Liberi, cu vise fără vize. Viza noastră către vis

Pictură de Andrei Mudrea

Fără a minimiza importanța eliminării obligativității vizelor pentru visele noastre de călătorie spre Vest, pentru că orice pas făcut dinspre fosta URSS către lumea liberă este, în esență, un pas către noi înșine, trebuie să recunosc un lucru: nu am dansat de bucurie după decizia, salvatoare pentru o bună parte a societății noastre, de abolire a vizelor, sărbătorită cu mult fast în aceste zile. Și nu pentru că am pașaport românesc, și vizele nu mă priveau/vizau direct! Dimpotrivă, sunt solidară cu cei care nu au pașaport românesc, dar au părinți sau copii plecați, de nevoie, în țările UE, pe care abia acum îi vor putea revedea – și, deci, din empatie față de ei, nu pot să nu mă bucur. Știu ce înseamnă să stai la coadă pentru o viză, să te insulte bădăranii care se îmbulzesc în acele cozi, să te „acosteze” profitorii acelor cozi, pentru a-ți propune să „păcălești sistemul”, și enervați că nu le-a mers cu tine, să te înjure și ei – știu, deci, că eliminarea vizelor înseamnă un pas către lumea civilizată, în care libertatea circulației este sfântă, atâta timp cât tu faci dovada unui comportament civilizat…

Și totuși, n-am dansat, spre mirarea multor prieteni proeuropeni. De ce? Pentru că, înainte de a merge în ospeție, te pregătești să fii pe placul celor pe care îi vizitezi, îți asumi niște reguli elementare de politețe, apoi îți aduni gândurile, îți pregătești „discursul” (neapărat sincer, coerent, și convingător – și da, trebuie să ai ceva de spus, ca să nu te trezești vorbind de unul singur) și îți aduni resursele pentru un mic „prezent”, care să te… reprezinte și să facă vizita ta memorabilă. Noi cu ce mergem în vizită la frații noștri europeni? Toată lumea recunoaște, acum: abolirea regimului de vize pentru cetățenii Republicii Moldova a survenit în contextul crizei ucrainene, declanșată de Kremlin. N-am parcurs toate etapele preparative pentru acest eveniment și, în consecință, avem mai multe șanse de a ne face de rușine. Primul indiciu că nu suntem pregătiți este manifestarea schizofrenică a elitelor noastre, care se bat cap în cap, repetând rolurile din celebra fabula despre un rac, o lebădă și o știucă. Spectacolul, în toată splendoarea, îl vom vedea în campania electorală.

Al doilea indiciu că am putea părea dubioși pentru cetățenii unor state civilizate este faptul că nu prea știm cine suntem. Eufemistic vorbind. La drept vorbind, puțini dintre noi știu cum ne cheamă, chiar dacă au pașaportul în față. Asta pentru că și „pașaportizarea” noastră s-a făcut în baza unei controversate „Politici naționale”, comuniste, politică anticonstituțională în esența sa, valabilă și azi, în ciuda faptului că un partid aflat în prezent în opoziție (PL) a contestat această lege.  Acum zece ani (nu-mi place, dar trebuie să recunosc: timpul lucrează în detrimentul imaginii noastre colective, noi fiind o societate care n-a făcut cine știe ce progrese în acești zece ani, perioadă în care până și sovietologii din Occident, obișnuiți să se informeze din surse rusești, s-au lămurit ce e cu „moldovenismul”, adică teoria „cârpită” din diverse teze false în laboratoarele staliniste), scriam despre acest aspect al nefericitului anacronism, de care dădeam dovadă atunci, ca și acum, într-un studiu, citat ulterior de alți cercetători (de Elizabeth Anderson Worden, spre exemplu, Andreas Johansson,  Dan Dungaciu, SCHULTZ Ilioné , Monica Heintz și alții). Din păcate, în ciuda faptului că cei mai atenți și mai profunzi cercetători au analizat fenomenul, criticând incoerența politicienilor noștri, mulți dintre aceștia nu au nicio jenă și continuă să susțină aberanta teorie „moldovenistă” sau „moldo-statalistă”, cum o numesc ei.

De ce chestiunea identitară este atât de importantă, încât ar putea să ne deturneze cursul geopolitic? Metaforic vorbind, ca să nu pierzi cărarea, să nu „uiți” încotro ții drumul, e nevoie să ții minte de unde ai pornit. Lipsa unor repere culturale și istorice (iar așa-zisul „moldo-statalism”, în variantele sale actuale, exact asta face: ne îndepărtează de patrimoniul cultural și istoric, izolându-ne complet, adică și în plan geografic, și în plan istoric, de restul românilor și deposedându-ne de acele repere, absolut necesare), înseamnă slăbiciune în fața oricărui pericol, fiind în stare să creeze o confuzie totală în momentele de criză, incapacitatea de a lua decizii bune, convenabile întregii societăți, și, probabil lucrul cel mai grav, incapacitatea de a estima gravitatea pericolului și direcția geopolitică din care acesta vine.

Bref. E bine că s-au desființat vizele, e bine că vrem în Europa. E rău că încă mai dormim pe urechea stalinistă a inconștienței, pe care propagandiștii „moldoveniști” o numesc, pompos (și incorect, și fals), „moldo-statalism”. Viza noastră către un viitor, civilizat, în cadrul comunității europene, este conștiința românească a majorității populației Republicii Moldova.

Toate vechi…

Ceea ce nu înțelege „calmul” PLDM (mă refer la recentul interviu al Ministrului de Externe, Iurie Leancă, acordat postului de radio Europa Liberă) e că șeful PLDM și-a discreditat partidul de o manieră deosebit de crudă, fără a ține seama de membrii de rând ai formațiunii și votând  –  alături de comuniști – nu pentru o cauză națională, care ar fi făcut acceptabil votul controversat (un vot „contra naturii”, dat fiind sloganul PLDM (și al AIE): „Moldova fără comuniști! Moldova fără Voronin!”), ci pentru o cauză absolut infantilă: pentru a-și satisface orgoliul personal.

Sigur, admir „calmul” celor din PLDM, dar am impresia că, dincolo de calm, le-a rămas doar ceea ce Mircea Druc numea „rânza moldovanului”, pe care mulți o confundă cu o noțiune despre care au o percepție cam vagă: cea de demnitate, „rânza”  fiind un fel de  demnitate PROST înțeleasă. Demnitate ar fi însemnat, în cazul PLDM, să nu insiste, contrazicându-l pe Președintele interimar de atunci, Mihai Ghimpu, cu trimiterea armatei noastre, la 9 mai 2010, ca să-și  demonstreze vasalitatea în fața Kremlinului. Demnitate ar fi însemnat să folosească aceste „tertipuri” (deloc angelice!), pe care le-a folosit în lupta pentru propria prosperare economică, pentru a redacta rușinosul articol nr.13 din Constituție, care, în contradicție cu Declarația de Independență, pune la temelia societății noastre o minciună stalinistă. Demnitate ar fi însemnat să renunțe la toți „prietenii de afaceri”, la interese economice și de partid (da, inclusiv la cele de partid) și să nu promoveze nepotismul și clientelismul politic, atâta timp cât se află la guvernare. Și așa mai departe. Demnitarii noștri, cu regret, nu numai că nu pot face dovada demnității lor, ci nici democrația nu vor să o înțeleagă, decât într-un sens deformat, extras parcă dintr-un manual sovietic.

O altă neconformitate cu realitatea e ceea ce pretinde PLDM că ar fi progresul în relațiile cu Vestul. Da, dl Leancă este un bun diplomat, da, este bine primit și apreciat în Occident, dar o echipă de diplomați bine instruiți, oricât de onestă ar fi, nu se poate indentifica totalmente cu acest  Guvern. Or, acesta n-a făcut decât să-și ajute „sponsorii” să recupereze „teritoriile” (afacerile, mai pe șleau) pierdute în fața comuniștirlor, „teritorii” obținute la fel de ilegal, precum le-a și pierdut…  E de presupus că, după alte alegeri, procesul se va inversa, și absurditatea asta va dura la nesfârșit, cu periodicitatea și permanența procesului electoral! E o luptă a hoților, rușinoasă pentru o societate care pretinde la statutul de membru, cu drepturi depline, al UE. Să ne amintim că în 2009 Vestul a taxat fără îndurare lipsa democrației din societatea noastră. Ei bine, prima misiune/întreprindere a AIE trebuia să fie recuperarea valorilor democratice (pierdute de noi, ca entitate socială, dar și administrativă, în procesul de sovietizare),  inculcarea unor valori și standarde demne de o societate civilizată. Ceea ce a cam întârziat!

Pe lângă faptul că, la 7 aprilie 2009, au murit și au suferit niște tineri frumoși, călăii cărora au rămas nepedepsiți (nici după trei ani de guvernare a Alianței), AIE mai are multe alte promisiuni neonorate. La nivel declarativ suntem tot acolo, unde erau și comuniștii (PCRM): declarații frumoase, care ne asigură că „țelul nostru comun este UE”, să avem „puțintică răbadre!”, vorba lui Caragiale (asta decalara și Voronin în 2009!), dar, ca și acum trei ani, lucrurile se opresc la acest nivel, pentru că la nivel instituțional, la fel, totul a rămas pe vechi: minciună, corupție, o presă aservită partidelor, nesinceră, care se decalară „independentă”, dar care se năpustește asupra unei victime, ca la comandă, după o simplă remarcă a vreunui șef de partid care se arată nemulțumit de prestația victimei. O presă care practică linșajul mediatic, aspect criticat vehement de instanțele occidentale în cazul presei de peste Prut (vezi aici). Or, asta nu înseamnă defel că avem o presă liberă, oricât de mult ne-am lăuda cu ea. La nivel economic, la fel: presiuni pentru „înverzirea plaiului” (s-a schimbat doar culoarea, nu și esența fenomenului!) Deci, degeaba atâtea autoelogieri, dacă efectul, după trei ani de guvernare, este aproape de zero…

* * *

Mai mulți comentatori au semnalat aceste probleme, precum și altele, poate la fel de grave. Vorbesc despre analiști care au păstrat o distanță rezonabilă față de principalii actori politici de la noi și au abordat lucrurile sub diverse aspecte, nu unilateral și, în mod sigur, nu pe un ton categoric. A se vedea, în acest sens, părerea analistului Dan Dungaciu (vezi și  aici) sau interviul lui Vlad Spânu,  Preşedintele Fundaţiei „Moldova” de la Washington, pentru postul Europa Liberă. A se vedea și ideea europarlamenratului britanic Graham Watson de a pune în discuție cazul AIE în Parlamentul European.

Ideea că problemele de acest fel, crizele, care survin în mod inevitabil la fiecare „cotitură” a procesului de reformare, își au sursa în deficiențele sistemului, ale structurii politice de la noi, nu e nouă. Despre asta se discută de fiecare dată când ajungem în situații similare. Concluzia ar fi simplă: trebuie revăzut, restructurat, întreg sistemul. Mai mult, restructurarea ar putea fi insuficientă, pentru că, dat fiind nivelul de sărăcie din societatea noastră, ar trebui creat un sistem nou, eficient, dar mai puțin obez, care să nu necesite atâtea cheltuieli din buzunarul public pentru  plăcerea de a asista la spectacolele agramate cu care ne distrează  aleșii noștri. În unele cazuri, acești aleși sunt oameni nimeriți în rândurile clasei politice nu pentru că ar avea mari merite în fața comunității, ci din cauza reminiscențelor totalitariste  din mentalitatea și din scheletul instituțional ale soceității noastre.