului, ne-a luat apărarea într-un articol publicat în „Literatura și arta”. Luarea lui de atitudine a tras mult la cântar…
Acum să revenim la „pomelnicele” poetului. Am recitit „Primul Testament”, prezentat la adunarea generală a Academiei și „Al doilea Testament”, prezentat în fața Adunării consacrate împlinirii a 90 de ani de la votarea Actului Unirii Basarabiei cu România. În esență, aceste testamente sunt un imn de recunoștință față de toți acei care au trudit la zidirea și păstrarea Limbii Române…Iată care era rostul „pomelnicelor” lui Vieru…
* * *

Știam că în unul dintre „Pomelnicele” despre care vorbește Constantin Tănase e și un poem dedicat lui Ion Ciocanu. L-am căutat, pentru că îmi era dor să-l recitesc.

Sigur, am găsit poemul „Fericit…”, despre care știam:

  • * * *          Lui Ion Ciocanu

Fericit cel ce s-a șters

De steaua din frunte

Ca de scuipatul dracului!

 

Fericit cel care

Și-a alipit sufletul

De steaua din cer

Ca de focul din vatră!

 

Fericit cel care-a găsit drumul!

Grigore Vieru, Strigat-am către Tine, București-Chișinău, Litera Internațional, 2002, pag. 237.

Și aici  doza de vanitate s-a terminat, pentru că au urmat revelațiile… 🙂

* * *

Am continuat „cercetările”, din curiozitate, dorind să văd cât de mare e acest „Pomelnic” și în ce companie stă acolo numele tatălui meu.  Mai ales că și maestrul Constantin Tănase vorbește despre generozitatea lui Vieru, dar subliniind voința poetului de a-și (re)UNI prietenii întru lumina unionismului românesc:

Da, uneori Vieru a fost foarte generos, dar această „slăbiciune”, generozitatea, e proprie numai oamenilor cu adevărat mari, care își slujesc Cetatea, nu burta suverană. Detractorii poetului se fac a uita că primul „pomelnic” Vieru l-a făcut încă în anii “60. Iată cum le răspunde însuși poetul „prietenilor” săi: „Domnii tovarăși scriu în presa lor cum că suntem plătiți pentru unionism de către statul român. Îi informez că încă prin anii ”60 ai secolului trecut în una din cărțile mele (e vorba de „Numele tău” – n.n.) am inclus câteva poeme unioniste dedicate lui Arghezi, Blaga, Brâncuși, Sorescu, Stănescu, Labiș”… E clar pe cine irita aceste „pomelnice”: pe acei pe care și azi îi irită grozav aceste nume.

* * *

Așa, urmând un imbold natural, curiozitatea, mi-am amintit frumoasele versuri dedicate de Grigore Vieru  lui Nichita Stănescu, Sofiei Vicoveanca, lui Marin Sorescu, lui Dumitru Blajinu, lui Tudor Arghezi, Anei Blandiana, Leonidei Lari (care i-a răspuns cu alte poeme), lui Mihai Eminescu, lui Constantin Brâncuși etc.  Așa am dat și peste acest cântec, de o frumusețe tipică pieselor grigorevierene dedicate graiului matern – limbii române:

Iertare

Lui Ion Ciocanu

            Muzica de Ion aldea-Teodorovici

Ești izvorul de lumină

Din care mă-nfirip.

A mea frunte se închină

Părintescului tău chip,

Graiule.

 

Nemilos ți-a fost destinul,

Iar noi nu te-am apărat,

Te-a rănit barbar străinul,

Fiii tăi te-au supărat,

Graiule.

 

Refren:

Iertare, ieratre, iertare,

Tu, grai înlăcrimat,

(Ce iar’ ai odrăslit)!

Iertare, iertare, iertare,

Că nu te-am apărat,

(Că nu te-am ocrotit)!

 

Le-o fi altora cam frică,

Eu pe tine te aleg,

Fie pâinea cât de mică,

Numai tu să-mi fii întreg,

Graiule.

 

Nemilos ți-a fost destinul,

Iar noi nu te-am apărat.

Te-a rănit barbar străinul,

Fiii tăi te-au supărat,

Graiule.

 

Refren:

Iertare, ieratre, iertare,

Tu, grai înlăcrimat,

(Ce iar’ ai odrăslit)!

Iertare, iertare, iertare,

Că nu te-am apărat,

(Că nu te-am ocrotit)!

 

Din cartea: Grigore Vieru, Învierea, Cântece sacre, Chișinău, Agenția Litera, 1990, pag. 23-25.

* * *

Primul gest, impulsionat de aceste lecturi, a fost să-l sun pe tata, care, ascultându-mă, mi-a zis: „Da știam și despre cântec, dar unul ca acesta putea fi dedicat oricărui altui cetățean care iubește și respectă limba română. Primul poem, – da, acela cu siguranță mă face să mâ simt mândru că Vieru s-a gândit și la mine!” Al doilea gând a fost să-mi cer iertare de la Grigore Vieru, pentru că, deși îi sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce poezia sa a însemnat și înseamnă pentru mine, totuși nu-i cunosc toată opera.  Al treilea gând a fost de a-i mulțumi dlui Tănase pentru acest articol. Și… în sfârșit: dacă vreodată o amnezie cruntă ne va face să „uităm” (cum s-a mai întâmplat, în istoria noastră recentă) că limba ne e română, că suntem români, că purtăm răspunderea pentru soarta graiului pe care părinții și străbunii noștri l-au apărat, recuperarea memoriei va putea începe cu… celebrele „Pomelnice”  ale lui Grigore Vieru.

* * *

Iată piesa, interpretată de Felicia Dunaf:

II. Lacrimile unui premier pot servi drept garanție?

3 nov.

Dacă sloganul/dezideratul integrării europene ar fi unul disputat între partidele de la guvernare și cele din opoziție, așa cum pretind toate aceste partide, de altfel, ar fi… mai mult decât perfect. Este o perspectivă pe care orice partid care dorește binele pentru cetățenii acestui stat ar trebui să o urmărească și să o susțină. Paradoxal, și susținătorii Guvernului, și contestatarii lui, se declară adepți ai integrării europene. Intervine însă atitudinea față de românism – aceasta fiind hârtia de turnesol, proba de autenticitate, piatra de încercare pentru visul nostru european. Nu poți pretinde că vrei în Europa, stând călare pe mârțoaga românofobiei, îmbrăcată în zdrențele moldovenismului de sorginte stalinistă.  Pentru alegătorul atent la detalii, atitudinea partidelor față de românism, față de continuitatea românismului în Basarabia, este un indiciu clar al adevăratei afilieri a actorilor politici. Spre exemplu, nu pot uita lacrimile Premierului la înmormântarea unuia dintre cei mai fervenți promotori ai românismului din ultimii ani, Dumitru Matcovschi. Nu știu dacă lacrimile unui premier pot fi luate drept o garanție politică, știu că nu poți arăta aceste lacrimi, fără să ai și intenția de a continua, prin instrumentele pe care postul și formația ta ți le oferă, visul poetului de a-și vedea Raiul: România reîntregită.

Pe trei noiembrie, printre cei care vor ieși să-și exprime aprecierea cursului proeuropean, vor fi mulți adepți ai reunirii celor două maluri de Prut. Ar fi bine ca și Guvernul să-și manifeste aprecierea și recunoștința pentru cei care visează la această reunire, pentru că (subliniez, pentru cei care au uitat cum le-a fost susținută campania electorală de către ascultătorii Vocii Basarabiei, unioniști declarați, de exemplu, și nu e singurul exemplu!) mai ales datorită lor au ajuns la guvernare și mai ales datorită lor se mai mențin acolo.

* * *

Daniel Ciugureanu, un simbol al istoriei naţionale, în context actual, european!

26 mai

Despre Daniel Ciugureanu am mai scris pe blogul meu. Reiau articolul acesta (mulțumesc, Micael Nicolas!), ca pe un argument execelent că subiectul acesta merită să fie dezvoltat…

Micael Nicolas's Blog

EU-the-eastern-partnership-euro-coins-euro-crisis-Daniel-Ciugureanu-pe-un-1-coin-€-euro-zone-romania-in-eurozone-zona-euro-eu-flag-eu-map-eu-logo-europe-of-the-nations

Daniel Ciugureanu este unul dintre arhitecţii României Mari, omorât cu bestialitate de către comunişti, la Sighet, şi pe nedrept şi cu ură şters din istoria și conștiința națională, ca şi cum n-ar fi existat!

Great-Romania-in-united-europe-Daniel-Ciugureanu-european-union-map-european-union-coutries-or-states-eu-members-euro-club-1-€Supranumit şi Iuliu Maniu al Basarabiei, tocmai contribuţiei covărşitoare a acestuia în procesul unirii Basarabiei cu România, devenind astfel după Alexandru Ioan Cuza, deschizător de drumuri şi sursă de inspiraţie şi curaj pentru liderii românilor din celelalte provincii istorice asuprite de străini, dându-le poate, un impuls în a fii mai hotărâţi în a-şi lua crucea românimii călcată în picioare de secole de toţi neaveniţii de pe acele meleaguri străvechi româneşti şi a o ridica ca un stindard de luptă de eliberare de sub jugul străin şi spre unitatea naţională.

Această campanie virtuală, poate nu va reuşi să-l pună pe acest mare om de stat pe o viitoare monedă euro, deşi noi ne-am dori-o din tot sufletul…

Vezi articolul original 191 de cuvinte mai mult

Ursul

2 apr.

„Știi ce trebuie să faci, dacă te rătăcești în pădure și te întâlnești cu un urs?”, mă întreabă mama, și eu deschid ochii a așteptare mirată și zâmbesc, imitând-o pe ea, pentru că și mama are acel aer misterios, pe care îl admiram în momentele cele mai plăcute  din câte puteau exista: cele de lectură, de joacă și de… discuții in-ter-mi-nabile cu ea. Am vreo șase ani, iar mama ține să-mi povestească o istorie din viața ei (și ce poate fi mai interesant pentru un copil, decât o istorie amuzantă din copilăria părinților lui?). Unele detalii ale poveștii le voi înțelege mult mai târziu, când voi reveni, obsedată parcă, asupra acestui subiect, încercând să înțeleg…

Deocamdată, am doar șase ani, sunt curioasă și aștept… povestea. Iar mama îmi spune în câteva fraze o „învățătură” pe care, probabil, a asimilat-o și ea cu minte de copil din istoria uneia dintre acele zile tragice din viața românilor din zona de ocupație sovietică:

–  Într-o zi, pe când eram și eu mică, tatăl meu, adică bunicul tău,  m-a luat de mână (eu fiind cea mai mare, așa s-au înțeles mama și tata: să merg eu cu tata, iar Dorina să rămână cu mama) și ne-am pornit la drum,  spre România...  Am mers drum lung, am stat puțin în ospeție la niște rude îndepărtate, apoi, prin pădure…  Am dormit în pădure și… ne-am întâlnit cu un urs! Să știi, când vezi că se apropie un urs, trebuie să te prefaci că ai murit, și ursul, oricât de flămând ar fi, te va lăsa în pace, pentru că ursul e un animal nobil, nu mănâncă mortăciuni… Așa mi-a spus mie tata, și  m-a învelit în haina lui, și m-a ascuns, și eu am stat nemișcată, și ursul s-a apropiat, ne-a adulmecat, dar… nu s-a atins de noi!

 – Și? Ați ajuns în România!?

Nu, – zice mama  – ne-am întors acasă, tata a auzit, de la niște oameni de acolo de prin satul acela necunoscut, că nu se mai poate trece… „dincolo”! Asta trebuie să ții minte însă: ursul nu mănâncă mortăciuni.

Am revenit de nenumărate ori cu întrebări despre această poveste ciudată, dar mama nu ținea minte decât… „morala” despre urs. Nu-l văzuse, dar nu părea a avea vreo îndoială, pentru că așa îi spusese tatăl ei: că a fost ursul… Era și ea contrariată oarecum, mai ales că nu reușea să repereze cronologic evenimentul, iar confuzia îi era alimentată de alte neclarități din trecutul familiei sale, dar nu punea la îndoială povestea ursului din pădure.

Urmăresc reacțiile nepoatei mele de nici cinci anișori la diverse povești pe care i le spun și încerc să-mi dau seama ce interpretări ar putea exista pentru istoria cu ursul. Copiii sunt ușor de impresionat la vârsta asta, te cred, copilărește, și te admiră pentru increderea pe care tu, cu toate poveștile tale, reușești să le-o inspiri.

Mai târziu, maturizându-mă, am tot căutat răspunsuri, am adunat date, am răscolit toate albumele și toate amintirile rudelor, am reconstituit tabloul/filmul din… fragmentele unor vieți distruse, ca să ajung la concluzia că povestea asta, deși atât de incompletă și „cețoasă”, nu poate avea prea multe interpretări.  Cea mai plauzibilă e următoarea versiune: era aprilie 1941, pentru că e singura perioadă în care bunicul Ion, sătul de teroarea sovietelor, ar fi putut încerca să treacă frontiera.  Bunica povestea că bunicul ar fi cochetat cu ideile socialiste în tinerețe, fiind student la Iași, dar când au venit sovietele, și bunicul a văzut că acestea nu numai că nu dau pământ țăranilor săraci, așa cum promiteau propagandiștii bolșevismului, ci îi și expropriază pe cei care îl au (bunica provenea dintr-o familie înstărită, dintr-o dinastie  de preoți, astfel încât ar fi fost printre primele ținte ale terorismului bolșevic), s-a „trezit” imediat! Și… probabil, așa cum spun mulți supraviețuitori ai acelor evenimente, se zvonise prin satele basarabene că se deschide granița, și românii de pe malul stâng se vor putea repatria, dacă vor dori, și grănicerii sovietici nu le vor face nimic…

De ce nu au dormit cei doi drumeți, osteniți (dintre care unul era copil!), la rude, ci și-au petrecut noaptea în pădure? Probabil, pentru că era mai periculos, erau mai ușor de găsit de către patrulele de grăniceri, dacă rămâneau în casă la neamuri, decât dacă se ascundeau în hățiș. A fost sau n-a fost vreun urs? Cine știe? Eu am unele îndoilei, dar mama a păstrat în memorie frica și senzația apropierii unui pericol, deși n-a văzut ursul (nu și-l amintea!). Să fi fost în preajma unui pericol și mai mare: țeava vreunei arme de grănicer, spre exemplu? Așadar, asta bănuiesc eu: că era pe la începutul lui aprilie 1941 – una dintre acele zile tragice, pe care, mai târziu, mai mulți  bucovineni  mi le-au descris cu lacrimi în ochi, atunci când am colindat satele din regiunea Cernăuți, căutnd mai multe mărturii despre  masacrul de la Fântâna Albă.

Peste câțiva ani de la acel eveniment bunicul Ion a murit/dispărut în condiții mai mult decât suspecte…

Bunica Elena mi-a confirmat (cu o teamă explicabilă, pentru că era vorba de o „faptă antisovietică”, pe care ea o ascunsese autorităților, ceea ce putea avea urmări dintre cele mai grave) tentativa nereușită a bunicului Ion de a trece frontiera sovietică, dar n-a dat alte detalii despre asta, și nici n-a dorit să vorbească despre circumstanțele morții bunicului Ion, pe care eu nu l-am văzut niciodată, nici măcar în fotografii…

* * *

Zilele astea se fac 72 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă… Mama nu avea nici cinci împliniți.

* * *

Și în acest an, ca și în anii precedenți, pe 1 aprilie, când se comemorează victimele masacrului de la Fântâna Albă, câțiva curajoși au protestat în fața Ambasadei Rusiei la Chișinău, cerând condamnarea comunismului și retragerea armatei ruse de ocupație, staționată ilegal în stânga Nistrului:

* * *

P.S. Articol publicat de Adevărul și  de Constanța Express.

Istoria conștientizată… altfel

27 mart.

daniel-ciugureanuDespre Daniel Ciugureanu auzisem și știam câteva date superficiale, când am citit o broșură, semnată de Efim Tarlapan, pe care am găsit-o pe biroul lui taică-meu. Mama m-a văzut citind și m-a întrerupt, spunându-mi, cu acea expresie visătoare și spiritualizată, pe care o avea atunci  când îmi povestea despre copilărie: „Să știi că mama (adică bunică-mea Elena – n.n.) vorbea despre Daniel Ciugureanu așa, de parcă ar fi fost vreo rudă îndepărtată sau un foarte bun prieten, de familie…” Am încercat să o mai descos, poate își mai amintește ceva, dar fără succes: era singurul amănunt semnificativ pe care și-l amintea. Repeta, însă, cu un fel de regret, cu vinovăție, că era mică, pe vremea aceea și că ține minte numai faptul că bunica Elena vorbea cu cei „de-ai casei” despre Daniel Ciugureanu, „ca și cum ar fi fost rude sau foarte buni prieteni”.  Au urmat luni, ba chiar un an și ceva, în care am uitat, pur și simplu, de această conversație: ba tata, ba mama au avut probleme de sănătate, iar eu, preocupată de starea lor și fiind mai mult pe drumuri, am tot amânat „cercetările” pe acest subiect. Abia după pierderea mamei am reînceput căutările. Ceea ce am reușit să găsesc sunt câteva confirmări, din diverse surse, a presupunerilor mamei. Adică da, e foarte probabilă o legătură de rudenie dintre familia mamei și cea a martirului român Daniel Ciugureanu.  Alte detalii vor urma, pe măsură ce voi avea mai multe informații.

* * *

Mereu am simțit o nevoie acută de a înțelege și a-mi calrifica istoria (mai ales că am suferit mereu din cauza ipocriziei lecțiilor de istorie din școala sovietică, pe care le-am considerat mai degrabă lecții de îndoctrinare, decât de instruire).  Interesul meu pentru istoria Marii Uniri era impulsionat de undeva din subconștient, probabil (ținând cont de faptul că, altfel, istoria nu a făcut vreodată parte din preocupările mele profesionale, permanente). Acum nevoia aceasta e cu atât mai stringentă, cu cât istoria s-a apropiat la o distanță atât de mică de… icoana mamei.

* * *

* * *

Sursa imaginii.

Basarabia sub robie rusească

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, pași în strungi şi verbe…

J.J. Anderson's Blog

Someday, what follows will be referred to as “his early works.”

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Cosmisian - Neoproză „smart emotional”

Mouelle Roucher „Eratele sunt mai bune decât ciornele publicate. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul.” ~ Lucette „Degetele tale sunt definiția sofisticată a unui semn de carte perpetuu”

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

Drumurile lui Spetcu

Blog de om umblat

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 20-year-old wallflower

CritDicks.com

Products / Places / Services

The Soft Pillow

He became ink in her pen and she never stopped writing.

dan moldovan

blog de poze

Find the details

for covetable, decorative product designs and interiors news

Doru Braia

Talk Soc

A Dose A Day

Inspirations for Nurses (and non-nurses)

A.D. Martin

writing - novels - film - television - video games - other stuff

Saltarosgarden

A garden of my dreams coming to live!

Comunităţi de Prieteni: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi"

Communities Of Friends - All For One & One For All

Condamnat la prietenie!

Căci mor trăind...

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Doina Soltan

"Cele mai frumoase locuri prin care am umblat au fost sufletele oamenilor pe care i-am iubit." Irina Binder

Compendiu de istorie și diplomație

“Vrei să admiri un om? Privește-l din îndepărtare…” - Adrian Sereș -

infinitdegânduri

Loneliness ends with love.

Gheorghe Cuciureanu

În fond despre ştiinţă

prietendevremerea

O vorba buna

…touch my sound…

Where sound can be touched, felt and seen.

Ivano Mingotti

Pagina ufficiale autore

Gustosel

Descoperă bucuria de a găti acasă!

Gheorghe BREGA

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

andreibotnari.wordpress.com/

Andrei Botnari. Photography and travel blog

PoliteiaWorld

Quis custodiet ipsos custodes?

Anghel

A great WordPress.com site

SECRETELE SĂNĂTĂȚII ȘI FRUMUSEȚII CU MARIA BOTNARU

Nu poți cumpăra timpul, dragostea și sănătatea cu toți banii lumii

Memoria Fonogramica

Muzici vechi pentru urechi noi

Elena Tănăsescu

Put a little magic in your life

Viva la vida

despre muzica

baletalessia

un site despre balet

The Tragic Life of Frank

Around five minutes ago I had this sudden revelation; that my life is quite sufficiently, tragic.

Motoare 2 timpi

Otto von Diesel

La margine de timp

Credinta te poate ajuta sa muti muntii din loc, iar dragostea te ajuta sa ii treci...

ANDREEA VASILE

Povești despre oameni ca tine

%d blogeri au apreciat: