Gânduri despre războiul din Ucraina, despre istoria noastră, despre geopolitică și despre Veșnicele Adevăruri – toate spuse cu luciditate matematică, profunzime filosofică și cu o duioșie pe care doar un Poet autentic și un Dascăl de vocație o pot transmite.
Pe scurt, vă rog, citiți interviul! Nu pentru că sunt amintiți și părinții mei (e doar un detaliu, pentru care îi mulțumesc personal dlui profesor!), ci pentru că sunt ideile unui om care a trăit și a „procesat” Istoria (inclusiv istoria recentă a Basarabiei) cu cel mai performant și mai complex sistem de tratare a datelor: inima deschisă.
https://www.ziarulnational.md/interviu-nicolae-matcas-profesor-doctor-in-filologie-poet-ex-ministru-al-stiintei-si-invatamantului-din-republica-moldova-prima-poezie-pe-care-am-scris-o-era-despre-pace-nu-pot-sa-nu-mi-slujesc-tara-limba-neamul/?fbclid=IwAR3pGMBoHoTmqkDYwhhuGwdV49WBIzepdPqZ1qjHobWrRs-jDHxTpCzrzHA
Iată un fragment din interviul pe care poetul, lingvistul și omul politic Nicolae Mătcaș i l-a acordat Irinei Nechit:
„
Un interviu de zile mari, cum ar fi spus tata!
„INTERVIU/ Nicolae Mătcaș, profesor, doctor în filologie, poet, ex-ministru al Ştiinţei şi Învăţământului din Republica Moldova (anii 1990-1994): „Prima poezie pe care am scris-o era despre pace. Nu pot să nu-mi slujesc țara, limba, neamul”
https://www.ziarulnational.md/interviu-nicolae-matcas-profesor-doctor-in-filologie-poet-ex-ministru-al-stiintei-si-invatamantului-din-republica-moldova-prima-poezie-pe-care-am-scris-o-era-despre-pace-nu-pot-sa-nu-mi-slujesc-tara-limba-neamul/
Stimate dle Nicolae Mătcaș, în clipa când ați auzit că a fost bombardată catedrala din centrul Odesei fondată în sec. XVIII de Bănulescu-Bodoni, ce gânduri v-au cuprins?
Nu numai din clipa când am auzit că, la 23 iulie 2023, una din cele mai frumoase bijuterii din centrul Odesei – cel mai mare lăcaș de cult din oraș, Catedrala „Schimbarea la față” (fondată la 1794 de compatriotul nostru român, mitropolitul Moldovei Gavriil Bănulescu-Bodoni, aflată azi în patrimoniul UNESCO), a fost bombardată și, parțial, distrusă, ci încă de la începutul (24 februarie 2022) așa-numitei operațiuni militare speciale a Federației Ruse asupra statului independent și suveran Ucraina, am fost copleșit de sentimente de indignare, revoltă, protest interior, ură. Revoltă împotriva ipocriziei crase, fariseismului din partea agresorului. Nu declari război, însă pornești un real blitzkrieg, convins că, prin surprindere, forță și tehnică militară masivă, bombardamente și teroare asupra apărătorilor patriei și a populației pașnice din Ucraina ai să sperii și îngenunchezi într-o clipită o întreagă țară și un întreg popor! Introduci în propria ta țară atmosferă de război, elaborezi legi și pedepse draconice contra opozanților politici și adversarilor politicii de război, pui botniță democrației, mijloacelor de comunicare în masă, dezlănțui la radio și TV o isterie a propagandei de distrugere a nazismului și de „eliberare a lumii ruse” de sub cizma ucraineană! Și asta după ce conducătorul statului agresor perora despre faptul că rușii și ucrainenii ar fi, istoricește și genetic, unul și același popor! Păi dacă ar fi cu adevărat unul și același popor, cum poți să tragi cu arma împotriva bunicilor, părinților, fraților și surorilor, să prădezi casele și apartamentele ocupate, să violezi și torturezi cetățenii pașnici, să deportezi sute de mii de copii și adulți în străfundul Rusiei, să distrugi sistemele de aprovizionare cu energie electrică, cu apă potabilă și produse alimentare, să provoci exodul masiv și dezordonat al populației ucrainene înfricoșate spre necunoscut.
Sentimentul de indignare se amplifică odată cu declarațiile false că nu ei, atacatorii, ar fi comis distrugerile respective. Nu ei, adică, ar fi comis fărădelegile asupra populației pașnice din Bucea, nu ei ar fi făcut Bahmutul, Mariupolul, alte localități din Ucraina una cu pământul…Nu ei ar urzi planuri strategice, ar mina teritoriul, nu ei ar distruge depozitele portuare de cereale din Ucraina și ar împiedica transportarea acestora către țările africane, a căror populație moare de foame din lipsă de cereale…
Provoacă decepție și neputința lumii civilizate de a opri atacul brutal al unui agresor ahtiat de putere supremă pe glob și de luare sub stăpânire a unor teritorii străine. Rusia nu poate concepe că nu mai este un imperiu, că nu mai are în subordine fostele republici unionale înțesate cu populație rusă sau rusofonă, cu enclave proruse create în mod artificial.
Deși agresorul zângănește cu arma nucleară, lumea civilizată mai speră totuși în triumful rațiunii și al adevărului și în pedepsirea exemplară a criminalilor de război.
În ce perioadă a vieții Dvs. ați învățat să prețuiți Pacea?
Pentru prima oară – în copilărie. La atacul Germaniei și aliaților ei din 1941 eram mic și nu înțelegeam ce se întâmplă, dar la retragerea din 1944 a trupelor germane de pe teritoriul URSS îmi amintesc cu groază cum ne asurzeau vuietul avioanelor care aruncau bombe grele și al canonadei de artilerie. Ploua cu proiectile, noi ne ascundeam în beci și tremuram de frică.
Tata a fost mobilizat pe front, mama era cea care ne ocrotea: pe mine, de patru anișori, și pe fratele Vasile, de cincisprezece ani. Ne făceam cruce și ne rugam Domnului să ne ferească de rele. Ofițerii nemți încartiruiți prin casele țărănești mai arătoase din Crihana nu coborau prin beciuri decât în căutare de băutură și de merinde. Iar noi ne rugam să plece cât mai repede și să se instaureze liniștea.
A doua oară am simțit că pacea e amenințată în anii 1950-1953, în timpul războiului dintre cele două Corei, cea de Nord și cea de Sud. Întrucât URSS-ul era de partea Coreei de Nord, ne temeam că din moment în moment ar putea să trimită trupe militare în ajutor. Fratele Vasile tocmai își făcea serviciul militar în armata sovietică, așa că sabia lui Damocles atârna deasupra capului lui. Ne-a ferit Dumnezeu. Țin minte că, ceva mai târziu, în amintirea temerii de atunci, am scris prima poezie. Era despre pace. Am trimis-o la redacția gazetei raionale „Calea spre comnuism” din Cahul, unde a și văzut lumina tiparului. Am condamnat, apoi războiul din Vietnam. Chiar și feciorul meu Doru, mulți ani mai târziu, licean la „Mircea Eliade”, aflând din cărți despre ororile războiului din Vietnam, a găsit cu cale să trateze într-un mod deosebit de interpretarea și critica oficială remușcările și chinurile foștilor militanți americani. Am suferit apoi aflând de ororile măcelului sovietic asupra populației cecene (ironia sorții: trupele conducătorului cecen de astăzi Kadârov, așa-numiții kadâroviști, luptă, în războiul din Ucraina, de partea ocupantului rus și a mercenarilor lui Prigojin, transferați în Belarus după tentativa de rebeliune.
Cum îl poate ajuta pe un om limba maternă să reziste în vremuri grele?
Supraviețuirea, vitalitatea, menținerea caracterului latin, romanitatea limbii, iar odată cu aceasta, și a purtătorilor limbii latine vulgare ne-au demonstrat-o „pe viu” strămoșii noștri, coloniștii romani stabiliți în Dacia, așa cum îi descriu pe valahi/români și limba lor, identificând limba cu națiunea. Autorii cronicilor autohtone, dar și călătorii străini care s-au perindat prin Transilvania, Țara Românească și Moldova, precum și savanții străini și locali se mirau că, înecați sub valurile puhoaielor de barbari (sarmați, goți și huni, vandali și gepizi, germani și longobarzi), urmașii coloniștilor și ai legiunilor romane din Dacia au luptat cu îndârjire pentru păstrarea neatinsă nu atât a vieții, cât a limbii lor! Sub atâtea secole de ocupație și împilări străine (turcească, fanariotă, habsburgică, țaristă și sovietică), românii s-au împotrivit prin limbă și au supraviețuit numai datorită limbii. Acest crez l-au exprimat aproape toți scriitorii clasici și contemporani.
Ce cuvinte ale Mamei Dvs. vă răsună și azi în urechi, în vise? Ea a fost lovită de fulger într-o vară. Viața Dvs. e sub semnul acelui fulger? O visați pe mama?
Ziua de 22 mai 1945, când mama a fost lovită mortal de un fulger în timp ce veneau cu alte vecine de la prașă, a fost o zi fatidică pentru noi, subsemnatul, un copil de 5 anișori și altul, fratele Vasile, de 16 ani încă neîmpliniți, zi care pe mine m-a marcat profund. Ne jucam mai mulți copii la bunica lui văru-meu după mamă Culiță Boghean, când o nevastă vecină ne anunță de tragedie. Nu puteam accepta, nu-mi venea a crede, dar copiii: „Să mergem să vedem!”
Acasă, în curte, lume de pe lume. Mi-am dat seama că e adevărat, nu m-am putut duce înăuntru, ci m-am dus în spatele casei, plângând de sărea cămașa de pe mine. Printre sughițuri, parcă aud vocea de înger păzitor a fratelui care, acceptând rolul de tată (tata încă nu fusese demobilizat) și mamă, mă ia în brațe și-mi spune cu blândețe: „Colișor, ia hai să vezi cum DOARME mama…”.
Mama, într-adevăr, parcă dormea. Numai că sufletul meu răvășit de copil înțelegea că mama, care până mai ieri mă purta încă în brațe, de astă dată „doarme” pentru totdeauna… Aproape 5 luni după aceea, până la întoarcerea tatei într-o toamnă târzie, fratele Vasile, cel „cu trei clase la români”, mă adormea seară de seară cu povești populare, povestiri de Alexandru Vlahuță și Emil Gârleanu, recitaluri pe de rost din Creangă, Eminescu, Alecsandri, Coșbuc, Octavian Goga, Ștefan Octavian Iosif, Alexie Mateevici, pentru a-mi obloji rana deschisă din inimă.
Ce-mi spunea mama? Că s-a terminat războiul, că demobilizații răniți prind a se întoarce de pe front, că în curând se va întoarce și tata. Presimțea ceva de îi grăbea venirea? Nu știu. Evenimentul tragic, șocul trăit de mine atunci parcă i-a estompat chipul. N-o văd și n-o visez, dnă Irina, decât numai așa cum dormea pe patul din casa cea mare, vorba lui bădița Vasile (Fie-i și lui țărâna ușoară, că s-a dus de ani buni la mama!). O visez numai așa, cu ochii închiși, și extrem de rar.
O poză îngălbenită a ei din tinerețe mi-o păstrează tânără, suavă, frumoasă și mi-o aduce în față ori de câte ori mi se face dor de ea… Icoana chipului ei angelic mă ferește de pași greșiți prin viață.
Cum luptați cu uitarea? Ce să facem ca să nu-i uităm pe oamenii valoroși și să nu ne uităm pe noi înșine?
Deocamdată, mulțumesc Domnului, nu mă pândește alzheimerul și nu sunt nevoit să lupt cu uitarea. Cât mai există comunicarea cu colegii de aproape sau de departe, prin viu grai sau prin scris, față-n față sau la telefon, reală sau virtuală, uitarea nu are cum își face loc.
Cu Excelența sa dl ambasador al RM la București Victor Chirilă, în rarisimele ore în care ne vedem sau ne auzim la telefon, discutăm despre socrul Domniei sale, colegul meu de facultate Ion Dumeniuk, profesorul, savantul și prietenul de luptă pentru lumbă de stat, pentru revenirea la grafia latină, la denumirea corectă a limbii: limba română; cu dna Elena Ungureanu, fosta mea studentă de la „Ion Creangă”, doctor habilitat în filologie, șefă de secție la Biblioteca Metropolitană „B.P.Hasdeu” vorbim despre regretații savanți filologi Eugeniu Coșeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Maria Cosniceanu, Vlad Pohilă; cu dna Elena Gonța din Strasbourg, nepoata ilustrului Ion Ungureanu, ne amintim cu drag de maestru; cu dna Antigona Grecu din Câmpina vorbim despre același drag domn Ion Ungureanu, prietenul nostru comun, și de bonomul Tudor Opriș, poet, pedagog, propagator al științei, animator și însuflețitor al tinerelor talente literare; cu dna Livia Lica din Bucureștiul apăsător și indiferent vorbim de soțul D-ei, dl prof. matematician basarabean Dionis Lica, înmormântat la cimitirul ortodox „Bellu”; cu dna Argentina Gribincea discutăm despre curajosul și prodigiosul critic literar Ion Ciocanu, tatăl ei și colegul meu de studenție, precum și de mama dânsei și colega mea de grupă de la universitate, Raisa Coșcodan-Ciocanu; cu dnele Maria Hadârcă și Maria Mocanu din Chișinău – despre recenta plecare pe drumul fără întoarcere a colegei noastre comune Iulia Paliț-Palade, despre suferințele colegului de catedră, lingvistul Petru Butuc; cu fiu-meu Doru – despre plecarea prematură pe alt tărâm a colegei lui de la Liceul „Mircea Eliade” din Chișinău, poetei și prozatoarei Doina Postolachi…Chiar dvs., prin acest interviu, mă faceți să-mi amintesc cu drag de chipurile luminoase ale celor extrem de apropiați: mama, fratele mai mare, tata…
Comunicarea prin mijloace IT cu nepotul Ștefan și soția lui Ecaterina din satul meu natal Crihana, cu foștii mei studenți sau cunoscuți din Basarabia, din Țară, din vecinătate sau din diasporă, un articol întru amintirea vreunui coleg ș.a.m.d. îmi alină singurătatea și dorul de oameni. Pe cei plecați dintre noi să trăim și să nu-i uităm, să-i pomenim numai de bine!
De ce scrieți sonete aproape în fiecare zi? Astfel simțiți că slujiți limba română? Sau scrisul este o tehnică de supraviețuire?
După cei aproape patru ani de ministeriat, după ce am fost lăsat fără loc de muncă și fără mijloace de subzistență, la sugestia dlui acad. matematician Petru Soltan, din teama de a nu fi trecut pe linie moartă, am revenit în 1994 la scrisul din adolescență și tinerețe. Singur în apartament de-mi țiuiau urechile de liniște, cu „Tristele” lui Ovidiu și „Canțonierul” lui Petrarca alături, cu amintirile de rigorile lingvisticii matematice, în care mă inițiasem cât de cât în anii de studii de doctorat la Leningrad (Petersburg), am reînceput a scrie.
Sonetul corespundea stării mele de spirit, iar structura lui riguroasă îmi discipliná și ordona gândirea. De-atunci m-am „îmbolnăvit” realmente de sonet. Unele curg ușor, altele – mai greu. Când nu iese sonetul, trec la alte specii.
Nu scriu sonete în fiecare zi, le redactez pe cele care s-au adunat de-a lungul anilor și le trec prin filtrul facebook-ului. Mai colaborez constant, săptămânal și lunar, la câteva portaluri online și la periodice scrise, cu catrene epigramatice, luptându-mă cu „orânduiala cea crudă și nedreaptă”. Un fel de Don Quijote modern. Da, scrisul te mobilizează. Dacă ții să fii util societății, limbii, neamului, Țării, încearcă s-o slujești prin ce ești în stare. Nu vreau să sune patetic, dar nu pot să nu-mi slujesc țara, limba și neamul. Scrisul, astfel, nu-i numai o tehnică de supraviețuire, ci și o modalitate de a sta la straja cetății, de a fi util societății, patriei, semenilor.
Societatea basarabeană, amenințată de război, are nevoie de mesaje de încurajare. Care ar fi aceste mesaje?
Un stat mic și neajutorat pe harta lumii, când agresorul îți stă în coastă, este un pui în vizorul uliului. Prin Declarația de independență, Republica Moldova și-a proclamat ruperea de imperiul sovietic, primul pas spre râvnita eliberare definitivă. Prin adoptarea poziției de neutralitate, RM a crezut că se va elibera de prezența trupelor străine de ocupație. Nu s-a eliberat, cu toate deciziile forurilor internaționale în chestiunea dată, căci fostul stăpân își menține arsenalul militar și forțele sale de ocupație (sub paravanul fariseicei asigurări a păcii în regiune!).
Unirea acestei hălci de pământ strămoșesc cu Țara ar fi fost al doilea pas decisiv, dacă RM ar fi avut parte de conducători care să țină la limbă, neam și Țară, curajoși precum cei din Țările Baltice. Nu i-a avut și încă nu-i are, dar mersul obiectiv al istoriei presupune, mai devreme sau mai târziu, formarea unor asemenea conducători și unirea necondiționată a unei părți cu întregul, a RM cu patria-mamă. Unirea i-ar fi asigurat RM dintr-odată condiții mai bune de trai, apărare durabilă, apartenența de îndată la Uniunea Europeană și la Alianța Atlanticului de Nord (NATO), scut de apărare pentru toți membrii Alianței. Drumul independent spre UE este lung și întortocheat, iar reunirea cu țara devine din ce în ce mai mult o fata morgana în ceață. Să nu dăm vrabia din mână pe cioara de pe gard, acesta este unicul mesaj pe care l-aș adresa românilor basarabeni proeuropeni, inclusiv cetățenilor basarabeni de alte etnii care și-au legat destinul și viața de RM. Să ne călăuzească înțelepciunea și tăria de caracter!
Vă mulțumesc mult pentru interviu!
A dialogat Irina Nechit
foto: Ministrul Nicolae Mătcaș alături de Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Ion Constantin Ciobanu
Nicolae Mătcaș ține un discurs în apărarea limbii române. 30 august 1989. Pledoarie pentru limba de stat și revenirea la alfabetul latin. Sesiunea a XIII-a a Sovietului Suprem al fostei R.S.S.M. Chișinău.
Fotografii de Nicolae Răileanu, din arhiva dlui Mihai Poiată
Nicolae MĂTCAŞ (27.IV.1940, com. Crihana Veche, jud. Ismail), filolog, poet, publicist, prof. univ., om politic. Este fiul Anei (născută Boghean) şi al lui Gheorghe Mătcaş, ţărani. Este licenţiat al Facultăţii de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1962). Studii postuniversitare de doctorat în domeniul lingvisticii matematice, structurale şi aplicate la Universitatea de Stat din Leningrad (Sankt Petersburg) (1964-1967), sub îndrumarea romanistului Rajmund Piotrowski, care a fost unul dintre susţinătorii luptei de emancipare a românilor basarabeni în perioada revenirii la grafia latină şi la limba de stat.
Nicolae Mătcaș este Doctor în filologie cu teza „Lexicul şi morfologia publicisticii moldoveneşti în comparaţie cu lexicul şi morfologia celorlalte stiluri funcţionale dacoromane” (1967). Asistent la Universitatea de Stat din Chişinău (1962-1964). Conferenţiar (1967-1972), decan (1967-1970), şef de catedră (1980-1993) al Facultăţii de Litere a Universității Pedagogice „Ion Creangă” din Chişinău. Redactor-şef al ziarului „Tânărul învăţător” (1980-1990). Doctor honoris causa al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1993) şi profesor honoris causa al Universităţii din Bucureşti (1994). Membru al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România.
În calitate de ministru al Ştiinţei şi Învăţământului din Republica Moldova, în guvernele Druc, Muravschi, Sangheli (1990-1994), a contribuit esenţial la reformarea structurii învăţământului, restabilind învăţământul liceal, a introdus studierea cursului integral de literatură română şi a celui de istorie a românilor, a instituit grupe ale minorităţilor cu predare în limba lor maternă în instituţiile de învăţământ existente, deschizând, concomitent, şi instituţii noi de învăţământ, a renunţat la şcolile mixte, la caracterul obligatoriu de studiere a limbii ruse, a creat posibilitatea instruirii grupurilor etnice majoritare în limba lor maternă, paralel cu învăţarea limbii de stat şi a limbii străine.
În 1991, împreună cu profesorul Ion Dumeniuk şi jurnalistul Alexandru Bantoş, ctitoreşte revista „Limba Română” din Chişinău. A publicat mai multe volume de lingvistică şi sociolingvistică: „Introducere în lingvistică” (în colab.), Chişinău, 1980; „Lingvistica generală” (în colab.), Chişinău, 1984; „Coloana infinită a graiului matern”, Chişinău, 1995; „Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul”, Chişinău, 1998; „Elemente de ortografie şi ortoepie ale limbii române”, Chişinău, 1990. Este unul dintre autorii îndreptarului Norme ortografice, ortoepice şi de punctuaţie ale limbii române (1990). Este autor şi coautor, redactor şi coredactor de manuale, lucrări cu caracter metodic, ediţii didactice. Colaborează cu articole şi poezii la „Limba Română”, „Glasul Naţiunii”, „Literatura şi Arta”, „Arcaşul” (Cernăuţi), „Oglinda literară”, „Dacia literară”, „Poezia”, „Contemporanul – Ideea europeană”, „Paradox”, „Dacoromania” ş.a.””
Etichete:Argentina Ciocanu-Gribincea, Argentina Gribincea, Basarabia, Geopolitică, Human Rights, Ion Ciocanu, Ion Dumeniuk, Irina Nechit, Leonida Lari, limba română, Nicolae Mătcaș, Ocupație sovietică, Poezie, Raisa Ciocanu, Razboiul din Ucraina, Romania, românism, Sonet, unionism, unire
* Per angusta ad augusta!
Declaraţia
GriArg 
Comentarii recente