Liberi, cu vise fără vize. Viza noastră către vis

Pictură de Andrei Mudrea

Fără a minimiza importanța eliminării obligativității vizelor pentru visele noastre de călătorie spre Vest, pentru că orice pas făcut dinspre fosta URSS către lumea liberă este, în esență, un pas către noi înșine, trebuie să recunosc un lucru: nu am dansat de bucurie după decizia, salvatoare pentru o bună parte a societății noastre, de abolire a vizelor, sărbătorită cu mult fast în aceste zile. Și nu pentru că am pașaport românesc, și vizele nu mă priveau/vizau direct! Dimpotrivă, sunt solidară cu cei care nu au pașaport românesc, dar au părinți sau copii plecați, de nevoie, în țările UE, pe care abia acum îi vor putea revedea – și, deci, din empatie față de ei, nu pot să nu mă bucur. Știu ce înseamnă să stai la coadă pentru o viză, să te insulte bădăranii care se îmbulzesc în acele cozi, să te „acosteze” profitorii acelor cozi, pentru a-ți propune să „păcălești sistemul”, și enervați că nu le-a mers cu tine, să te înjure și ei – știu, deci, că eliminarea vizelor înseamnă un pas către lumea civilizată, în care libertatea circulației este sfântă, atâta timp cât tu faci dovada unui comportament civilizat…

Și totuși, n-am dansat, spre mirarea multor prieteni proeuropeni. De ce? Pentru că, înainte de a merge în ospeție, te pregătești să fii pe placul celor pe care îi vizitezi, îți asumi niște reguli elementare de politețe, apoi îți aduni gândurile, îți pregătești „discursul” (neapărat sincer, coerent, și convingător – și da, trebuie să ai ceva de spus, ca să nu te trezești vorbind de unul singur) și îți aduni resursele pentru un mic „prezent”, care să te… reprezinte și să facă vizita ta memorabilă. Noi cu ce mergem în vizită la frații noștri europeni? Toată lumea recunoaște, acum: abolirea regimului de vize pentru cetățenii Republicii Moldova a survenit în contextul crizei ucrainene, declanșată de Kremlin. N-am parcurs toate etapele preparative pentru acest eveniment și, în consecință, avem mai multe șanse de a ne face de rușine. Primul indiciu că nu suntem pregătiți este manifestarea schizofrenică a elitelor noastre, care se bat cap în cap, repetând rolurile din celebra fabula despre un rac, o lebădă și o știucă. Spectacolul, în toată splendoarea, îl vom vedea în campania electorală.

Al doilea indiciu că am putea părea dubioși pentru cetățenii unor state civilizate este faptul că nu prea știm cine suntem. Eufemistic vorbind. La drept vorbind, puțini dintre noi știu cum ne cheamă, chiar dacă au pașaportul în față. Asta pentru că și „pașaportizarea” noastră s-a făcut în baza unei controversate „Politici naționale”, comuniste, politică anticonstituțională în esența sa, valabilă și azi, în ciuda faptului că un partid aflat în prezent în opoziție (PL) a contestat această lege.  Acum zece ani (nu-mi place, dar trebuie să recunosc: timpul lucrează în detrimentul imaginii noastre colective, noi fiind o societate care n-a făcut cine știe ce progrese în acești zece ani, perioadă în care până și sovietologii din Occident, obișnuiți să se informeze din surse rusești, s-au lămurit ce e cu „moldovenismul”, adică teoria „cârpită” din diverse teze false în laboratoarele staliniste), scriam despre acest aspect al nefericitului anacronism, de care dădeam dovadă atunci, ca și acum, într-un studiu, citat ulterior de alți cercetători (de Elizabeth Anderson Worden, spre exemplu, Andreas Johansson,  Dan Dungaciu, SCHULTZ Ilioné , Monica Heintz și alții). Din păcate, în ciuda faptului că cei mai atenți și mai profunzi cercetători au analizat fenomenul, criticând incoerența politicienilor noștri, mulți dintre aceștia nu au nicio jenă și continuă să susțină aberanta teorie „moldovenistă” sau „moldo-statalistă”, cum o numesc ei.

De ce chestiunea identitară este atât de importantă, încât ar putea să ne deturneze cursul geopolitic? Metaforic vorbind, ca să nu pierzi cărarea, să nu „uiți” încotro ții drumul, e nevoie să ții minte de unde ai pornit. Lipsa unor repere culturale și istorice (iar așa-zisul „moldo-statalism”, în variantele sale actuale, exact asta face: ne îndepărtează de patrimoniul cultural și istoric, izolându-ne complet, adică și în plan geografic, și în plan istoric, de restul românilor și deposedându-ne de acele repere, absolut necesare), înseamnă slăbiciune în fața oricărui pericol, fiind în stare să creeze o confuzie totală în momentele de criză, incapacitatea de a lua decizii bune, convenabile întregii societăți, și, probabil lucrul cel mai grav, incapacitatea de a estima gravitatea pericolului și direcția geopolitică din care acesta vine.

Bref. E bine că s-au desființat vizele, e bine că vrem în Europa. E rău că încă mai dormim pe urechea stalinistă a inconștienței, pe care propagandiștii „moldoveniști” o numesc, pompos (și incorect, și fals), „moldo-statalism”. Viza noastră către un viitor, civilizat, în cadrul comunității europene, este conștiința românească a majorității populației Republicii Moldova.