Povara… desperării noastre

Chiar dacă sunt româncă, ceea ce în limbajul liderilor PCRM se traduce prin ”dușman”, ”clică unionistă” care trebuie „anihilată”, ”antistatalist”, legăturile mele cu Basarabia sunt poate chiar mai profunde decât ale celor care s-au lansat acum în acest război ridicol de „salvare” a ”identității moldovenești” de românizare – un pleonasm, de fapt – ca și cum românii din R.Moldova nu ar fi și moldoveni…

 Durerea de a vedea derapajele antidemoctatice m-a făcut să postez tot mai des în ultimul timp și tot această durere îmi inspiră subiectele pentru acest blog. Altfel, aș fi preferat să lucrez la alte proiecte, începute anterior, să citesc și să merg la teatru, să privesc la lucruri cu mai multă detașare…  Azi am simțit nevoia să fuxez aceste reflecții, stările mele (foarte persistente în ultimele două luni), citind un interviu în Timpul de azi.

 Ne place să credem că, cel puțin, fructele și vinurile noastre sunt bune, iar fetele, dealurile, grădinile foarte frumoase. Căutăm cu înverșunare simboluri cu care să ne identificăm, argumente, ca să arătăm de ce suntem atât de atașați sentimental de locurile noastre de baștină (ceea ce e aberant, pentru că de locurile natale nu te poți ”desprinde” cu adevărat niciodată, oricât de mult ți-ai dori, este o condiție de ființare și, deci, nu e nevoie de explicații), căutăm lucruri/fapte/fenomene cu care să ne mândrim (în loc să fim preocupați de lucruri mai importante, de frumusețea/curățenia lumii din jur, care să ne bucure, mândria fiind nu un scop în sine, ci consecința, ”răsplata” pentru faptele bune). Poate că răspunsul corect la căutările noastre ar fi talentele și spiritul civic al multora dintre artiștii noștri? Sigur, acum sunt influențată de acest interviu și poate că am tendința să exgerez, dar nu cred că greșesc prea mult…

„Credeam că doar în Africa e posibil ceea ce se întâmplă în Moldova”, ne-a mărturisit faimoasa violonistă Patricia Kopatchinskaja, originară din Chişinău şi care a emigrat acum 20 de ani, împreună cu părinţii, la Viena. Astăzi, ea este o violonistă consacrată, dar şi Ambasadoare a Bunăvoinţei din partea Fundaţiei elveţiene pentru protecţia copiilor „Terre des hommes”.” (citat din ziarul Timpul)

Același lucru l-am simțit și eu, acum câțiva ani, când am venit în vizită la bunica mea, la țară, după mai multe luni petrecute peste hotare. Vorbeam cu țăranii din sat (i-am și filmat), mă miram de câtă răbdare pot avea acești oameni, pe drept cuvânt ”porecliți” de către mulți  cu frumosul cuvânt ”blajini”.., și mă îndoiam că ar avea ascuns pe undeva și ceva spirit critic. O vecină îmi vorbea despre greutățile vieții ei, dar vorbele ei îmi păreau inutile. Imaginea ei, care amintea calendarele tipărite în scop umanitar, pentru sensibilizarea opiniei publice mondiale, cu poze făcute undeva în ”țările lumii a treia”,  era cea mai elocventă dovadă a situației desperate în care se afla. Nu sărăcia ei era ceea ce impresiona, ci deznădejdea… M-am gândit atunci: chiar dacă nu toți arătăm ca ea, imaginea ei este un fel de emblemă a noastră…

Acum citesc despre acești copii desperați… Este logic, mă gândesc, o femeie atât de tristă nu putea avea decât niște copii la fel de triști… Cum să te mândrești sau să te bucuri de ceea ce ai, când viitorul se uită la tine cu ochi triști de copil, crescut printre lacrimile desperării?