Tata vs cei cărora le mai e dor de „limba moldovenească”

Eram studentă la Filologie. În unul dintre acei ani în care ni se tot sugera (alteori, ni se spunea, ex cathedra) că „limba moldovenească” va dispărea în curând (sigur, prin rusificarea „moldovenilor”)… Şi am avut parte de un incident atât  de neplăcut, încât nu-l pot uita, deși aș fi preferat să-l uit. Adică,  au fost mai multe, nu doar unul, dar mi-am adus aminte de acesta, pentru că în acest caz „de vină” era… tata!

Tata reuşise la acea oră să adune o bibliotecă impunătoare, plină de cărţi interzise în RSS Moldovenească: opere ale unor scriitori români şi universali, clasici şi contemporani, în limba română, cumpărate în timpul deplasărilor pe care le făcea  în diverse oraşe ale URSS, unde se găseau cărţi  româneşti (pentru că la Chişinău era imposibil să cumperi cărţi în limba română). Aşa se face că, studentă fiind, mă pregăteam de seminare, citind monografii ale unor lingvişti români, publicate în dreapta Prutului. Îmi făceam notiţe. De regulă, erau nişte citate din diverşi autori,  îmi făceam un fel de schemă a unui eventual  eseu, nişte teze, mai pe scurt.  În timpul seminarelor, era suficient să mă uit peste acele teze, ca să pot să reproduc ideile pe care le reţinusem, care mi se păreau mai  importante… Transcriam fragmentele de texte cu litere ruseşti, dar (şi aici era scăparea mea) notam şi numele întreg al autorului, repet, de cele mai multe ori, interzis.  Pe atunci, era foarte riscant să arăţi chiar şi celor mai buni prieteni că citeşti cărţi româneşti, chiar dacă eram sigură că şi profesorii noştri le citeau – aceleaşi cărţi, aceiaşi autori… Exista pericolul de a fi exmatriculat sau de a fi luat la ochi de KGB, lucru de care eu nu mă prea temeam, ştiind că aveam deja dosar acolo (aflasem asta, când nu mi s-a permis, în calitate de membră a unui ansamblu folcloric,  să plec într-o deplasare peste hotare: dosarul meu a fost blocat de securitate, deşi eu nu aveam niciun merit, nu făcusem nimic  extraordinar de bun, ca să fi fost urmărită de poliţia politică).

Nu ştiu unde îmi era capul, dar aşa obişnuiam eu să învăţ, şi, de regulă, nu dădeam greş… Într-o zi, o colegă, aflând că tocmai fusesem lăudată pentru felul în care mă prezentasem la un seminar (fiind vorba, dacă îmi aduc bine aminte, de cursul universitar Istoria Limbii Moldoveneşti), mi-a luat carnetul cu notiţe, în  mare grabă, fără să mă lase să-i şi explic „metoda” mea…  Ce a urmat? O adevărată dramă! Am regretat mult timp după acel incident, îmi reproşam că n-am ascuns carnetul, aşa încât să nu-l fi găsit colega mea (o fată extrem de bună, de altfel)… Dar n-am regretat niciodată metoda pe care o adoptasem: am avut, de cele mai multe ori, note foarte bune la disciplina „Limba moldovenească”,  folosind, în calitate de manuale alternative, operele lingviştilor din dreapta Prutului. Sigur, citeam şi literatura recomandată de profesori, dar, cu excepţia unor mici diferenţe (cea mai mare dintre acele mici diferenţe fiind alfabetul, fireşte), materia era aceeaşi (principiile de tratare, metodologia, la fel). Lucru natural, pentru că limba este aceeaşi. Dacă am reuşit să înţeleg acest lucru, este… şi „vina”  tatălui meu, la unul dintre articolele căruia face trimitere, relativ recent,  un alt Blog interesant, pe care îl răsfoiesc uneori…  Titlul articolului este sugestiv: Cui îi este dor de limba „moldovenească” .  În fond, e vorba de prezentarea, în paginile revistei Limba Română, a unei cărţi (Alexandru Horaţiu Frişcu, Micul dicţionar de mari prostii, Editura Pontos, Chişinău, 2010), dar e şi o pledoarie în favoarea ideii că limba română trebuie apărată, în continuare, de atacurile moldovenismului românofob.

Mă întreb, şi ştiu că şi alţii îşi pun aceeaşi întrebare: dacă moldovenismul  merită atâta atenţie, dacă nu cumva îi facem o favoare sau un absurd şi gratuit serviciu, propagându-l, prin faptul că scriem mereu despre  aberantele sale „postulate”. În articol se argumentează clar: nu, nu facem rău şi nu exagerăm deloc, procedând astfel.

De ce e tata mereu pe baricade, în apărarea limbii române… a românilor basarabeni? De ce nu-i lasă în plata Domnului pe „moldovenişti” (alias moldo-statalişti)? De ce nu-mi prea vine să-i las în pace nici mie? Simplu: pentru că teoria moldovenistă este una extremistă, xenofobă (mai exact, românofobă) şi separatistă. Dacă adoptăm logica acestui separatism, trebuie să renunţăm la cea mai mare parte din zestrea noastră culturală. Trebuie să recurgem la un partaj ruşinos al valorilor spirituale româneşti, care ne-ar lăsa orfani de cultură, ne-ar dezmoşteni. Moldovenismul îşi propune să ne exproprieze. Şi nu numai pentru că ne înstrăinează, în mod automat, de scriitorii noştri – şi de clasici, şi de cei moderni – de operele lor, ci şi pentru că, în procesul de simplificare, de alienare a limbii române din Basarabia  în raport cu normele românei literare, se pierd câteva dintre funcţiile cele mai  importante ale limbii. E vorba de rolul limbii în evoluţia intelectuală a individului, în stabilirea şi dezvoltarea capacităţii de a „procesa” informaţia şi de a opera cu noţiuni abstracte, care este  retardată, dacă nu imposibilă, în lipsa unui vocabular adecvat şi fără exerciţiul unei sintaxe corecte. Este bine ştiut:  cine încearcă să ne sărăcească limba, încearcă, de fapt, să ne anihileze aptitudinea de a gândi şi, implicit, să ne condamne la sărăcie, materială – de astă dată – în sensul direct al cuvântului. Iată de ce am considerat că e necesară această postare  şi  că trebuie, mereu, cu orice ocazie, să repetăm aceste lucruri – absolut evidente şi deloc noi –  aşa încât, sensul lor să ajungă şi la românii lipsiţi de sentimentul patriotismului lingvistic (în accepţia consacrată de Nichita Stănescu)… Tot aşa cum nu vom obosi deloc să amintim, în aceeaşi ordine de idei,  părerea lui Eugen Coşeriu, care a comparat moldovenimsul cu un genocid.

P.S. Sigur, mai e un motiv pentru care am postat aceste rânduri, care, dacă nu aş fi dat, întâmplător, de articolul lui tata, ar fi luat, probabil, altă formă. Acum, pentru că am ocazia să vorbesc despre  tata, pe care îl preţuiesc mai ales pentru ceea ce a făcut pentru educaţia mea, trebuie să spun că sunt conştientă şi de celelalte merite pe care le are, doar că… despre acele merite vorbesc, de obicei, alţii: o recentă emisiune Istoria în mişcare, moderată de istoricul Ion Varta. Invitat Ion Ciocanu.