Tag Archives: limba română

Mai suntem acasă? Vom mai fi mâine?

20 iul.

Zilele trecute, am cunoscut-o pe fetița unei bune prietene din studenție, care stă de mulți ani în Franța și pe care n-am văzut-o de un car de ani. Venită în ospeție la bunica și la mătușa ei din Chișinău, pentru o scurtă vacanță înainte de o importantă etapă de stagiatură, Cătălina este studentă la una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din Franța și își croiește o carieră în domeniul economiei. Sigur că întâlnirea m-a emoționat. Mai mult, a fost ca un impuls pentru aceste notițe. Confruntarea cu amintirile din studenție și analiza unor schimbări din societatea noastră mi-a readus în memorie aceste îndoieli și temeri, care nu-mi dau pace de mult timp.

Mă așteptam să văd o domnișoară frumoasă, brunetă, inteligentă, spirituală, spontană și îndrăzneață, așa cum o știam pe Viorica, prietena mea. Cătălina m-a convins cu ușurință că are toate calitățile pe care le bănuiam, cu o singură excepție: este șatenă, aproape blondă, demonstrând că îl moștenește și pe tatăl său. Dincolo de acest detaliu, comunicând cu ea, am avut mereu impresia că mi-am întâlnit vechea prietenă: gesturile, zâmbetul, privirea, felul de a glumi, ironic, inspirat, dar fără pic de răutate, politețea exemplară, dragostea pentru artă – toate amintindu-mi de Viorica, fata care, odată, s-a prezentat așa, apropiindu-se de mine, după o oră de gimnastică artistică, subliniind că am fost și colege de școală, sugerând că am avea mai multe lucruri în comun și, deci, mai multe șanse să devenim prietene, iar apoi, mulți ani la rând mi-a confirmat acest lucru, împărtășind cu mine pasiuni (pentru limba și literatura franceză, în primul rând, apoi pentru teatru și alte arte) și convingeri, noi două fiind mereu alături în cele mai îndrăznețe proiecte, alimentate generos de imaginația și de ambițiile noastre. Viorica era, de obicei, inițiatoarea „escapadelor” noastre culturale, datorită ei am încercat de toate câte puțin: yoga, pantomimă, teatru etc. Cu Viorica (și datorită ei) am dansat în tocmai trei formații, ambițioasa mea prietenă fiind convinsă că, dacă ne propunem ceva, reușim (și asta fără a renunța la orele de studiu sau la cele de somn). Și avea dreptate. Acum, discutând cu fiica ei, unele scene din trecut mi-au revenit în mod firesc în memorie (de pildă, la un miting, prin 89, mergând alături de ea, ascultând cum se scanda în jur, tăceam, intimidată de tunetul vocii mulțimii, capabilă să răstoarne o întreagă U.R.S.S. „Hai, zi și tu, mi-a spus Viorica la un moment dat, cu acea doză, obișnuită, de ironie, trebuie să scandezi asta, ca să nu uităm cumva: „Noi suntem acasă! Noi suntem acasă!”)

Spre deosebire de noi, Cătălina nu are experiența acestor proteste, nu știe ce înseamnă să i se conteste identitatea, să i se interzică limba maternă. În Franța, unde a crescut (părăsind Republica Moldova la vârsta de șase ani), își construiește un viitor – în limba franceză, citind mai mult în franceză și în engleză, dar fără a uita limba părinților și a bunicilor săi. Vorbește o română excelentă, chiar dacă are uneori tendința să supună normele limbii române celor ale limbii franceze. Imediat (se) corectează, semn că o preocupă acuratețea exprimării. Dialogând cu ea, m-am surprins întrebându-mă, cum se poate ca un copil crescut în străinătate să vorbească românește mai bine decât mulți dintre cei care au crescut aici, într-un mediu majoritar românesc? De ce pronunția ei, vocabularul, topica frazei, sunt atât de armonioase și de fidele normelor limbii române, pe când la Chișinău limba română continuă să fie rusificată și atacată de agresivitatea teoriei moldoveniste și de incompetența persoanelor și instituțiilor publice? Ce fel de societate lăsăm urmașilor, dacă, în douăzeci și ceva de ani, câți au trecut de la implozia URSS, n-am reușit să facem dreptate limbii române? De ce ne vine mai ușor să fim români oriunde în lume, decât la noi acasă? Mai suntem acasă? Vom mai fi mâine? Cum vom asigura minoritarilor dreptul la identitate și la conservarea culturii lor, dacă nu am reușit noi înșine să ne păstrăm, nealterate, identitatea și cultura, moștenite din strămoși?

Guvernul ne promite democratizare și europenizare. Știu oare guvernanții că într-o societate modernă atacurile xenofobe, precum sunt cele românofobe, practicate de unele dintre posturile de televiziune de la noi, sunt pedepsite de lege și descurajate de public? Mi-e teamă că partidele care au venit la guvernare cu promisiuni dintre cele mai generoase au cam uitat de responsabilitatea de a satisface și aceste necesități – în mod categoric, vitale, ale unei comunități: dreptul la identitate și asigurarea continuității culturale. Da, inclusiv dreptul la identitate al poporului băștinaș, adică al românilor basarabeni. Sunt întrebări pe care mi le pun, de fiecare dată când văd copii născuți aici, în Basarabia, și educați în emigrație. Când vom face ordine în spațiul public și vom crea, la noi acasă, un mediu lingvistic sănătos, adică primul lucru pe care îl datorăm memoriei celor care au luptat pentru păstrarea limbii române în Basarabia (Grigore Vieru, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Ion Dumeniuk și alții), dar și generațiilor care vin în urma noastră? Deocamdată, prin indolența noastră, am creat un mediu ostil unei exprimări frumoase, unul de care trebuie să te ferești, dacă vrei să nu contractezi o vorbire agramată și respingătoare. Eu însămi, pentru a-mi „corecta” vocabularul și a mă feri de calcurile rusești, prezente în spațiul public de la noi, sunt nevoită să fac pauze de „detoxifiere lingvistică”, (auto)izolându-mă, pentru lecturi, și ignorând, periodic, audiovizualul autohton, un regretabil poluant lingvistic.

* * *

Publicat în Evenimentul zilei.

Greșeli de exprimare moștenite din dictatură

20 iun.

(Articolul de ieri. Fragment)

O cunoșteam, dar acum nu contează despre cine este vorba. A susținut câteva examene/teste (în care a citit, a recitat și a redactat vreo zece texte). N-a obținut postul. I s-a spus verde în față că avea un accent „prea românesc”. Asta însemnând  că nu i se putea încredința un post „de răspundere” (adică, să prezinte emisiuni televizate, care nici măcar nu erau difuzate în direct). N-a fost acceptată nici pentru funcția de redactor, probabil din aceleași motive: de „accent ce nu inspiră încredere”.

Când mi s-a povestit această întâmplare, mi-am dat seama de ce „televiziunea moldovenească” era un mijloc de deznaționalizare, prezentându-ne „modele” de pronunție defectă, în loc să ne învețe cum să pronunțăm corect.

Astăzi, urmărind unele posturi de televiziune de la Chișinău, am impresia că, deși multe s-au schimbat în domeniul mass-media, criteriul selecției cadrelor după principiul „să nu pronunțe cumva corect” a rămas valabil.


Așa se face că am pierdut deja șirul „vedetelor” care nu știu să se exprime, mănâncă silabe întregi, pun accentele aiurea, palatalizează consonantele după modelul pronunției rusești, impunând norme fonetice aberante, ce contravin specificului limbii române, și desființează în modul cel mai dizgrațios vocalele . Ai impresia că se află într-un fel de război nedeclarat cu bietele sunete.

În plus, reclamele difuzate de posturile noastre sunt, dacă nu în rusă, atunci într-o română stâlcită, absolut ridicolă, ceea ce te face să închizi imediat sonorul, ca să te ferești de avalanșa de greșeli pe care ți le bagă „sponsorii” în casă și în creier.

Cu siguranță, e vorba de o legislație lingvistică depășită, care nu reglementează corect aspectele legate de dreptul românofonilor la păstrarea limbii lor materne pe teritoriul Republicii Moldova. La acest capitol, Republica Moldova este restanțieră.

Pe de altă parte, cu regret, nici presa scrisă nu se ridică în toate cazurile la nivelul unor standarde onorabile.

Continuarea în Evenimentul Zilei: aici și aici.

 

Video

Floare micșunea

16 feb.

Nefericitul „după ce”

19 ian.

1. Pe vremuri, în unele sate, femeile se adunau în grupuri mari la gospodăria cuiva şi duceau acolo bucate şi băutură, în noaptea de Bobotează. După ce mâncau, cântau şi dansau toată noaptea. Apoi, dimineaţa, ieşeau pe stradă şi se năpusteau asupra oricărui bărbat pe care îl întâlneau pe drum, ducându-l cu forţa la râu şi ameninţându-l că-l aruncă în apă.” (Sursa: internet.)

Asta citim într-un articol recent. Adică: femeile mănâncă, dansează, iar DUPĂ CE petrec astfel, se mai adună (o dată sau de mai multe ori), cu mâncare și cu băutură, la „gospodăria cuiva”? Cu ce scop, oare? Și de ce? Pentru că pofta vine mâncând?  Da! Sigur că da! Femeile se îmbată și, după ce petrec bine, vor să chefuiască și mai frumos, trei zile în șir, ca în povești! Așa da! Asta explică, probabil, și violența femeilor de Bobotează. Boboteaza este, deci, un bun prilej pentru a chefui și a pedepsi bărbații. 🙂

* * *

Toate aceste presupuenri s-ar risipi, dacă am avea ocazia de a-l întreba pe autorul textului  ce a vrut să spună de fapt și care e consecutivitatea normală, firească, a  faptelor pe care a dorit să ni le prezinte în articolul său. Bănuiala mea e că ar fi trebuit să scrie „după CARE”, în loc de nefericitul „după CE”. Expresia tradusă greșit din rusă „după ce” („posle chego” („posle chevo”)), în loc de „după CARE”, dă naștere unor confuzii periculoase, în cazul în care e nevoie să stabilești exact consecutivitatea unor acțiuni (spre exemplu, în rapoartele forțelor de ordine) sau, ca în acest caz, unor exemple savuroase de umor involuntar.

Partea defel comică a acestei povești a nefericitului „după CE” e că aceasta semnalează alienarea simțului lingvistic în cazul unor vorbitori nativi ai limbii române din stânga Prutului. Una e să amesteci, din lene sau din ignoranță, diverși termeni rusești într-o frază ce se vrea a fi în română, construită după regulile limbii române, mult mai grav e să nu-ți mai dai seama că un (repet, nefericit)  calc afectează logica mesajului pe care dorești să-l transmiți.

Încă o dată despre „unica stăpână”

24 mai

Nu e o noutate. Dimpotrivă, este ingrijorător de veche această situație. Publicistul Constantin Tănase ( dar  nu numai dumnealui) a îndrăznit să critice un post de televiziune de la Chișinău care își bate joc de limba română cam de pe când a fost înființat (apropo, aparent, pe bani din dreapta Prutului, dar cam… obscuri).  În loc să mulțumească și să corecteze ce e de corectat, (i)responsabilii postului vizat au răspuns în maniera specifică unor copii de bani gata, convinși că orice gafă sau infracțiune li se va ierta. Nu e nici asta ceva original. Este o atitudine  „a la Moldova Suv(t)erană”, care se pliază perfect pe tendințele tot mai clare de restaurare a influenței Kremlinului în zonele pe care Rusia și le revendică de la implozia URSS încoace.  Este, așadar, o problemă veche și gravă, pe care ziarul Timpul a semnalat-o.  Pentru că nu e prima dată când ne convingem de subminarea limbii române la ea acasă (apropo, a se citi și articolul lui Alexandru Vakulovski în Timpul de azi – în aceeaşi ordine de idei), ne simțim datori să suținem atitudinea adoptată de maestrul C.Tănase.

Dacă vrem să avem parte de limba română, să ne bucurăm de ea – sub cerul acesta, în nemărginirea în care sufletul are nevoie și de cuvânt, pentru a se face auzit – , trebuie să demonstrăm că limba română are toată protecția noastră, aici și acum.

În lumea înaltă a cuvintelor, mama…

15 mai

– Ia să-mi spui, încă nu ți-e foame?  – mama se ridică de la masă și, fără să aștepte răspunsul meu, se îndreaptă spre bucătărie. Pereții din coridorul îngust,  de un verde-mentă, palid și strălucitor totodată, reflectă lumina ce vine prin ferestrele deschise și toată marea aceea de lumină cade, generos, pe fața mamei, făcând-o să radieze, la rându-i, și să  pară și mai frumoasă. E un portret aproape ireal, compus, parcă, din razele soarelui ce-mi binecuvântează starea de libertate – sinonimă cu vacanța și copilăria, în genere – și tot nu-mi pot explica de unde acest sentiment – dureros, când conștientizezi că nu se va mai repeta niciodată – de fericire absolută, neatins de nicio umbră de tristețe… Probabil, pentru că mama zâmbește…

Mama știe că n-aș spune niciodată că mi-e foame (probabil că, pe atunci, habar nu aveam de această senzație – copil alintat ce eram!). Într-o zi, pe când eram mică, desperați că mâncam prea puțin (după măsurătorile celor mari, bănuiesc, pentru că, atfel, nu arătam deloc (ba chiar deloc!) a copil nehrănit), părinții au decis să asculte și sfatul unor medici de a mă lăsa așa, fără masă, până flămânzesc și cer de mâncare. Bucuria mea! Am alergat toată ziua prin grădină, mi-am făcut de lucru, vizitând, pe rând, toate animalele de prin gospodărie, apoi am dat și pe la vecini (tot prin grădini, unde găseam tot felul de plante și obiecte care mai de care mai interesante)… Din când în când, bunica sau tata mă căutau, ca să mă întrebe, dacă nu mi-e foame. Nu! – primeau, de fiecare dată, răspunsul meu hotărât, și… rămâneau contrariați și curioși să vadă ce fac mai departe… Nu mi-a fost foame toată ziua. Spre seară, îngrozit și enervat de comportamentul meu („anormal” și „iresponsabil”!), tata m-a adus cu de-a sila, cu lacrimi (mă deranjase, vezi bine, eu mai aveam treabă!) la masă și m-a forțat să iau cina… Și m-am culcat supărată că, din cauză că a trebuit să pierd timpul mâncând, n-am reușit să mă joc atât cât aș fi vrut!

… Mama pune masa. Și povestește. De fapt, mai degrabă recită, pentru că mama reproduce tot textul cu exactitate. E un fragment (și eu știu, și sunt mândră:  că încă nimeni, în afară mine și de mama, nu știe cum va suna!) din noua carte pe care o traduce. Suntem numai noi două în casă (Tata e în deplasare, la Riga! – îmi vine să mă laud și aici, ca în fața prietenilor mei de joacă, de atunci – și când va veni acasă, va aduce o valiză mare, plină cu bomboane pentru mine, și cu niște cutii mari – conserve cu icre negre din Marea Baltică, și cu mai multe vase de ceramică, umplute cu o băutură tradițională, preparată din ierburi, un fel de balzam, ce se adaugă în ceai sau cafea, din Letonia… Și ziare, reviste și cărți!)… Mama e în concediu de maternitate. La toamnă voi afla că am un frățior! Acum nu pot ști dacă va fi frățior sau surioară, dar îi căutăm, cu toții, entuziasmați, un nume (Dacă va fi fetiță, eu aș vrea să o cheme Lia, ca pe… îngerul meu. Dar mama protestează: Nu, numai nu Lia! În niciun caz Lia!…  Bine. Nu va fi Lia. Va fi băiat – Doru -, dar asta vom ști abia la toamnă, în noiembrie, acum nu știm nimic, îl așteptăm să vină!).

Bucătăria, mică, albă, strălucește, scăldată de soare. Cu greu îmi stăpânesc răbdarea, ca să terminăm masa și să o zbughesc din nou afară, la joacă. Sunt în vacanță, și afară mă așteaptă copiii vecinilor.  Avem planuri mari: să salvăm vrăbiuțele-pui (nu știu de cine (de câini, probabil) și nu știu cum (ne vom urca prin copaci, probabil), atâta știu: că vom naviga printre ierburi înalte, căutând pui de vrăbiuță căzuți din cuiburi.  Eh, nu vom găsi niciunul – toți vor zbura, speriați, la apropierea noastră)…

– Nu, zice mama, te-ai jucat destul, mai lasă puțină joacă și pe mâine, că dacă se termină joaca, ce te faci? Acum citim! Împreună.

Am un teanc de cărți, programate pentru lecturile de vacanță. Și, dacă mă apuc să citesc, uit de joacă… Citesc. Stăm cu toate cărțile în față. Față în față. Ambele, la aceeași masă, în sufragerie. Da, la masa locul căreia îl va lua, după ce mama va primi onorariul pentru traducere, pianul, la care  visez (și zi, și noapte!)…

* * *

Pianul era o promisiune. Una de dragoste, a cărei menire a fost să dureze un pod peste ani – atât cât există pe pământ muzica și atât cât voi ști să păstrez cântecele mamei – și peste moarte… Acum, „răsfoind” printre amintiri, îmi dau seama de asta, dar pe atunci nu era decât un vis. Unul ce avea să devină realitate, ca și numele fratelui meu, care, la fel, avea să vină toamna, transformând liniștea din casă în neliniște…

* * *

Uneori, facem câte o pauză – doar pentru un mic „schimb de impresii”. Cele mai interesante fragmente din cartea pe care o traduce mama mi le repovestește (reformulând, pe unde e nevoie, așa încât să fie accesibile înțelegerii mele) –  puțin, totuși, atât cât să-mi suscite curiozitatea, ascultă ce am de zis și eu, apoi ia dicționarul și… facem, din nou, liniște. Ca mama să poată lucra. Mama nu poate lucra, dacă nu e liniște și… ordine perfectă în casă. Înainte de a începe lucrul, mama face curățenie – dimineața devreme, când eu încă dorm. Mai târziu, după ce luăm ceaiul,  îmi revine și mie o parte din „misiune”: să mai șterg o dată praful (chiar dacă mama l-a șters mai devreme) și să ud florile. Restul face mama. „Curățenie ideală” (expresie consacrată),  pentru a lucra bine. În acel moment, mama ar fi zis:„curățenie ideală”, pentru o bună traducere. Din  limba rusă.

* * *

Mama a prețuit foarte mult limba rusă. I-a căutat sensurile – rare, puțin cunoscute sau necunoscute – prin texte adânci, ale unor autori cu greutate în lumea înaltă a cuvintelor, a căutat echivalența cuvintelor rusești și a celor românești, le-a pus mereu pe același – înalt, binemeritat, nobil – postament, deopotrivă: cuvintele limbii ruse și cuvintele limbii române… În lumea înaltă a cuvintelor, nu există discriminare: toate cuvintele din toate limbile sunt egale între ele, stăpâne și suverane. În lumea înaltă! – da… Nu și în lumea proastă și mizerabilă. Refuzul mamei de a vorbi rusește, atunci când, în instituțiile statului nostru, se impunea supremația limbii ruse, era consecința acestei atitudini – atitudine justițiară prin excelență – a unui om care cunoștea foarte bine ambele limbi. Era revolta contra situației nedrepte în care se afla (și se mai află, și azi) limba română din Republica Moldova.

* * *

Mama, care a tradus prin intermediul limbii ruse, din limba rusă, nu vorbea rusește, decât în cazuri foarte rare. Răspundea, cu delicatețe, în română, fără aroganță, calm, liniștit, dar refuza să tolereze lipsa de respect din partea alolingvilor, manifestată prin ignorarea limbii române… Așa a procedat, a avut aceeași atitudine până în ultima clipă. O atitudine cristalizată, în comportamentul mamei, probabil, și pentru că a aflat (și, spre mare ei indignare, prea târziu pentru a putea lua măsuri), că la grădiniță am fost bruscată, din cauză că nu înțelegeam rusește.

Cum puteau să-și permită așa ceva!? – se revolta mama – Niște  semianalfabete, care aveau obrăznicia să ne ceară să le ajutăm, ca să poată susține examenele la limba română (pe atunci poreclită „moldovenească”)! Și, de fiecare dată, mama o cita pe bunicuța Catinca, mama tatălui meu, care zicea de multe ori: Dacă unul dintre copiii mei trebuie pedepsit, să mi-l dea pe mâna mea, și dacă trebuie, într-adevăr, pedepsit, îl pedepsesc eu, dar! niciun străin să nu pună mâna pe copiii mei! – un principiu pe care mama îl evoca mereu – cu toată revolta de care era în stare, amintindu-și, din nou și din nou, de „educatoarele needucate”, de care am avut parte, pe când frecventam grădinița rusească de pe strada Livezilor…

Ion Ciocanu despre Grigore Vieru

18 ian.

GRIGORE VIERU: AVANSUL DE O VIAŢĂ

Marele poet al contemporaneităţii noastre Grigore Vieru şi-a început a doua viaţă. Născut la 14 februarie 1935 şi trecut în eternitate la 18 ianuarie 2009, el a avut parte de o copilărie săracă şi chinuită, în absenţa tatălui căzut în război, în condiţiile de-a dreptul infernale generate la stânga Prutului de regimul comunist instalat la 28 iunie 1940, cu cele trei valuri de deportări ale intelectualităţii şi ale ţărănimii înstărite, cu trecerea forţată a populaţiei la forma colectivă de gospodărire şi cu promovarea unei acerbe politici de deznaţionalizare a românilor moldoveni, prin cultivarea diabolică şi perseverentă a românofobiei, ridicată în RSS Moldovenească la rang de politică statală, şi prin rusificarea metodică a populaţiei, începând – evident – cu elevii din clasele primare. Se adaugă politizarea fără precedent a problemelor limbii, literaturii şi istoriei noastre. Încă în anii războiului partidul comunist luase strâns în mâini frâiele politice de «îndrumare» a procesului de creaţie artistică, adoptând hotărâri şi legi speciale, iar dacă amintim aici şi despre trecerea fulgerătoare (fără nici o pregătire ori sondare a opiniei publice) la 10 februarie1941 ascrisului nostru la alfabetul rusesc, înţelegem că dominarea tiranică a politicului rusesc în domeniul culturii a început încă înainte de încadrarea URSS în război (22 iunie 1941). Numeroase hotărâri de partid – imediat postbelice – despre revistele „Zvezda” şi „Leningrad”, despre repertoriul teatrelor dramatice, despre opera lui Vano Muradeli „Marea prietenie” ş. a. – urmăreau scopul dea canaliza toată atenţia oamenilor de artă sovietici spre «oglindirea» prieteniei «de nezdruncinat» dintre popoarele Uniunii RSS, a recunoştinţei tuturor popoarelor încorporate în necuprinsul imperiu răsăritean faţă de «marele» popor rus, a luptei Ţării Sovietice pentru pace (în timp ce URSS se înarma cu înverşunare, punând la cale şi participând în diferite moduri la războaie menite să asigure implementarea neabătută a ideologiei comuniste în Coreea, Vietnam, apoi în Etiopia, Afganistan, în total în 13 ţări, după cum ne conving statisticile timpului), totodată – spre tabuizarea deplină a foametei organizate de Stalin şi stalinişti în 1946-1947 în scopul realizării fără probleme a colectivizării agriculturii, a deportărilor staliniste şi a celor neostaliniste (strămutarea tătarilor din Crimeea, a calmâcilor, a unei mari părţi a românilor moldoveni în Siberia şi colonizarea pământului nostru cu ruşi, ucraineni şi cu reprezentanţi ai altor etnii, pentru ca procentul băştinaşilor în componenţa populaţiei RSSM să scadă cât mai mult). Limba rusă devenise îndată după război omniprezentă. Majoritatea şcolilor orăşeneşti au fost transformate în şcoli ruse ori, cel mult, moldo-ruse, în care limba adunărilor de tot soiul, a lucrărilor de secretariat etc. era, evident, rusa. Majoritatea covârşitoare a grădiniţelor de copii din oraşe erau ruse…

Ion Ciocanu (2009)

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, pași în strungi şi verbe…

J.J. Anderson's Blog

Someday, what follows will be referred to as “his early works.”

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Cosmisian - Neoproză „smart emotional”

Mouelle Roucher „Eratele sunt mai bune decât ciornele publicate. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul.” ~ Lucette „Degetele tale sunt definiția sofisticată a unui semn de carte perpetuu”

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

Drumurile lui Spetcu

Blog de om umblat

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 20-year-old wallflower

CritDicks.com

Products / Places / Services

The Soft Pillow

He became ink in her pen and she never stopped writing.

dan moldovan

blog de poze

Find the details

for covetable, decorative product designs and interiors news

Doru Braia

Talk Soc

A Dose A Day

Inspirations for Nurses (and non-nurses)

A.D. Martin

writing - novels - film - television - video games - other stuff

Saltarosgarden

A garden of my dreams coming to live!

Comunităţi de Prieteni: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi"

Communities Of Friends - All For One & One For All

Condamnat la prietenie!

Căci mor trăind...

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Doina Soltan

"Cele mai frumoase locuri prin care am umblat au fost sufletele oamenilor pe care i-am iubit." Irina Binder

Compendiu de istorie și diplomație

“Vrei să admiri un om? Privește-l din îndepărtare…” - Adrian Sereș -

infinitdegânduri

Loneliness ends with love.

Gheorghe Cuciureanu

În fond despre ştiinţă

prietendevremerea

O vorba buna

…touch my sound…

Where sound can be touched, felt and seen.

Ivano Mingotti

Pagina ufficiale autore

Gustosel

Descoperă bucuria de a găti acasă!

Gheorghe BREGA

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

andreibotnari.wordpress.com/

Andrei Botnari. Photography and travel blog

PoliteiaWorld

Quis custodiet ipsos custodes?

Anghel

A great WordPress.com site

SECRETELE SĂNĂTĂȚII ȘI FRUMUSEȚII CU MARIA BOTNARU

Nu poți cumpăra timpul, dragostea și sănătatea cu toți banii lumii

Memoria Fonogramica

Muzici vechi pentru urechi noi

Elena Tănăsescu

Put a little magic in your life

Viva la vida

despre muzica

baletalessia

un site despre balet

The Tragic Life of Frank

Around five minutes ago I had this sudden revelation; that my life is quite sufficiently, tragic.

Motoare 2 timpi

Otto von Diesel

La margine de timp

Credinta te poate ajuta sa muti muntii din loc, iar dragostea te ajuta sa ii treci...

ANDREEA VASILE

Povești despre oameni ca tine

%d blogeri au apreciat: