Mă rog la steaua ta

Îmi ești iremediabil departe,
E ziua sufletului tău de stea.
Mereu, de tine mi-e inima însetată,
Sper că ți-e bine, mamă, în inima mea!

Fiind copilă, te adoram, regină
erai, visarea însăsi, fericirea!
La fel sunt și acum. Întinde-mi mâna,
Să explorăm, de data asta, nemurirea!

Mereu te caut în amintiri și-n vis.
Nu te găsesc în al anilor cavou,
Alerg prin roua visului, din nou…

Tu ai putea trona în Paradis!
Țes mai departe covorul vieții tale.
Ajută-mă să nu mă pierd pe cale!

P.S.Toate gândurile, aspirațiile, proiectele, faptele mele sunt cumva secondate de amintirea copilăriei. Probabil că am rămas captiva acestei stări/lumi. Dar nu regret, pentru că acolo, în copilăria mea, e laboratorul fericirii. Și e Mama, o Rămurea de iasomie, cum a numit-o, inspirat de frumusețea inimii ei, tata, regina imaginației mele de copil și, acum, steaua mea de veghe…

Eterna mea Lumină

O ploaie de Lumină
Se avânta în sus,
Iar peste o săptămână
Reînvia Iisus…

De atunci, în fiecare an
Trec prin aceeași vamă.
Am ochii tăi și vocea ta o am,
Și eu sunt tu… O, Mamă!

O ploaie de Lumină
Creștea din rădăcină
Spre veșnicul Apus.

Blândețea lui Iisus,
Din profunzimi înalte,
Mă înrudea cu moartea.

Eternă și senină,
De când te-ai dus,
Ești ploaia-mi de Lumină…
Slăvit fie Iisus!

Ziua sau coșmarul mamei

Am mai menționat și aici, pe blog, și prin alte colțuri planetare, că mama nu agrea sărbătoarea de 8 martie. Îmi explica în diverse moduri, uneori în glumă („Eu nu-s femeie internațională!” – cu aluzie la primul film cu scene erotice explicite din fosta URSS, „Interdevotcika” (îm traducere din rusă, ar fi, probabil, „Fetița internațională” sau „Interfetița”), că e o sărbătoare pe care n-ar trebui să o marcăm, decât, eventual, prin doliu sau proteste. Mama era conștientă de ipocrizia acestei sărbători sovietice. Ipocrizie pe care am remarcat-o cu toții, la un moment dat. Dacă vă amintiți anecdotele din perioada sovietică sau spectacolele lui Arcadi Raikin, cu siguranță, nu veți putea tăgădui asta. Mama nu accepta nici flori de 8 martie. În ultimul ei an de viață, i-am făcut cadou flori cu și fără ocazie, dar pe 8 martie am evitat să o întristez cu zambilele albastre, în ghiveci, pe care i le luasem. I le-am dus abia peste câteva zile, și nu pentru că aș fi vrut să marchez totuși Ziua Mamei într-o zi pe care mama n-o accepta, ci pentru că îmi era mereu dor de mama, care se simțea rău, a stat mult timp în spital, avea crize din ce în ce mai des, iar eu nu știam cum s-o binedispun altfel decât prin aceste clișee, deprinse încă de la grădiniță… Da, mama răspundea frumos florilor mele, zâmbea, mă săruta și… părea nemuritoare. Așa o visam eu… Pe 31 martie visul meu s-a făcut țăndări…

Dacă aș putea, m-aș ruga de Dumnezeu să nu mai despartă mamele de copii, să nu ne mai despartă de cei dragi. Niciodată. Dar asta e una dintre dureroasele legi ale firii. Puterea de a înfrunta durerea asta e în iubire. Doar iubirea celor dragi nu ne-o poate lua nimeni.

Revenind la sărbătoarea de 8 martie, sigur că mama, cu spiritul ei rebel, justițiar și iubitor de Adevăr, se documentase și ajunsese la concluzia că 8 martie nu e o dată de sărbătorit. În orice caz, nu de sărbătorit gingășia, femeia, maternitatea, iubirea, așa cum o facem în prezent.

Las aici link spre nuvela poetului și jurnalistului Cristian Bodnărescu, probabil cea mai populară publicație pe tema asta: Whisky, cowboys și capre – despre 8 martie (pe bolgul autorului: https://cristianbodnarescu.blogspot.com/2020/03/whisky-cowboys-si-capre-despre-8-martie.html?m=1 ):

„Jhonny avu o noapte zbuciumată, duelul de a doua zi nu i-a dat pace. Totuși nu putea renunța și fugi, toată societatea newyork-eză l-ar fi considerat “gay”, pe atunci nefiind un titlu “prea” onorabil. Așa că în dimineața zilei de 8 martie 1857 își trase hotărât cizmele de cowboy și ieși în oraș.

Călărind un veritabil Thoroughbred, protagonistul nostru face din mers cu ochiul doamnelor mature și tinere de pe uliță, cât își descheie vreo 2 nasturi de la cămașă, spre a-și dezveli pieptul proeminent. Ajuns în birtul “Black Beard” (since 1680 Trade Mark), chemă barmanița cu o lovitură convingătoare în masă (în acel an drepturile femii încă nu erau revendicate). Deîndată apăru o tinerică amabilă, îmbrăcată provocator, dar sărăcăcios.

  “ –  Yes Sire, what can I bring you?” … I am waiting….

– Ai răbdare fă, nu văzui că mă-necași? Damn bitch! Spuse Jhonny, scuipând. A whisky, please!”

Nici 30 de minute nu trecură, celularul eroului nostru începu să țipe: “Te așteaptă Bobby în parc la duel. A zis să-ți transmit, că-mi spărgea mecla!”. “No bine, ia-ț’ dolaru’ “ mulțumi elegant J, dând de înțeles băiețandrului să se retragă, trăgându-i un șut în fund.

Călătoria romanticului nostru cowboy pe drumurile New York-ului începu. Peste tot viața revenea odată cu adierea vântului primăvăratic. Tarabe aduse de negustori, căruțe, birturi însoțite de cai și trăsuri ducând matroane… Ce făcuse rău în ultima vreme J, ca Dumnezeu să-l favorizeze pe B? Era un gentleman respectuos, niciodată nu trăsese într-o femeie (în față) și mereu nutrea un respect evlavios față de damele din Casa de Toleranță, chiar se închina la apriția Rosei Luxemburg și a Clarei Zetkin. Fetele socialiste “era pă felie” și nimeni nu poate nega acest adevăr…” (Puteți citi continuarea și aici:

https://www.svnews.ro/whisky-cowboys-si-capre-despre-8-martie/235768 )

Există și alte surse, care îmi întăresc, la rândul lor, convingerea că mama a avut, și de data aceasta, dreptate. A se vedea și:

https://ziarulunirea.ro/adevarul-istoric-despre-ziua-femeii-zi-nascuta-din-ghiocei-patati-cu-sange-si-curajul-unor-femei-de-a-lupta-pentru-drepturile-lor-411381

https://historia.ro/sectiune/general/8-martie-o-sarbatoare-cu-radacini-profund-570787.html

Geosentimentală

În inimile noastre
O pasăre-albastră
A spart frontiera absurdă.

E un secret neconfirmat,
Pentru care și tu ai traversat
De multe ori Prutul.

Continente și țări se confruntă,
În apriga iarnă barbară,
Lumea, din mare, devine măruntă,
Cu toată istoria ei milenară.

Secretul e în inima mea,
În care s-a răzvrătit trecutul,
De când tu, cu mâna ta,
Mi-ai pus în palmă sărutul.

Un altfel de colind

Răzvrătit, Bahluiul din colindă,
Cu dorul meu, pleacă din gară,
Undele-ți clasice mă alintă,
Cu armonia lor dulce-amară.

Nameți vor veni, îngheța-va
Și dorul meu, oricât de aprins,
Severă e iarna moldavă,
Mai sever îți e sufletul nins…

Apune o stea sau răsare?
Mi-e cerul mai aproape de când,
Tot ce ador se pierde în zare,
Se-ndepărtează tot ce ating.

S-a stins un acord, se naște un altul.
Să cred că și inima-ți se va dezgheța?
Armonia e veșnică, veșnic înaltul.
Noi? Avem veșnicia sau ba?

Înălțătoarele unde mă-alintă
Cu sărbătoarea lor dulce-amară,
Am valsat cu Bahluiul, zis-am colindul…
Odată cu mine, tot Iașul coboară în gară.

Băi de urzici (I)

Pamflet

Nu mai știu exact nici cât am fost,
Nici cât voi rămâne
Răstignită între
București și Iași/Nicolina.

Poeți răsfățați,
Poezie pe pâine…
Câtă poezie mi-ar mai trebui,
Ca proza să nu ne dezbine?

Aș putea la nesfârșit căuta
Poetul din inima ta,
Când inginerul din creierul tău
Mă tot trimite la… Chișinău?

Te miri că nu mai alerg,
Naivă, peste globul întreg?

– M-aș fi distrat puțin cu tine, îmi zici.
O ordinară baie de urzici.

Tu crezi că astfel mă convingi
Că suntem mai mult decât amici?
Asta e „varianta cea mai bună” a ta?
Redevino Poetul din povestirile tatei,
Ca să am pentru ce alerga
După tine prin munții Patriei!

Poem fantastic

Te-ai pierdut în orașul cu ceață.
Unde e tata, să mă certe, să-mi dea o povață?

Ca într-un film absurd,
Ajung prea târziu
(Sau prea devreme?) la Nicolina.
Ca într-un film absurd,
Mă cauți printre coline.

Mi-e teamă de mine cu tine.
Adormim, împăcați, pe lumină.

Ca într-un film absurd,
Îmi ordoni să mă trădez,

Lângă tine,
Ca într-un film absurd,
Trădarea îmi face bine.

Mi-e teamă de tine cu mine,
Cu inima mea, ca o mină.

Ca într-un film absurd,
Trădarea e amară și dulce,
Ca într-un film absurd,
Nicolina-mi devine răscruce.

Cuvintele tale subjugă.
Absurdă, zadarnica-mi fugă.
Eu, veșnica pradă ușoară,
Tu, metaforă care începe să doară.

Ca într-un film absurd,
Mi-e teamă mereu că te pierzi
Ca într-un film absurd,
Ajung să te sechestrez,
Ca într-un film absurd,
Avar, te ascund chiar în mine.
Ca într-un film absurd,
Te caut printre coline.

Tu promiți și ești, negreșit, lumina,
Fugim, amândoi, din Nicolina.
„Nu e târziu, îmi zici, te aștept de o viață”.
Dar lumina din ziua dintâi nu revine.
Și te pierzi…
în orașul cu ceață.

O rană. Colectiv/ă

În 2015, eram la Chișinău. Evenimentele din Țară, deși le urmăream atent, le percepeam ca trecute printr-un filtru temporal. Și nu pentru că nu mi-aș fi conștientizat și simțit rădăcinile românești (de altfel, scriam pentru Evenimentul Zilei, deci era ca și cum aș fi stat în Țară), ci pentru că Prutul e ca un ocean birocratic: vama și frontiera fac din acest râu un simbol al înstrăinării, care amplifică distanța dintre maluri. Totuși, vestea despre tragedia de la Colectiv a pătruns fulgerător. Primul sentiment, după revenirea din șoc, a fost cel de revoltă. Încă nu văzusem imagini, secvențele filmate au apărut mai tărziu, povestirile, ca dintr-un film de groază, la fel. Imaginația mea însă a fost suficientă pentru a percepe întreaga desperare generată de acel incendiu: stupid, aberant, dezumanizant, prin ineficiența sistemului de intervenție în cazuri excepționale. Am avut impresia că atâtea carențe ar fi fost posibile doar prin implicarea unor structuri criminale, că nu se putea să fi fost atâtea coincidențe, atât de distructive.

Mai târziu, am încercat să urmăresc destinul supraviețuitorilor. Și cercetările. O altă durere românească e… nedreptatea. Pandemia mi-a mai diminuat puțin din șocul acelei tragedii, lovind cu un alt fel de șoc în toate simțurile noastre..

Zilele trecute, am aflat că un prieten drag ar fi putut fi printre victimele acelui incendiu (din fericire, n-a fost prezent în acea seară în acel local, Slavă Domnului!) Și incendiul Colectiv s-a reaprins în mintea mea, cu toate rănile produse, chiar și peste ani – o imensă rană. Colectivă, de data asta. De ce? Ziceți și voi, oare DE CE?