Tag Archives: moldovenism

AIE-PL=BMD=PDAM

22 ian.

Fără îndoială, situațiile de criză sunt foarte incomode pentru societate, perturbative pentru economie, neplăcute, în general, dar extrem de utile pentru analiza politică, radiografierea construcției factorului politic și, mai ales, pentru elaborarea de noi formule sau actualizarea formulelor de comunicare între elementele acestei construcții.

Recenta criză politică a AIE (care nu e ceva nou, să fim sinceri: fiind continuarea crizelor din anii precedenți, trebuia și putea fi anticipată și chiar prevenită!) nu face excepție: este pe atât de neplăcută, pe cât de utilă. Ne-am obișnuit atât de mult să apreciem cu superficialitate discursul politic autohton, în ciuda faptului că prezintă prea puține semne de normalitate, încât nici nu mai cerem prea multă claritate de la aleșii noștri. Suntem fericiți când ne divulgă, la nervi, câteva inițiale sau când le scapă vreo aluzie. Pe de o parte, există o rațiune pentru acest comportament al negociatorilor, dat fiind că stăm într-o zonă în care puțină discreție nu strică, zonă de „conflict înghețat”, și trecem printr-o perioadă de exacerbare a conflictelor din aceeași serie. Pe de alta, nu e normal să acceptăm orice decizie a aleșilor noștri, numai pentru că, vezi bine, le-am acordat toată încrederea, în urma unei campanii electorale „cu năbădăi”. O modalitate de a le controla pornirile de animale politice, astfel încât să nu se automutileze, cel puțin, mi se pare necesară.

Actuala criză, aparent generată de discuția în jurul problemei depolitizării justiției, a devoalat intențiile principalilor lideri de pe arena politică de la noi, făcându-i să se exprime mai puțin protocolar. Așa, auzind mai multe declarații ale liderilor PD (Dumitru Diacov și Marian Lupu) referitoare la ideea unui procuror din spațiul UE pentru Republica Moldova, nu poți să nu le compari cu celebrele „teze” ale agrarienilor, de pe timpuri (fostul PDAM), privind „Moldova pentru moldoveni” sau pericolul românesc, sau alte declarații la fel de primitive și de xenofobe ale foștilor nomenklaturiști sovietici, aciuați acum prin diverse partide.

Jocul, e adevărat, ceva mai nuanțat al PLDM trădează doar dorința de a participa la actul de guvernare, mai puțin grija pentru corectitudinea acestuia. Felul în care ideea aderării la NATO este respinsă de ambele partide, zise proeuropene, dezvăluie adevăruri triste, intuite de multă lume și până acum. Una dintre concluziile care se impun, analizând declarațiile liderilor cu pondere în procesul de luare a deciziilor din cele două partide, vizează vocația politică a PD, care nu se deosebește prea mult de PLDM și care este nu doar de stânga, așa cum și-ar dori liderii partidului să se creadă, nu e social-democrația, ci  comunismul oligarhic (de fapt, comunismul esențial, clasic, pentru că un alt tip de comunism nici nu există în natură), iar libidoul lui geopolitic este unul estic (de preferat, satisfăcut pe bani vestici, occidentali). După declarațiile de ultimă oră, balansând între xenofobia de tip sovietic și discursul patriotard moldovenist, nu mai văd diferențe fundamentale între aceste două partide și PCRM sau alte derivate ale acestuia (precum PSDM, bunăoară) sau formațiunile anterioare, din care acesta se revendică ideologic. Autorii proiectului „Lucinschi” (cei care au „sugerat” chemarea lui Lucinschi la Chișinău) știu mai bine acest lucru, pentru că tot ei sunt autorii campaniilor de linșaj mediatic aplicat „intrușilor” în sistemul de „privilegiați”, foști nomenklaturiști sovietici. Așadar, esența motivației politice, la noi, nu trebuie căutată în gradul de onestitate sau în atașamentul pentru valorile europene ale unora sau altora, ci în interese personale sau de „gașcă” (mai ales financiare).

Hârtia de turnesol, cheia pentru dezlegarea ecuației privind orientarea geopolitică a unui partid din Republica Moldova sau altul a fost, până mai ieri, felul în care acesta se raportează la moldovenism, dar – atenție! – vorbim despre ideologia susținută în mod sistematic de liderii-fondatori, nu de „sateliții” întâmplători ai acestora, pe care formațiunile îi folosesc pentru a-și camufla esența moldovenistă în perioadele de precocitate, de „pubertate instituțională”. În momentul în care o astfel de formațiune devine destul de „matură” și nu mai are nevoie de niciun „camuflaj”, ea se debarasează de „balastul ideologic” unionist sau filoromân, rămânând o structură aglomerată pe criterii „pure”: ambiții și orgolii (care au fost poreclite, la un moment dat, „principii și valori”), pentru care cea mai potrivită „ideologie” este „moldovenismul primitiv” (sau: moldo-statalismul), adică un naționalism local, extremist și agresiv, care permite clasei de oligarhi să acapareze cât mai multă putere, marginalizându-i pe cei mai slabi (intrușii, inadaptații, considerați inadaptabili, „visătorii”, „utopicii” etc.). Exact asta se întâmplă acum cu ceea ce în 2009 s-a vrut a fi AIE, dar n-a reușit decât să acutizeze reactivitatea elementului sovietic, moștenit din fostul regim, totalitarist, la procesele reformatoare.

Noutatea momentului actual ține  de cele două elemente iritante pentru partenerii de coaliție din programul electoral al PL: tema NATO și tema corupției, în mod special tema aducerii unui procuror „străin”. Xenofobia viscerală a foștilor „agrarieni” transpare acum  în protestele vehemente ale celor care au ridicat, odinioară, moldo-statalismul la rang de politică oficială a Republicii Moldova („moldovenii au votat pentru partide de moldoveni, nu de străini!” (a se vdea, în acest sens, declarațiile liderilor PD: Marian Lupu, Dumitru Diacov)).

Ca să fie mai clar, e de ajuns să privim atent la structura ideologică a fostului BMD, în care încăpuseră, ca într-o salată foarte complicată, mai toate curentele ideologice prezente pe piață în acel moment. A fost de ajuns ca BMD să prindă contur și să se impună, oarecum, prin aportul celor mai tineri și mai nepătați dintre membri, că s-a și dezmembrat, lăsând scena politică liberă pentru alte lupte de „restructurare politică”. AIE repetă, în mare parte, și structura, și mișcarea, oarecum haotică, a  AMN, iar mai târziu a BDM, pe scena politică. Și cred că-i va repeta și deznodământul, cel care a marcat, mai înainte, și PDAM-ul: dispariția (eventual, căderea sub pragul electoral) – din cauza legăturii fatale dintre moldo-statalism și corupție. AIE devine vulnerabilă în fața PCRM, chiar din clipa în care se zbate să înlăture PL-ul din componența sa. Acest lucru, semnalat și de analiști, și de politicieni din afară, nu poate opri însă tendința generală. Destructurarea AIE e  ca și realizată (cu toate străduințele multora de a o menține pe linia de plutire). Nici nu se putea altfel, pentru că „pilonii” acestor construcții (partide rezultate din dezmembrarea fostului PC al R.S.S. Moldovenești) au rămas aceiași, actorii principali, scenariștii și regizorii, la fel. Doar actorii din rolurile secundare se schimbă, în funcție de gradul de usaj mediatic și moral al acestora. Ca în orice telenovelă ieftină, de altfel.

Liberi, cu vise fără vize. Viza noastră către vis

4 mai

Pasărea albastră

Pictură de Andrei Mudrea

Fără a minimiza importanța eliminării obligativității vizelor pentru visele noastre de călătorie spre Vest, pentru că orice pas făcut dinspre fosta URSS către lumea liberă este, în esență, un pas către noi înșine, trebuie să recunosc un lucru: nu am dansat de bucurie după decizia, salvatoare pentru o bună parte a societății noastre, de abolire a vizelor, sărbătorită cu mult fast în aceste zile. Și nu pentru că am pașaport românesc, și vizele nu mă priveau/vizau direct! Dimpotrivă, sunt solidară cu cei care nu au pașaport românesc, dar au părinți sau copii plecați, de nevoie, în țările UE, pe care abia acum îi vor putea revedea – și, deci, din empatie față de ei, nu pot să nu mă bucur. Știu ce înseamnă să stai la coadă pentru o viză, să te insulte bădăranii care se îmbulzesc în acele cozi, să te „acosteze” profitorii acelor cozi, pentru a-ți propune să „păcălești sistemul”, și enervați că nu le-a mers cu tine, să te înjure și ei – știu, deci, că eliminarea vizelor înseamnă un pas către lumea civilizată, în care libertatea circulației este sfântă, atâta timp cât tu faci dovada unui comportament civilizat…

Și totuși, n-am dansat, spre mirarea multor prieteni proeuropeni. De ce? Pentru că, înainte de a merge în ospeție, te pregătești să fii pe placul celor pe care îi vizitezi, îți asumi niște reguli elementare de politețe, apoi îți aduni gândurile, îți pregătești „discursul” (neapărat sincer, coerent, și convingător – și da, trebuie să ai ceva de spus, ca să nu te trezești vorbind de unul singur) și îți aduni resursele pentru un mic „prezent”, care să te… reprezinte și să facă vizita ta memorabilă. Noi cu ce mergem în vizită la frații noștri europeni? Toată lumea recunoaște, acum: abolirea regimului de vize pentru cetățenii Republicii Moldova a survenit în contextul crizei ucrainene, declanșată de Kremlin. N-am parcurs toate etapele preparative pentru acest eveniment și, în consecință, avem mai multe șanse de a ne face de rușine. Primul indiciu că nu suntem pregătiți este manifestarea schizofrenică a elitelor noastre, care se bat cap în cap, repetând rolurile din celebra fabula despre un rac, o lebădă și o știucă. Spectacolul, în toată splendoarea, îl vom vedea în campania electorală.

Al doilea indiciu că am putea părea dubioși pentru cetățenii unor state civilizate este faptul că nu prea știm cine suntem. Eufemistic vorbind. La drept vorbind, puțini dintre noi știu cum ne cheamă, chiar dacă au pașaportul în față. Asta pentru că și „pașaportizarea” noastră s-a făcut în baza unei controversate „Politici naționale”, comuniste, politică anticonstituțională în esența sa, valabilă și azi, în ciuda faptului că un partid aflat în prezent în opoziție (PL) a contestat această lege.  Acum zece ani (nu-mi place, dar trebuie să recunosc: timpul lucrează în detrimentul imaginii noastre colective, noi fiind o societate care n-a făcut cine știe ce progrese în acești zece ani, perioadă în care până și sovietologii din Occident, obișnuiți să se informeze din surse rusești, s-au lămurit ce e cu „moldovenismul”, adică teoria „cârpită” din diverse teze false în laboratoarele staliniste), scriam despre acest aspect al nefericitului anacronism, de care dădeam dovadă atunci, ca și acum, într-un studiu, citat ulterior de alți cercetători (de Elizabeth Anderson Worden, spre exemplu, Andreas Johansson Dan DungaciuSCHULTZ Ilioné Monica Heintz și alții). Din păcate, în ciuda faptului că cei mai atenți și mai profunzi cercetători au analizat fenomenul, criticând incoerența politicienilor noștri, mulți dintre aceștia nu au nicio jenă și continuă să susțină aberanta teorie „moldovenistă” sau „moldo-statalistă”, cum o numesc ei.

De ce chestiunea identitară este atât de importantă, încât ar putea să ne deturneze cursul geopolitic? Metaforic vorbind, ca să nu pierzi cărarea, să nu „uiți” încotro ții drumul, e nevoie să ții minte de unde ai pornit. Lipsa unor repere culturale și istorice (iar așa-zisul „moldo-statalism”, în variantele sale actuale, exact asta face: ne îndepărtează de patrimoniul cultural și istoric, izolându-ne complet, adică și în plan geografic, și în plan istoric, de restul românilor și deposedându-ne de acele repere, absolut necesare), înseamnă slăbiciune în fața oricărui pericol, fiind în stare să creeze o confuzie totală în momentele de criză, incapacitatea de a lua decizii bune, convenabile întregii societăți, și, probabil lucrul cel mai grav, incapacitatea de a estima gravitatea pericolului și direcția geopolitică din care acesta vine.

Bref. E bine că s-au desființat vizele, e bine că vrem în Europa. E rău că încă mai dormim pe urechea stalinistă a inconștienței, pe care propagandiștii „moldoveniști” o numesc, pompos (și incorect, și fals), „moldo-statalism”. Viza noastră către un viitor, civilizat, în cadrul comunității europene, este conștiința românească a majorității populației Republicii Moldova.

„Maldavinizm” contra bun-simț

1 apr.

Moldoveniștii se aventurează să promoveze idei fără niciun suport științific, insistând pe un presupus antagonism dintre moldoveni și ceilalți români. Nu numai că nu reușesc să aducă argumente în acest sens, ci produc serii generoase de anecdote, cu fiecare ocazie (și trebuie spus că profită din plin de orice prilej de a se manifesta!)  Despre lipsa oricărui temei științific a teoriei și terminologiei adoptate de moldoveniști  au scris mulți cercetători. Voi aminti aici doar două lucrări, excepționale, pentru că au fost printre primele studii ample din această serie, publicate după căderea U.R.S.S.:  monografia lui Gheorghe Ghimpu Conștiința națională a românilor moldoveni, Chișinău, 2002, ediție revăzută și completată de autor (și îngrijită și corectată de părinții mei, Ion și Raisa Ciocanu) și studiul Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul, de Nicolae Mătcaș (Revista Limba Română, Chișinău, 1998). Sigur, nu sunt singurii autori cu notorietate care au avut o contribuție în combaterea tezelor staliniste a moldo-statalismului. Un studiu extrem de bine documentat, care se referă în special la termeni, subliniind că raportul dintre termenii de „moldovean” și „român”  „nu se află în adversitate”, este articolul lui Vlad Cubreacov Român, moldovean. Etnonim, infranim, politonime (FLUX, ediţia de Vineri, nr.46, din 16 noiembrie 2007).

* * *

Astea fiind spuse, nu voi insista aici cu noi argumente (mai ales că  o sinteză a discuțiilor pe acest subiect a fost chiar doctoratul meu), ci voi adăuga doar câteva filmulețe, care să ilustreze latura comică a acestei aventuri politice, care  este discursul moldovenist, unul dintre cele mai tragice generatoare de umor involuntar pe care le cunosc. Deși istoria teoriei moldoveniste este una criminală, fiind baza ideologică a unui genocid, comis de dictatura bolșevică,  efectul oricărui discurs moldovenist este, în primul rând, unul… comic (să ne amintim de celebrul dicționar al lui Vasile Stati sau de nu mai puțin celebrele „replici” ale unor moldoveniști convinși, precum: „Să nu uităm de unde iesă gazele!” sau: „Am căutat zadarnic prin librării globul Moldovei”!):

* * *

1. Unul dintre promotorii moldovenismului militant, mergea la București… fără traducător!

* * *

La 30 martie (a.c.), în scuarul Operei, în timpul unui spectacol organizat de Acțiunea 2012 și ICR, în care se luptau „legiuni romane” și „armata dacilor”, spre admirația totală a trecătorilor, „trupele” „armatei de moldoveniști” din Chișinău au organizat un fel de „protest”, defilând cu steagurile lor, roșii, și scandând „Moldova! Moldova!”,  înscriindu-se în modul cel mai grotesc în spectacolul prezentat de actori. „Armatele cu steaguri roșii” au defilat într-un spectacol stradal, ca și cum ar fi dorit să-și facă un loc în istorie. Ei bine, și-au reconfirmat rolul de actori ai unei bufonade cu tentă istorică:

(Via Curaj.Net)

* * *

Cine sunt moldoveniștii de la Chișinău și de ce au fost atât de speriați de luptele teatralizate dintre „daci” și „romani”? În fond, baza socială și propagandiștii moldovenismului se constituie din persoane din fosta nomenklatură sovietică și clientela sa politică, speriată de pierderea privilegiilor, oferite de vechiul regim, și de imposibilitatea de a se afirma în condițiile unei democrații veritabile. De ce nu se pot afirma foștii nomenklaturiști, decât cu ajutorul „suzetei” moldovenismului? Pentru că, în fond, cu mici excepții, nivelul instruirii lor se reduce la câteva sloganuri, învățate „pe apucate”, din manualele elaborate conform doctrinei staliniste privind „specificitatea” moldovenilor în raport cu ceilalți români și, implicit, antagonismul dintre cele două entități (despre care moldoveniștii spun că ar fi etnii distincte). Cum se manifestă moldovenismul într-o confruntare publică? Anecdotic!

Un caz recent, surprins în timpul unei ședințe a CMC Chișinău, a reactualizat impresiile noastre despre umorul involuntar, specific, al moldoveniștilor

P.S. Oricât ar insista „moldo-statalismul” (cum preferă să-și numească doctrina moldoveniștii de la Chișinău) pe antagonismul dintre moldoveni și restul românilor (considerându-i etnii diferite), adevăratul antagonism este, în mod evident, între moldoveniști și… bunul-simț.

Tata vs cei cărora le mai e dor de „limba moldovenească”

26 sept.

Eram studentă la Filologie. În unul dintre acei ani în care ni se tot sugera (alteori, ni se spunea, ex cathedra) că „limba moldovenească” va dispărea în curând (sigur, prin rusificarea „moldovenilor”)… Şi am avut parte de un incident atât  de neplăcut, încât nu-l pot uita, deși aș fi preferat să-l uit. Adică,  au fost mai multe, nu doar unul, dar mi-am adus aminte de acesta, pentru că în acest caz „de vină” era… tata!

Tata reuşise la acea oră să adune o bibliotecă impunătoare, plină de cărţi interzise în RSS Moldovenească: opere ale unor scriitori români şi universali, clasici şi contemporani, în limba română, cumpărate în timpul deplasărilor pe care le făcea  în diverse oraşe ale URSS, unde se găseau cărţi  româneşti (pentru că la Chişinău era imposibil să cumperi cărţi în limba română). Aşa se face că, studentă fiind, mă pregăteam de seminare, citind monografii ale unor lingvişti români, publicate în dreapta Prutului. Îmi făceam notiţe. De regulă, erau nişte citate din diverşi autori,  îmi făceam un fel de schemă a unui eventual  eseu, nişte teze, mai pe scurt.  În timpul seminarelor, era suficient să mă uit peste acele teze, ca să pot să reproduc ideile pe care le reţinusem, care mi se păreau mai  importante… Transcriam fragmentele de texte cu litere ruseşti, dar (şi aici era scăparea mea) notam şi numele întreg al autorului, repet, de cele mai multe ori, interzis.  Pe atunci, era foarte riscant să arăţi chiar şi celor mai buni prieteni că citeşti cărţi româneşti, chiar dacă eram sigură că şi profesorii noştri le citeau – aceleaşi cărţi, aceiaşi autori… Exista pericolul de a fi exmatriculat sau de a fi luat la ochi de KGB, lucru de care eu nu mă prea temeam, ştiind că aveam deja dosar acolo (aflasem asta, când nu mi s-a permis, în calitate de membră a unui ansamblu folcloric,  să plec într-o deplasare peste hotare: dosarul meu a fost blocat de securitate, deşi eu nu aveam niciun merit, nu făcusem nimic  extraordinar de bun, ca să fi fost urmărită de poliţia politică).

Nu ştiu unde îmi era capul, dar aşa obişnuiam eu să învăţ, şi, de regulă, nu dădeam greş… Într-o zi, o colegă, aflând că tocmai fusesem lăudată pentru felul în care mă prezentasem la un seminar (fiind vorba, dacă îmi aduc bine aminte, de cursul universitar Istoria Limbii Moldoveneşti), mi-a luat carnetul cu notiţe, în  mare grabă, fără să mă lase să-i şi explic „metoda” mea…  Ce a urmat? O adevărată dramă! Am regretat mult timp după acel incident, îmi reproşam că n-am ascuns carnetul, aşa încât să nu-l fi găsit colega mea (o fată extrem de bună, de altfel)… Dar n-am regretat niciodată metoda pe care o adoptasem: am avut, de cele mai multe ori, note foarte bune la disciplina „Limba moldovenească”,  folosind, în calitate de manuale alternative, operele lingviştilor din dreapta Prutului. Sigur, citeam şi literatura recomandată de profesori, dar, cu excepţia unor mici diferenţe (cea mai mare dintre acele mici diferenţe fiind alfabetul, fireşte), materia era aceeaşi (principiile de tratare, metodologia, la fel). Lucru natural, pentru că limba este aceeaşi. Dacă am reuşit să înţeleg acest lucru, este… şi „vina”  tatălui meu, la unul dintre articolele căruia face trimitere, relativ recent,  un alt Blog interesant, pe care îl răsfoiesc uneori…  Titlul articolului este sugestiv: Cui îi este dor de limba „moldovenească” .  În fond, e vorba de prezentarea, în paginile revistei Limba Română, a unei cărţi (Alexandru Horaţiu Frişcu, Micul dicţionar de mari prostii, Editura Pontos, Chişinău, 2010), dar e şi o pledoarie în favoarea ideii că limba română trebuie apărată, în continuare, de atacurile moldovenismului românofob.

Mă întreb, şi ştiu că şi alţii îşi pun aceeaşi întrebare: dacă moldovenismul  merită atâta atenţie, dacă nu cumva îi facem o favoare sau un absurd şi gratuit serviciu, propagându-l, prin faptul că scriem mereu despre  aberantele sale „postulate”. În articol se argumentează clar: nu, nu facem rău şi nu exagerăm deloc, procedând astfel.

De ce e tata mereu pe baricade, în apărarea limbii române… a românilor basarabeni? De ce nu-i lasă în plata Domnului pe „moldovenişti” (alias moldo-statalişti)? De ce nu-mi prea vine să-i las în pace nici mie? Simplu: pentru că teoria moldovenistă este una extremistă, xenofobă (mai exact, românofobă) şi separatistă. Dacă adoptăm logica acestui separatism, trebuie să renunţăm la cea mai mare parte din zestrea noastră culturală. Trebuie să recurgem la un partaj ruşinos al valorilor spirituale româneşti, care ne-ar lăsa orfani de cultură, ne-ar dezmoşteni. Moldovenismul îşi propune să ne exproprieze. Şi nu numai pentru că ne înstrăinează, în mod automat, de scriitorii noştri – şi de clasici, şi de cei moderni – de operele lor, ci şi pentru că, în procesul de simplificare, de alienare a limbii române din Basarabia  în raport cu normele românei literare, se pierd câteva dintre funcţiile cele mai  importante ale limbii. E vorba de rolul limbii în evoluţia intelectuală a individului, în stabilirea şi dezvoltarea capacităţii de a „procesa” informaţia şi de a opera cu noţiuni abstracte, care este  retardată, dacă nu imposibilă, în lipsa unui vocabular adecvat şi fără exerciţiul unei sintaxe corecte. Este bine ştiut:  cine încearcă să ne sărăcească limba, încearcă, de fapt, să ne anihileze aptitudinea de a gândi şi, implicit, să ne condamne la sărăcie, materială – de astă dată – în sensul direct al cuvântului. Iată de ce am considerat că e necesară această postare  şi  că trebuie, mereu, cu orice ocazie, să repetăm aceste lucruri – absolut evidente şi deloc noi –  aşa încât, sensul lor să ajungă şi la românii lipsiţi de sentimentul patriotismului lingvistic (în accepţia consacrată de Nichita Stănescu)… Tot aşa cum nu vom obosi deloc să amintim, în aceeaşi ordine de idei,  părerea lui Eugen Coşeriu, care a comparat moldovenimsul cu un genocid.

P.S. Sigur, mai e un motiv pentru care am postat aceste rânduri, care, dacă nu aş fi dat, întâmplător, de articolul lui tata, ar fi luat, probabil, altă formă. Acum, pentru că am ocazia să vorbesc despre  tata, pe care îl preţuiesc mai ales pentru ceea ce a făcut pentru educaţia mea, trebuie să spun că sunt conştientă şi de celelalte merite pe care le are, doar că… despre acele merite vorbesc, de obicei, alţii: o recentă emisiune Istoria în mişcare, moderată de istoricul Ion Varta. Invitat Ion Ciocanu.

Naţional-comunism moldovenesc sau Xenofobia de Stat a R.Moldova

29 apr.

 „Multstimate Domnule Vieru, Permiteţi-mi să fac acum o destăinuire publică: Să ştiţi că… şi eu sunt na-ţi-o-na-list”.” (V.Voronin, Discurs rostit la serata de creaţie a lui Grigore Vieru, 3 decembrie 2005)

O veche tradiţie stalinistă: românofobia instituţionalizată

Acum câţiva ani,Victor Stepaniuk, unul dintre liderii PCRM, se revolta, fără pic de jenă pentru fraza cu iz nazist pe care a emis-o:  „În ţara asta (P.Moldova – n.n.) sunt prea mulţi români!” În acelaşi interviu, publicat concomitent în ziarele Timpul şi Comunistul*, Stepaniuk insista pe expresia „neutralizare juridică”, referindu-se la „minoritatea românească” din RM, expresie prezentă în unul dintre documentele cele mai contestate, elaboarate de guvernarea comunistă – Concepţia Politicii Naţionale (2003).  Fiţi atenţi, pentru că aşa a început şi Hitler, mi-a zis un coleg din străinătate, cu care discutasem despre starea de lucruri  de la noi. Se vede că fraza spusă atunci de unul dintre ideologii principali ai PCRM nu era întâmplătoare, ci una programatică, fundamentală, caracteristică pentru ideologia de stat a RM – numită de promotorii acestei teorii şi „moldo-statalism”. Recentele evenimentele postelectorale de la Chişinău demonstrează că nimic  nu este întâmplător în politică, iar românofobia iese mereu la suprafaţă, de câte ori discursul moldovenist (alias moldo-statalist) este folosit – în lipsă de argumente – într-o polemică dintre Bucureşti şi Chişinău. Şi, ceea ce e şi mai trist, se confirmă că violenţa verbală nu pierde prilejul de a se transforma în violenţă fizică.  

Mulţi comentatori de la noi şi de peste hotare şi-au spus părerile privind natura persecuţiilor prin care trece în aceste zile societatea (şi mai ales comunitatea românească) din RM.  Ura liderilor PCRM faţă de contestatarii lor (care sunt, în mod evident, de diferite etnii şi purtători nativi ai diferitelor limbi, nu doar români) ia formele unui extremism naţionalist dezgustător.

Hate speech – atitudinea adoptată de Preşedintele Voronin

Discursul lui Vladimir Voronin este atât de vehement, încât nu mai poate fi credibil. Ura cu care miniştrii săi îi ameninţă pe părinţi că  în copiii lor se va trage, dacă aceştia vor fi prinşi în stradă, protestând, ura discursului prezindeţial, coroborată cu excesul de zel al Poliţiei în lupta cu „complotiştii minori contra statului moldovenesc” ar putea fi un bun subiect de comedie, dacă ea nu ar viza vieţile şi sănătatea generaţiei tinere a acestei ţări. Sub pretextul că se îngrijesc de securitatea cetăţenilor, comuniştii terorizează însuşi viitorul RM.

Şi toate acestea pentru că, fiind educat la şcoala stalinistă, Preşedintele Voronin încă nu a înţeles că între noţiunea de „român” şi cea de „moldovean” nu poate exista antagonism, iar relaţiile dintre etnii şi  naţiuni, în mod normal, nu se construiesc pe ură. Cu atât mai puţin productiv este acest tip de discurs („hate speech”) în consolidarea realţiilor internaţionale. Este inaccesibilă, pentru un stalinist, ideea că unionismul este o stare firească, în condiţiile în care tendinţa, în lumea modernă,  este fluidizarea frontierelor, schimbul cultural şi economic intens şi cât mai liberalizat şi depăşirea situaţiei de inchistare naţională, economică şi culturală, cu care ne-a obişnuit închisoarea sovietică. Da, s-ar putea ca unii lideri politici de la noi, obişnuiţi cu trândăvia şi câştigul ilicit, să fie speriaţi de schimbările care se  cer pentru a asigura o bună capacitate de integrare a RM în structurile europene. Ajutorul României, în acest sens, ar fi foarte binevenit, cel puţin pentru că, având aceeaşi limbă, nu am cheltui timp şi bani pentru traduceri şi elaborarea actelor în limba română – procedura de ajustare a legislaţiei naţionale la cea europeană fiind, în fond, aceeaşi. Or, ura care a acoperit ochii liderilor noştri românofobi este atât de mare, încât ei nu sunt în stare să aprecieze avantajul de a fi, prin voia istoriei, parte a unei naţiuni care deja a intrat în familia europeană, faptul că vorbim aceeaşi limbă nefiind decât un privilegiu. Comuniştii de la Chişinău sunt gata să dea vina pentru eşecurile politcii lor antidemocratice pe oricine: pe copii, pe statele vecine. De remarcat faptul că în 2005 tot dl Voronin vorbea despre un complot rusesc la adresa statului RM şi chiar arestase un presupus complotist, în persoana lui V.Pasat – ce-i drept, nu l-a bătut şi nu l-a violat, – iar peste un timp l-a extrădat „ţării complotiste”, adică Rusiei, şi s-a (re)împrietenit cu aceasta, devenind foarte blând cu cei pe care îi numise „duşmani ai statalităţii moldoveneşti”. 

 S-a mai menţionat, cu diverse ocazii, faptul că acţiunile  şi politica PCRM sunt absolut incoerente. Nici în acest caz, se pare, liderii comunişti încă nu s-au lămurit: ori a fost un complot – şi, atunci, sunt de vină liderii opoziţiei şi ţările (una sau toate împreună) vecine ale RM, ori e vorba de nişte copii, care nu pricep nimic, sunt manipulaţi şi nici n-au ce căuta la mitinguri (deşi, probabil, sunt mult mai bine instruiţi decât întreg aparatul birocratic al dlui Preşedinte, cu dl Preşedinte inclusiv)? De  fapt, ascultând cântecele acestor tineri, auzindu-i scandând: „Câte doi, câte doi, comuniştii la gunoi!” – oricine îşi poate da seama că sunt aceiaşi elevi, liceeni, care în 2001-2002 au apărat democraţia în RM şi au obţinut, prin protestele lor, atenţia organizaţiilor internaţionale şi monitorizarea conducerii comuniste de către APCE. Ulterior, conducerea comunistă a interzis accesul tineretului la mitinguri (cu excepţia celor comunsite, desigur – pentru că la noi dublele standarde sunt o normă), deşi la unele dintre acele mitinguri ale opoziţiei se discutau chiar problemele lor, destinele lor, ale tinerilor, şi, conform legilor în vigoare, au şi ei  dreptul la informare corectă şi la opinie. Ei bine, acei copii au crescut şi au revenit în PMAN. Poate că, atunci când au aruncat cu pietre, unii dintre ei, şi-au amintit cum erau vânaţi şi în 2002, ca şi acum, de Poliţia comunistă? Spun „comunistă” şi mă desolidarizez categoric de o politie vindicativă, care face dovada servilismului faţă de un singur partid şi a instinctelor lui criminale, apelând la tortură şi intimitări, sfidând legea şi bătându-şi joc de demnitatea cetăţeanului, de femei şi copii.

Vandalism şi teroare

Să fie clar, dezaprob vandalismul şi nu am nici cea mai mică simpatie faţă de cei care îl practică. Doar că mă îndoiesc că aceste recente acte de vandalism s-ar fi produs, dacă Puterea nu ar fi provocat mulţimea la acţiuni violente prin terorismul său guvernamental – prin acţiunile nedrepte, contrare principiilor democratice, libertăţilor fundamentale ale omului – începând cu dreptul la identitate şi terminând cu cel la libertatea cuvântului şi a întrunirilor (cazuri de acestea au fost semnalate chiar şi în perioada preelectorală). Revolta populară era inevitabilă, în condiţiile în care, ani la rând, simţim că suntem minţiţi. Un exemplu este recensământul populaţiei din 2004, în timpul căruia au existat numeroase cazuri de intimidare şi de manipulare a populaţiei (cazuri semnalate inclusiv de obeservatorii internaţionali), pentru ca rezulatele să fie „ajustate” la ideea partidului conducător despre ceea ce s-ar numi „componenţa etnică a RM”. Dacă ar fi adevărat că în 2004 eram doar 2% de etnici români în Basarabia (fără Transnistria), cum se întâmplă că acum, în 2009, partidele pe care Voronin le acuză de „unionism românesc” au obţinut 40%, dacă nu mai mult (în condiţiile în care au votat şi unii transnistreni)? Alte exemple: sondajul de opinie „La sfat cu poporul” şi, mai recent, referendumul din Transnistria (a se vedea, în acest sens, articolul Referendumul ca instrument de manipulare a opiniei publicehttp://www.gid-romania.com/Articolb.asp?ID=2839 ). Ştiu că acestea din urmă nu le-a gestionat PCRM, dar ideea e că în această regiune minciuna şi falsul sunt la ele acasă, oricum. Or, nu cred că populaţia RM se poate lăsa minţită la nesfârşit, pentru că orice răbdare are o limită. După cum nu cred că suportă prea bine piruetele prezidenţiale (azi cu Vestul, mâine cu Estul, poimâine, iarăşi cu Vestul). Se creează impresia că, în loc să găsească o metodă de a armoniza diferenţele care există în societatea noastră, PCRM profită de ele, adâncindu-le şi instigând diverse segmente sociale şi, mai ales, minorităţile unul contra altuia şi pe toate contra tuturor. După principiul Divide et impera!

Cine a instigat?

Faptul că, la un moment dat, mii de cetăţeni ai RM, chişinăueni, care, conform rezultatelor alegerilor, ar fi votat în mare parte şi cu inima deschisă cu PCRM,  au ridicat piatra contra celor două clădiri, considerate probabil, în mod superficial, de către Voronin ca fiind simboluri ale  „statalităţii moldoveneşti” este, totuşi, un semn că PCRM a devenit mult mai puţin popular decât pretinde. Indiferent dacă arborarea drapelului UE şi a tricolorului (care, după cum insistă guvernarea, ar fi doar românesc şi a fost numit de dl Voronin „fascist”) a fost un act sincer sau o diversiune, important e altceva: faptul că mulţimea, zecile de mii de protestatari, au aclamat gestul, l-au aprobat, în mod deschis. Nu încape îndoială că anume acest fapt – susţinerea ideii proeuropene de către tineri – i-a determinat pe conducătorii comunişti ai RM să declanşeze acea ruşinoasă „vânătoare de români” şi să se răzbune, astfel, până şi pe drapelul UE, uitând de promisiunea preelectorală de a construi, „împreună!”, o „Moldovă europeană”. Împreună cu cine? Cu antieuropenii? Cu cei care sunt împotriva steagului UE?

Partidul de guvernământ, având un impunător aparat represiv, după cum ne-am convins, urmărind evenimentele tragice din Chişinău, ar fi putut şti, mai bine decât toate echipele de sociologi, neguvernamentale, cât de nepopular a devenit, între timp, PCRM. Poate că a şi ştiut? Şi atunci, avea tot interesul să falsifice alegerile. Şi poate că le-a şi falsificat, aşa cum a falsificat recensământul populaţiei din 2004?  De aici şi presupunerea mea (dar nu numai a mea) că actele de vandalism din 7 aprilie a.c. au fost o diversiune. Numeroşi comentatori au semnalat mai multe acţiuni ale puterii care sugerau că aceasta făcea „manevre de război” (de la aroganţa cu care PCRM şi-a anunţat „victoria” înainte de rezultatele finale ale alegerilor şi până la aberantele acţiuni de închidere a frontierelor, ca pe timpul „războiului rece”,  pentru cetăţenii români şi pentru studenţii basarabeni care îşi fac studiile în România –  înainte de alegeri, în ajunul zilei de 27 martie). S-a şi anuţat, de la tribuna oficială, că se ştia de mai demult că se pregătea un „complot”/o „lovitură de stat” (vezi, în acest sens, declarţiile dlui Voronin, în care România este acuzată de organizare a acţiunilor de protest*). Dacă Puterea a ştiut despre „complot”, este vina ei că nu l-a putut preveni. Dar se pare că, în ciuda tuturor măsurilor din arsenalul stalinist, pe care le-a folosit puterea de la Chişinău, evenimentele de care oficialităţile se pregăteau atât de intens de câteva săptămâni (dacă nu chiar luni) s-au întâmplat, totuşi. Poate că nu era vorba de un complot? Poate că a fost doar o revoltă de proporţii mai mari? Şi, poate că instigatorii nu trebuie căutaţi în România, ci în manualele comuniste, impuse în modul cel mai nedemocratic de către PCRM, de „Istorie integrată”? Poate chiar în fragmentele falsificate, unde violenţa şi terorismul sunt prezentate ca metode de „luptă sfântă revoluţionară” a „clasei muncitoare”?

Or, cum au reacţionat autorităţile comuniste la actele de violenţă ale protestarilor? Atunci când ar fi trebuit să intervină, Poliţia a stat cu mâinile în sân, ca după aceea, să vâneze oamenii pe stradă, să bată cetăţeni asbolut nevinovaţi (că de!, se mai întâmplă să se facă şi nişte confuzii. „Vă expulzăm, pentru securitatea dumneavoastră personală: puteţi să păţiţi ceva, pentru că semănaţi cu cineva…”, îi explica un poliţist unei jurnaliste din România motivul pentru care aceasta era forţată să-şi întrerupă serviciul în RM). Poate că pentru prima dată jurnaliştii din România au avut în faţa ochilor un fragment din tabloul umilinţei la care sunt supuşi românii din Basarabia. Sigur, nu în fiecare zi se întâmplă pogromuri antiromâneşti, ca în acele zile când Poliţia fura oameni de pe stradă, îi sechestra, ca să-i facă să mărturisească fapte pe care nu le-au comis… Dar metoda menţinerii populaţiei într-o permanentă stare de frică, pe care autorităţile sovietice şi, mai târziu, succesorii acestora au cultivat-o aici este, în fond, aceeaşi: fie că e vorba de populaţia de la ţară, asupra căreia se lucrază cu metode specifice, fie că e vorba de intelectualitatea din RM (în mare majoritate conştientă de românitatea sa şi mult mai activă în procesul de rezistenţă la politica de deznaţionalizare) – în ambele cazuri Puterea are la dispoziţie pârghii exgerat de mari şi nepermis de dure pentru a manipula conştiinţe. Altfel, uneori e greu să explici unei persoane din afară ce înseamnă să fii român în RM şi de ce românismul, aici, trebuie, din când în când,  mărturisit ( identitatea de  român trebuie declarată ), aşa cum îţi mărturiseşti credinţa… Nu exagerez, este clar pentru toată lumea  că în orice regim totalitar identitatea este cel mai greu de păstrat, pentru că totalitarismul se ţine pe depersonalizarea individului şi supunerea lui în faţa puterii. Într-un regim de ocupaţie însă păstrarea identităţii este un lucru şi mai anevoios. Faptul că românii din RM şi-au păstrat până în prezent identitatea, în ciuda politcii românofobe, demosntrază o capacitate de rezistenţă deosebită.

Terorismul practicat de structurile de forţă contra celor pe care ar trebui să-i apere

 Dacă Poliţia noastră şi/sau SIS nu au alte metode de luptă contra infracţionalităţii, decât terorismul impotriva cetăţeanului onest, care le plăteşte salariul, nu e de mirare că structurile de forţă ale RM sunt absolut impotente în faţa adevăratelor pericole pentru securitatea RM. Nu e de mirare că, în loc să facă ordine pe malul stăng al Nistrului (unde o armată străină îşi bate joc de acest stat şi de acelaşi simplu cetăţean, plătitor de taxe şi impozite), ele preferă să se lupte cu copiii, cu femeile, cu jurnaliştii şi cu Limba Română. Cu adevărat – luptă eroică, demnă de nişte moldo-statalişti! Şi, după toate aceste isprăvi nemaivăzute, nu cred că se mai aşteaptă cineva ca aceşti tineri să mai creadă ce scriu manualele de „Istorie integrată” – că „românii băteau”. Realitatea îi învaţă că bat destul de bine şi naţional-comuniştii moldoveni, adepţii teoriei staliniste conform căreia românii… băteau mai tare decât staliniştii. Asta doar sună complicat. De fapt, e foarte simplu, pentru că bătaia, violenţa în general, ar putea avea, în acest caz, şi un efect instructiv, pe post de material didactic ilustrativ, şi clarifică ceea ce unii istorici au preferat să încurce, în loc să relateze cu detaşare ştiinţifică, fără patimă şi fără resentimente. Amară lecţie, dar memorabilă… O mică reactualizare a atmosferei de teroare din anii în care buncii noştri au fost forţaţi să renunţe la tot ce aveau, la avere, la demnitate, la identitatea de români, şi să accepte, de frică, minciuna comunistă.

Metode vechi propagandistice, combinate cu trucuri moderne

Am mai menţionat că acţiunile românofobe ale autorităţilor moldovene nu au început odată cu devastarea celor două clădiri publice din Chişinău. Românofobia este o constantă a spectacolului politic de la noi şi ia forma unor puseuri (renumitele deja „crize de românofobie”). Măsurile exacerbate, isterice chiar, ale autorităţilor comuniste contra aşa-zisei „tentative de lovitură de stat” – aşteptată, anunţată de către Chişinăul oficial – au început mult înainte de ziua alegerilor. Câteva dintre manevrele operate de conducerea RM în vederea izolării noastre de  zona euroatlantică vorbesc despre o pregătire minuţioasă a spectacolului la care am asistat. O parte dintre ele au fost deja menţionate în presă, de către diverşi comentatori, o parte vor constitui, probabil, obiectul unor viitoare studii. Printre acestea: rechemarea Ambasadorului Moldovei acredidat la Bucureşti exact înainte de declanşarea actualei crize diplomatice Bucureşti-Chişinău;  alegerea perioadei celei mai nefericite pentru opoziţie în care s-au comis abuzuri din partea Puterii – perioada vacanţei de Paşti, în care organismele internaţionale care ar fi trebuit să racţioneze nu s-au putut întruni de urgenţă; declaraţiile concertate ale Chişinăului şi ale Moscovei, care au invadat canalele diplomatice cu acuzaţii absolut nefondate la adresa României; exacerbarea discursului românofob, care incită la ură interetnică populaţia din interiorul RM, situaţie agravată de nedorinţa unor minoritari de a accepta ideea că trebuie să facă şi ei nişte minime eforturi de integrare; simultaneitatea proceselor de „înfierbîntare subită” în două dintre acele zone din fosta URSS calificate în mod generic drept „conflicte îngheţate” etc. Analiza mai amănunţită a acestora relevă nu doar faptul că lideraii de la Chişinău au avut un scenariu prgătit pentru zilele care au urmat imediat după alegeri, ci şi faptul că şi la Kremlin  s-a ştiut despre acest scenariu. Dovadă declaraţiile imediate ale unor politicieni ruşi, aparent indiferenţi, până nu demult, faţă de tot ce se întâmpla în RM. Prin contrast, Preşedintele României a avut nevoie de câteva zile, pentru a se informa despre natura evenimentelor de la Chişinău, ceea ce cred că este o dovadă că evenimentele au luat Bucureştiul prin surprindere. **

Cui prodest?

Chiar a doua zi după devastarea clădirii Parlamentului şi a Preşedinţiei, în timp ce Poliţia vâna oamenii pe stradă, Ministrul de Externe Stratan a alergat să ceară bani de la UE pentru restaurarea edificiilor avariate. O sumă frumuşică, după cum s-a putut constata, de care va benificia vreo firmă „răsărită peste noapte”, conform „tradiţiei locale”…

Şi încă ceva: nu vom şti niciodată câte fraude au comis comuniştii în lunga lor guvernare, pentru că – ciudat, nu-i aşa? – „complotiştii”, cei care, în mod logic, ar fi trebuit să fie interesaţi să pună mâna pe cât mai multe materiale incriminatoare, au nimicit toate actele importante – aşa sugerează declaraţiile oficialilor, cel puţin… Deci, ca să tragem o concluzie, ar fi bine mai întâi să ne întrebăm CUI PRODEST? –  cine beneficiază de pe urma mult discutatelor „vandalisme”? Nu mai spun de pretextul, de care a profitat cu grăbire dl Voronin, pentru a blestema şi înjura România şi românii în genere – nu că ar fi avut nepărată nevoie, dl Preşedinte a demonstrat că se poate răsti la România şi fără vreun pretext anume.

 Acuma stau şi mă întreb: ce fel de „complotişti anticomunişti” proşti o fi plămădit un „complot procomunist”, care o să ne coste cât nu ne-am imaginat vreodată? Mai ales că nu ne mai cheamă nimeni în UE, după ce poliţia de la Chişinău a hăituit şi a terorizat copii şi studenţi (mai ales având în vedere că unul dintre „capetele de acuzare” a fost faptul că ei au îndrăznit să arboreze drapelului UE pe cele două clădiri admistrative), a persecutat jurnalişti, pentru faptul că îşi făceau meseria, iar tortura, se pare, a fost principala metodă de a aduna dovezi incriminatoare. Oare chiar aşa de lipsiţi de minte să fie „complotiştii anticomunişti”? Când mă gândesc la acest aspect, la consecinţele pe termen lung ale acestor evenimente, cred că dacă i-aş prinde (pe adevăraţii făptaşi), i-aş mai bate şi eu o dată…

P.S. Citeam deunăzi un interviu cu un parlamentar străin, care nu prea pricepea ce e cu această RM şi nici de ce ne revoltăm noi aşa de tare că suntem minţiţi. Domnul susţinea că PCRM nu e un partid comunist, ci unul social-democrat.  Programul economic al PCRM (aşa carent cum este) pare unul, mai degrabă, liberal, nu social-democrat. Nici nu se putea altfel, comuniştii fiind de fapt cei mai mari capitalisti de prin părţile locului. Un capitalist nu e prost să-şi împartă averea săracilor aşa, doar de dragul teoriei marxiste. Deci, în această privinţă, a politicilor sociale, PCRM e un partid demagogic, populist, nu unul social-democrat, cum presupunea, eronat, parlamentarul respectiv. În ce priveşte cealaltă latură doctrinară a sa, PCRM este un partid naţionalist şi xenofob (promovând sloganul de tip hitlerist „Moldova numai pentru moldoveni”, „NU – steagului UE”, „închidem graniţele cu România”, acelaşi lucru faţă de Rusia ( în 2005),  omorâm şi snopim în bătaie vreo câteva sute de români, pentru că, vorba lui Stepaniuk, românii oricum „sunt prea mulţi”)… 

Aşa se explică faptul că, fiind  de fapt un „partid al îmbogăţiţilor peste noapte”, PCRM îmbracă o haina liberală, croită pentru ocazii exclusive, pentru a impresiona „auditoriul” din Occident, şi o dezbracă, atunci când trebuie să-şi facă propagandă electorală, îmbrăcând o haină populistă, de uz intern. Astfel se întâmplă că PCRM iese pe „piaţa internă” cu lozinci imposibil de tradus în viaţă, de genul: „salam de două ruble şi pânie de 16 copeici”, aproape ca pe timpuri, când cuvintele de ordine erau: „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după necesităţi”,  şi, tot ca pe timpuri, îşi agresează propriii cetăţeni, vânând fantomatici complotişti, dezvăluindu-şi adevărata esenţă – extremismul rasist şi xenofob. Sub aspect doctrinar, un fel de struţo-cămilă, un naţional-comunsim moldovenesc.

––––

* – V. Stepaniuk: “Încetisor, am scos-o şi am făcut dintr-însa lege…” Vezi: Timpul, No. 107, 19 decembrie, 2003. Vezi şi: http://www.timpul.mdl.net/Article.asp?idIssue=12&idRubric=192&idArticle=384 [accessat în noiembrie 2006]

**-

***-

Variantă. Articol publicat şi în revista ACUM:  http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9682

Update. o4.05.2009

Un interviu cu studentul în drept Damian Hâncu, bătut de poliţişti şi acuzat, fără a avea vreo vină: http://garda.com.md/exclusiv/amprente-de-bocanci-damian-hancu-%E2%80%9Eam-vazut-moartea-cu-ochii

Alt interviu, aleeaşi temă – drepturile omului în RM: http://garda.com.md/social/la-comisariatul-de-politie-cu-parlamentarii-europeni

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, pași în strungi şi verbe…

J.J. Anderson's Blog

Someday, what follows will be referred to as “his early works.”

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Cosmisian - Neoproză „smart emotional”

Mouelle Roucher „Eratele sunt mai bune decât ciornele publicate. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul.” ~ Lucette „Degetele tale sunt definiția sofisticată a unui semn de carte perpetuu”

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

Drumurile lui Spetcu

Blog de om umblat

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 20-year-old wallflower

CritDicks.com

Products / Places / Services

The Soft Pillow

He became ink in her pen and she never stopped writing.

dan moldovan

blog de poze

Find the details

for covetable, decorative product designs and interiors news

Doru Braia

Talk Soc

A Dose A Day

Inspirations for Nurses (and non-nurses)

A.D. Martin

writing - novels - film - television - video games - other stuff

Saltarosgarden

A garden of my dreams coming to live!

Comunităţi de Prieteni: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi"

Communities Of Friends - All For One & One For All

Condamnat la prietenie!

Căci mor trăind...

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Doina Soltan

"Cele mai frumoase locuri prin care am umblat au fost sufletele oamenilor pe care i-am iubit." Irina Binder

Compendiu de istorie și diplomație

“Vrei să admiri un om? Privește-l din îndepărtare…” - Adrian Sereș -

infinitdegânduri

Loneliness ends with love.

Gheorghe Cuciureanu

În fond despre ştiinţă

prietendevremerea

O vorba buna

…touch my sound…

Where sound can be touched, felt and seen.

Ivano Mingotti

Pagina ufficiale autore

Gustosel

Descoperă bucuria de a găti acasă!

Gheorghe BREGA

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

andreibotnari.wordpress.com/

Andrei Botnari. Photography and travel blog

PoliteiaWorld

Quis custodiet ipsos custodes?

Anghel

A great WordPress.com site

SECRETELE SĂNĂTĂȚII ȘI FRUMUSEȚII CU MARIA BOTNARU

Nu poți cumpăra timpul, dragostea și sănătatea cu toți banii lumii

Memoria Fonogramica

Muzici vechi pentru urechi noi

Elena Tănăsescu

Put a little magic in your life

Viva la vida

despre muzica

baletalessia

un site despre balet

The Tragic Life of Frank

Around five minutes ago I had this sudden revelation; that my life is quite sufficiently, tragic.

Motoare 2 timpi

Otto von Diesel

La margine de timp

Credinta te poate ajuta sa muti muntii din loc, iar dragostea te ajuta sa ii treci...

ANDREEA VASILE

Povești despre oameni ca tine

%d blogeri au apreciat: