Tag Archives: Bucureşti

Mama la București

28 mai

Mama a fost de trei ori la București (am mai început să povestesc despre asta, acum câțiva ani, aici). Mai bine zis, de două, dar o dată și-a luat o mică vacanță, ca să-l „viziteze” pe tata la Chișinău și să revină, imediat, la București, unde avea să mă asiste într-un proiect extrem de ambițios: reparația apartamentului în care stăteam (probabil, cel mai curajos proiect dintre toate pe care le-am avut până acum! – bine, exagerez, glumind astfel, dar, cum orice glumă conține și ceva adevăr…).

Prima călătorie pe care mama a întreprins-o la București a fost deosebit de memorabilă și, vreau să cred eu, fericită. I-am propus mamei să facem o călătorie în capitala țării pe care o consideram a noastră (deși nu-i eram cetățeni) – în calitate de cadou de ziua ei de naștere. Și mama, care n-a mai fost peste hotare niciodată, a acceptat cu mare bucurie. Pe atunci, încă nu era nevoie de viză pentru România (mama, deși o româncă foarte conștientă de identitatea sa și o apărătoare activă a românismului în Basarabia, nu a avut cetățenie românească, tot așa cum nu au apucat să și-o redobândească nici bunicii mei, nici tanti Dora – în ciuda faptului că au simțit mereu românește). Mama se simțea bine (era una dintre perioadele în care parcă uitasem de boală și de crize), aveam două săptămâni la dispoziție, ca să vedem tot ce era mai frumos prin București la ora aceea, mama era încântată de orice îi propuneam, iar programul pe care îl stabilisem era foarte încărcat: ziua expoziții de artă, muzee, vizite de tot felul, seara spectacole. Multe spectacole de teatru, concerte și câteva filme. În ciuda oboselii, inevitabile, după atâta hoinărit prin București, mama arăta extuziasmată. Degeaba îmi făceam griji pentru starea ei, mama părea atât de puternică, de energică, și a rămas atât de impresionată și de îndrăgostită de București, încât mulți ani după aceea îmi tot vorbea despre „minunile Bucureștiului”, povestind, cu detalii, ba despre galeriile de artă și expozițiile nenumărate (printre care una ce ne-a luat chiar două zile, în care am admirat, am meditat și am discutat mult: o expoziție excepțională Corneliu Baba – probabil expoziția care a impresionat-o cel mai mult pe mama), ba despre spectacolele văzute (printre care unul cu Leopoldina Bălănuță (O batistă în Dunăre), de al cărei joc mama a rămas fascinată), ba despre discuțiile cu unii dintre profesorii mei sau cu colegii de doctorat…

Acum, printre lucrurile rămase  de la mama (păstrate cu grijă în câteva cutiuțe speciale, ce ascund mici simboluri dragi inimilor noastre) , e și biletul de tren București-Chișinău din acea, primă, călătorie a mamei în Țară…

* * *

Celelalte două vizite au avut un scop mai prozaic (să mă ajute să renovez apartamentul), dar cum mama nu știa să facă ceva fără pasiune, și acele zile (adică, nu zile, ci luni bune) de ședere în capitala României mi-au rămas deosebit de dragi în amintire. Mama s-a implicat cu tot sufletul, așa cum făcea mereu, și eu i-am simțit nu doar protecția și grija, cu care eram obișnuită, ci și talentul, creativitatea, priceperea de a găsi soluția cea mai elegantă și mai puțin costisitoare… Foarte atentă la detalii, pedantă, cum era, ajutorul mamei valora milioane! Seara, când muncitorii plecau, și eu terminam de spălat din urma lor (trebuia să curăț mizeria lăsată de echipa de constructori, până jos pe scările blocului, pentru că ei nu se simțeau datori să lase curat), luam un ceai împreună și discutam cu mama până târziu… Mama avea grijă să caute prin reviste articole, pe care mi le punea pe noptieră, așa încât cele mai interesante idei de design i le datorez tot ei… Mamei, pasiunii ei pentru frumos și, bineînțeles, dragostei pe care știa să o arate, cu o discreție specifică, în tot ce făcea.  A fost greu, pentru că renovarea unui apartament este, oricum, anevoioasă, dar a fost frumos, grație mamei!

* * *

În acel an am sărbătorit Învierea împreună, ascultând slujba la Biserica Albă din Calea Victoriei. Sigur, am fost și la Patriarhie, dar am rămas să ascultăm serviciul divin în cadrul mai intim al Bisericii Albe (era mai comod pentru mama așa, fiind mai puțină lume, să găsească un loc liber pe un scaun, pe care să stea – altfel, picioarele ei n-ar fi rezistat)… Am venit acasă, pe jos, ținând candela aprinsă, obosite și fericite, și mama și-a amintit de multe ori de acea noapte de Paști,  în anii ce au urmat, în care, tot împreună, mergeam, la Chișinău, la biserica Sfânta Teodora de Sihla…

Mama nu insista să merg cu ea la biserică (de Paști o urmam, pentru că nici nu-mi imaginam să că ar putea fi altfel). Tot așa cum nu mi-a impus niciodată nimic, nu m-a forțat să fac ceva contrar voinței mele… Mai mult, mama nu vorbea prea mult despre faptul că merge la biserică (sau că ține post, sau că se roagă), și doar citind în caietul ei de rugăciuni, îmi dau seama că mama își găsea partea de liniște în lecturi religioase (deși nu numai în acest gen de lecturi: Theodor Mommsen, Istoria Romană, și Istoria României (autori: Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant ș.a.) sunt două titluri ale cărților rămase deschise pe noptieră) …

* * *

Accentul mamei îi făcea pe bucureșteni să întrebe dacă nu cumva e din Ardeal. Glumeam adesea pe seama asta, pentru că și pe mine mă întrebau la fel, dar după ani buni de stat în România (bucureștenii, foarte perspicace, sesizau accentul „străin”, dar, cum nu se mai putea simți accentul basarabean, mă bănuiau de… „ardelenism”), pe mama, însă, au „înscris-o” în „categoria ardelenilor” chiar din prima zi de ședere în București. Mama nu avea acel accent rusesc, specific multor români din Basarabia.

* * *

Când, stând mai mult în București, telefonam (destul de des) acasă, în finalul conversației, mama ținea să adauge neapărat: „complimente Bucureștilor” – și asta suna așa, de parcă eu aș fi fost un fel de „trimis special”, care îi făcea „legătura” cu Țara (sau, cel puțin, cu capitala)…  Legătura ei de suflet și o parte din sufletul ei…

P.S. Cred că e de prisos să spun că Bucureștiul mi se părea cel mai frumos, atunci când o aveam pe mama lângă mine, iar apartamentul pe care l-am decorat împreună cu mama este cel mai prietenos, mai plăcut, mai atractiv pentru inpsirația mea, dintre toate  apartamentele în care am stat vreodată.

Discuţii despre problema normei literare

9 oct.

Un alt fragment de la lansarea cărţii lui Ion Ciocanu Noi şi cuvintele noastre (Chişinău, ed.Pontos, 2011). Salonul Internaţional de Carte, Casa Limbii Române, 31 august 2011. Lingvistul, lexicograful şi diplomatul Andrei Crijanovschi despre unele probleme actuale ale lingvisticii româneşti.

Povara… desperării noastre

10 iul.

Chiar dacă sunt româncă, ceea ce în limbajul liderilor PCRM se traduce prin ”dușman”, ”clică unionistă” care trebuie „anihilată”, ”antistatalist”, legăturile mele cu Basarabia sunt poate chiar mai profunde decât ale celor care s-au lansat acum în acest război ridicol de „salvare” a ”identității moldovenești” de românizare – un pleonasm, de fapt – ca și cum românii din R.Moldova nu ar fi și moldoveni…

 Durerea de a vedea derapajele antidemoctatice m-a făcut să postez tot mai des în ultimul timp și tot această durere îmi inspiră subiectele pentru acest blog. Altfel, aș fi preferat să lucrez la alte proiecte, începute anterior, să citesc și să merg la teatru, să privesc la lucruri cu mai multă detașare…  Azi am simțit nevoia să fuxez aceste reflecții, stările mele (foarte persistente în ultimele două luni), citind un interviu în Timpul de azi.

 Ne place să credem că, cel puțin, fructele și vinurile noastre sunt bune, iar fetele, dealurile, grădinile foarte frumoase. Căutăm cu înverșunare simboluri cu care să ne identificăm, argumente, ca să arătăm de ce suntem atât de atașați sentimental de locurile noastre de baștină (ceea ce e aberant, pentru că de locurile natale nu te poți ”desprinde” cu adevărat niciodată, oricât de mult ți-ai dori, este o condiție de ființare și, deci, nu e nevoie de explicații), căutăm lucruri/fapte/fenomene cu care să ne mândrim (în loc să fim preocupați de lucruri mai importante, de frumusețea/curățenia lumii din jur, care să ne bucure, mândria fiind nu un scop în sine, ci consecința, ”răsplata” pentru faptele bune). Poate că răspunsul corect la căutările noastre ar fi talentele și spiritul civic al multora dintre artiștii noștri? Sigur, acum sunt influențată de acest interviu și poate că am tendința să exgerez, dar nu cred că greșesc prea mult…

„Credeam că doar în Africa e posibil ceea ce se întâmplă în Moldova”, ne-a mărturisit faimoasa violonistă Patricia Kopatchinskaja, originară din Chişinău şi care a emigrat acum 20 de ani, împreună cu părinţii, la Viena. Astăzi, ea este o violonistă consacrată, dar şi Ambasadoare a Bunăvoinţei din partea Fundaţiei elveţiene pentru protecţia copiilor „Terre des hommes”.” (citat din ziarul Timpul)

Același lucru l-am simțit și eu, acum câțiva ani, când am venit în vizită la bunica mea, la țară, după mai multe luni petrecute peste hotare. Vorbeam cu țăranii din sat (i-am și filmat), mă miram de câtă răbdare pot avea acești oameni, pe drept cuvânt ”porecliți” de către mulți  cu frumosul cuvânt ”blajini”.., și mă îndoiam că ar avea ascuns pe undeva și ceva spirit critic. O vecină îmi vorbea despre greutățile vieții ei, dar vorbele ei îmi păreau inutile. Imaginea ei, care amintea calendarele tipărite în scop umanitar, pentru sensibilizarea opiniei publice mondiale, cu poze făcute undeva în ”țările lumii a treia”,  era cea mai elocventă dovadă a situației desperate în care se afla. Nu sărăcia ei era ceea ce impresiona, ci deznădejdea… M-am gândit atunci: chiar dacă nu toți arătăm ca ea, imaginea ei este un fel de emblemă a noastră…

Acum citesc despre acești copii desperați… Este logic, mă gândesc, o femeie atât de tristă nu putea avea decât niște copii la fel de triști… Cum să te mândrești sau să te bucuri de ceea ce ai, când viitorul se uită la tine cu ochi triști de copil, crescut printre lacrimile desperării?

La umbra Bucureştilor în floare, în căutarea Ţării pierdute…

6 apr.

O campanie electorală mai lungă decât veacul. De ce am impresia că a fost extrem de lungă această campanie electorală? Pentru că aşa se întâmplă, atunci când dialogul politic se mută în stradă – fiecare zi de guvernare a „partidei conducătoare” devine o zi electorală (lucru obişnuit pentru Republica Moldova, statul cu mai multe pretenţii de la cetăţeanul de rând decât responsabilităţi faţă de el). Comuniştii (care, între noi fie vorba, doar a comunişti nu seamănă – sau poate aşa arată adevăraţii comunişti?),  au ales să dea un bun pretext de nemulţumire populaţiei, păstrând „porecla” de care au beneficiat şi în vremurile în care numai fiind comunist puteai urca pe scara socială şi face avere (adică să fii capitalist cu blană de luptător contra capitalismului, cum ar veni). Nimic mai natural decât nostalgiile unei lumi descumpănite, sigur, va obiecta cineva. Corect. La fel de logic e ca să se găsească cineva care să profite de bieţii nostalgici care visează la vremuri apuse definitiv… O afacere profitabilă, în fond. O mare şmecherie politică.

De ce, dar, să fie nemulţumită populaţia? Pentru că a existat un răspuns, negativ, al populaţiei la acţiunile de manipulare, răspuns pe care PCRM a ştiut să-l anticipeze, însă,  şi să-l folosească în propriul interes (pirueta electorală din 2005, de exemplu). Cunoscând această abilitate comunistă, era de aşteptat ca şi în această campanie să existe o „mişcare deşteaptă” a comuniştilor. Dacă aceasta a existat, recunosc, eu am ratat-o. Din câte am putut observa eu (din depărtare, sigur, fiind mai mult în afara Republicii Moldova), campania electorală a PCRM a fost lipsită de orice scânteie de inteligenţă.

Recul. La fel ca şi în alegerile locale, şi de data asta, comuniştii au renunţat la dialogul politic, oferind opoziţiei nu numai spaţiu (nu, nu vorbesc despre spaţiul/timpul de emisie, de la televiziunea publică, de care, dimpotrivă, partidul de la putere a abuzat) polemic – ceva de genul „zică lumea ce o vrea, mie-mi place mândra mea”, – ci şi loc pentru un recul, simbolic bineînţejes, al forţelor opozante. PCRM a  avut faţa unei marionete care nu ştie să facă decât un nimăr redus de „mişcări” electorale. Ce răspuns au primit? O flexibilitate de invidiat la „adevrsari” (fie falşi sau adevăraţi).

Un spectacol placid pentru un public inert. Dacă „maşina propagandistică” a PCRM este atât de greoaie, oare de ce n-a fost sancţionată mai drastic de populaţie? Răspunsul îl aflăm, parţial, în replica unei femei de la ţară, care, în timpul unui miting electoral, i se plângea unui lider PL că există prea multe partide şi ea nu ştie cum să aleagă („un singur partid!” – iată idealul unei părţi a populaţiei, care încă nu a devenit „alegătoare”, rămânând, ca pe timpuri, „votantă”). Cred ca astfel se explică faptul că PCRM, cu un efectiv învechit, cu sloganul mai vechi decât PCRM însuşi, cu o scădere substanţială în sondaje, are, din nou, şansa de a dicta în Parlament. Dar are şi o opoziţie fortificată prin… alierea PCRM cu PPCD, după „votul din 4 aprilie”. Un alt paradox moldovenesc.

PPCD şi votul din 4 aprilie. În presa anticomunistă de la Chişinău s-a discutat mult despre „votul trădător” al PPCD. Dacă s-ar fi discutat aşa şi în mediile filokremliniste de la noi despre „trădarea lui Voronin” (că doar şi el s-a asociat cu un adevrsar politic pe care îl considera ireconciliabil), PCRM ar fi fost demult un partid de care nimeni să nu-şi aducă aminte (precum faimosul PDAM, de exemplu). Dar forţele pe care le reprezintă ar fi fost prezente oricum, cu nume şi lozinci noi, modernizate, stilizate  – după ecuaţia prin care PPCD a cedat partea sa de electorat mai multor partide (practic, electoratul PPCD se regăseşte, azi, în toate partidele prooccidentale din RM, nu vorbim aici despre calitatea pe care o au reprezentaţii acestei direcţii). Faptul că acest segment a crescut considerabil se datorează, pe de o parte, conjuncturii geopolitice (vecinătatea vestică, tot mai bine resimţită pe malul stâng al Prutului), iar pe de alta – manevrei de „trădare” a PPCD: pe un segment rămas liber s-au grăbit să se instaleze mai multe partide (PL, PDLM, AMN, PNL, MAE, etc., care au cochetat cu promisiunea de a apropia cele două maluri şi a şterge frontiera aberantă  pe care au instalat-o forţele proruseşti, sub dictatul Kremlinului şi sub ameninţarea cu tancurile armatei a 14-a – azi, frontiera cu UE). Dintre care, 40%, se pare, chiar ar  putea fi reprezentate în viitorul Parlament (dacă alegerile vor vi considerate valide). Sigur, discursul electoral, de multe ori, diferă în mod radical de cel guvernamental – fapt probat deja de experienţa politică, scurtă ce-i drept, a RM. Nu toate partidele şi nu toţi liderii politici sunt capabili de coerenţă, atunci când sunt supuşi complicatului examen care este puterea. De regulă, liderii politici de la Chişinău îmbrăţişează aşa-zisul moldo-statalism, când acced la putere şi, invers, se dezic de el, atunci când ajung în opoziţie.

„Fraude obişnuite”. Expresia aparţine lui Dorin Chirtoacă. Într-un interviu acordat unui post de televiziune liderul liberal a declarat că nu are ştiinţă despre eventuale fraude electorale, doar de cele cu care suntem obişnuiţi deja. Expresia le-a dat prilejul comentatorilor din studiou să discute despre frauda devenită obişnuinţă, situaţie tipică pentru o societate certată cu democraţia. Adevărul e că numeroasele „nereguli” au devenit o tradiţie a perioadelor electorale de la noi. În calitate de observator la mai multe alegeri, în repetate rânduri, am raportat mereu cam aceleaşi încălcări (cum ar fi „votul în familie”, votul fără act de identitate, propagandă electorală în ziua alegerilor, intimidarea alegătorilor recalcitranţi la propaganda electorală  etc.), dar niciodată alegerile nu au fost invalidate, deşi, din spusele colegilor mei, încălcările semnalate de mine nu erau nişte excepţii, pentru că şi ei înregistraseră numeroase cazuri similare. Deci, cam aşa este: neregulile (şi, posibil, si frauda) devenite normalitate, care nu mai miră pe nimeni…

La Bucureşti, în căutarea Ţării pierdute. Cu toată „armonia” care domină între „votanţi” (segment social parţial bolnav de sindromul Oblomov) şi partidul nostalgiilor roşii, există o serie de consecinţe anticomuniste ale guvernării comuniste. Şi nu e vorba doar de clasica erodare politică. Recentul conflict de la frontiera de pe Prut i-a scandalizat până şi pe cei care, în mod normal, nu reacţionează la evenimentele din RM. La ce s-o fi gândit guvernanţii noştri, când au „închis graniţele” pentru studenţii care îşi fac studiile în România şi în faţa celor vreo 300 de cetăţeni ai UE? Probabil la multe, dar nu şi la… reversul medaliei. Nu s-au gândit că studenţii, nemulţumiţi că li se încalcă dreptul la vot, vor asalta Ambasada din Bucureşti. Cu cine ar mai fi putut vota aceşti tineri, cărora Guvernul le-a interzis să vină ACASĂ pentu a-ş exercita dreptul la vot? Dacă ar fi fost orbi şi surzi, probabil ar fi votat tot cu comunştii… Din fericire, studenţii sunt tineri şi au toate facultăţile vitale valide. Drept care, într-o dumincă frumoasă ca cea din 5 aprilie, luminată de alb-rozul magnoliilor şi al copacii înfloriţi, care au inundat Bucureştii, tinerii au arătat că nu se lasă umiliţi, demonstrând o atitudine de tip nou în contextul societăţii basarabene…  Dacă oficialităţile de la Chişinău nu i-au vrut, studenţii au venit, ca să-şi regăsească Ţara, în Bucureşti, la urnele de vot. 

 Altă consecinţă anticomunistă a tacticii electorale comuniste este discursul dezaprobator al instanţelor internaţionale. Ştiu, unii ar fi de părere că dezaprobarea Vestului a fost mult prea „subtilă”. Nu cred că a fost subtilă, mai explicit nu se putea spune că la Chişinău treburile nu merg deloc bine. Limbajul diplomatic îşi are specificul său… Cred însă că aceste semnale nu trebuie înţelese ca o decizie a Occidentului de a veni să ne facă ordine în curte, şi nici de a ne „elibera cu de-a sila”… Relaţia cu lumea civilizată nu se poate baza pe aceleaşi principii ca cele pe care le-am avut în cadrul fostei URSS, cu „fratele mai mare”, iar, dacă vrem să ne recâştigăm Ţara, trebuie să învăţăm să funcţionăm după legile lumii democratice.

P.S. Azi (6 aprilie) seara: proteste, mii de cetăţeni nemulţumiţi de rezultatele alegerilor:

http://www.stireazilei.md/news-138

http://www.stireazilei.md/news-137

7.04.2009. Proteste ample în Chişinău, protestatarii acuză conducerea de falsificarea alegerilor.

Ziarul de Gardă: zeci de mărturii despre semnături false şi alte nereguli (din cele „obişnuite”, bineînţeles).

 http://garda.com.md/stiri/scrisori-de-la-observatori-rezultate-trucate-la-bucuresti

http://garda.com.md/stiri/12-cazuri-de-fraude-electorale-in-30-de-minute

Coaliţia 2009: „Alegeri incorecte şi parţial libere”: http://www.azi.md/ro/statement/2114

Înregistrări Video din Centrul Chişinăului. Protestatarii scandează: „România!” şi „Basarabia!” –  http://voceabasarabiei.net/index.php?option=com_content&task=view&id=1580&Itemid=763

P.S. Părerea mea: Voronin are experienţă şi nu e prost, fapt ce mă face sa că cred că va ceda, fără să admită victime (Cred! sau Sper). (Apropo de victime, deja sunt răniţi, scrie presa electronică).

27 martie 1918 – ziua în care am avut curajul „să fim ce-am fost mereu” şi „ce-am vrut mereu să rămânem: români”

23 mart.

Tot discutând cu prieteni (sau mai puţin prieteni), constat că mai există multă lume care nu cunoaşte semnificaţia zilei de 27 martie. Probabil, este o consecinţă firească a stării, nefireşti, de comunism (mult prea) îndelungat… Şi eu, care mă miram, deunăzi, că un politician de la Chişinău vorbea, cu prilejul altei aniversări, pe 24 ianuarie a.c., despre Sfatul Ţării, confundând Unirea Principatelor cu Marea Unire!

Acum un an, cu ocazia aniversării Marii Uniri, Primarul Chişinăului, Dorin Chirtoacă, făcea o vizită la Bucureşti (de altfel, şi anul acesta, chiar zilele astea, Primarul Chirtoacă s-a întâlnit cu studenţi basarabeni care îşi fac studiile în România ).

Mai jos, se poate vedea pliantul editat cu ocazia acelei vizite aniversare, de acum un an, a Primarului, distribuită de câţiva membri ai PL participanţilor la întâlnire…pliantul-pl-cu-ocazia-lui-29-martie-2008pliant-pl-tiparit-cu-ocazia-aniversarii-lui-27-martie Pe verso, câteva date biografice ale celor trei preşedinţi ai Sfatului Ţării: Ion Inculeţ ( a deţinut această funcţie din 21 noiembrie 1917 până la 30 aprilie 1918), Constatin Stere (2 aprilie 1918 – 25 noiembrie 1918) şi Pan Halippa (din 25 noiembrie 1918 – până la dizolvarea Sfatului Ţării – 27 noiembrie 1918) .

Din istorie – 27 martie / 9 aprilie 1918: Sfatul Ţării votează unirea condiţionată cu România
Textul votat de legislativul basarabean:

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan”

Mai târziu Sfatul Ţării renunţă la condiţiile votate în ziua de 27 martie şi declară Unirea necondiţionată cu România (vezi şi: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Unirea_Basarabiei_cu_Rom%C3%A2nia)

Declaraţia de Unire, precum şi întreaga activitate a Sfatului Ţării sunt mărturii ale maturităţii politice a liderilor basarabeni din acele timpuri, dar şi ale voinţei populare de reîntregire naţională. Iată câteva argumente în susţinerea acestei idei, selectate din cartea lui Gheorghe Ghimpu Conştiinţa naţională a românilor moldoveni (Ed. Litera, Chişinău, 1999), una dintre lucrările cele mai bine documentate despre continuitatea românismului în Basarabia.

„… spiritul românesc la moldoveni în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi începutul sec al XX-lea era viu în permanenţă. El era viu atât la persoane aparte, cât şi la colective întregi, cum ar fi echipele redacţionale ale publicaţiilor periodice; românismul trăia, deşi adesea în stare latentă, la moldoveni şi bucovineni, la basarabeni şi transnistreni. El era înrădăcinat în ţărănime, preoţime, cadre didactice, ostaşi, ofiţeri, studenţime, în alte pături sociale basarabene. Despre conştiinţa românească a moldovenilor, în genere, putem vorbi în baza mărturiilor scrise ajunse până la noi. Anume ele ne permit să conchidem că ţarismul n-a reuşit în peste o sută de ani să schimbe caracterul românesc al Basarabiei.” (Gh. Ghimpu, op.cit., pag.334).

Printre multiplele exemple, Gh.Ghimpu îl menţionează pe Preşedintele Partidului Naţional-Moldovenesc, Teofil Gh.Ioncu, autorul broşurii Autonomia Basarabiei şi Republica democratică federativă rusească (Chişinău, Tipografia „Bessarabskoe Knigoizdatelstvo”, 1917), care declara: „Români am fost, român ne este sângele ce ne curge în vinele noastre. Români suntem cu trup şi suflet şi ca români voim să trăim pe vecie”. (citat după: Gh.Ghimpu, Conştiinţa naţională a românilor moldoveni, Chişinău, 1999, pag.340).

Interesant… citatul acesta îmi trezeşte o amintire din copilărie: un cântec ce mi-l cânta bunica şi în care erau următoarele cuvinte: „Sunt ţăran, ţăran român/Şi ţăran vreau să rămân”, iar bunica obişnuia să mai schimbe puţin: „Si român vreau să rămân”.

Acelaşi Teofil Gh.Ioncu, în calitate de reprezentant al PNM, declara în cadrul Congresului naţiunilor din Rusia: „Salut Congresul naţiunilor în numele românilor din Basarabia! (subl.-Gh.Ghimpu) Mulţi au auzit de „moldoveni”, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Există o naţiune română (subl.-Gh.Ghimpu). Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iară dacă noi numim „moldoveneşti” comitetele şi organizaţiile noastre, o facem aceasta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul „român” sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca d-voastră, şi el le serveşte de a ne acuza pe noi de separatism…” (ibidem). – şi… istoria se repetă, bineînţeles!

Alte exemple citate de autor sunt din Ioan Pelivan, la fel un reprezentant al PNM, sau dintr-o broşură a studentului basarabean Vladimir Bogos, sau din declaraţiile şi petiţiile semnate de colective întregi de studenţi, ostaşi, învăţători; diverse grupări sociale din Basarabia. Tot o manifestare a românismului, consideră Gh. Ghimpu, a fost „căldura cu care ei (basarabenii-n.n.) l-au întâmpinat pe reprezentantul ziarului „Ardealul”, Onisifor Ghibu. Când acesta, încheindu-şi cuvântul de salut „în numele „Ardealului”, a strigat „Trăiască Basarabia!”, „Trăiască Sfatul Ţării!”, „Trăiască Republica Federativă!”, publicul, sculându-se în picioare, a aplaudat strigând „Trăiască transilvănenii!”, „Trăiască poporul românesc!” „(subl.-Gh.Ghimpu) (ibidem, pag.342).

Sfatul Ţării, conchide Gh.Ghimpu, a fost „expresia politică a românismului în Basarabia”, expresia dreptului legitim al unei părţi a naţiunii române, aflată de mult timp sub ocupaţie rusească, de a-şi decide soarta. (Gh.Ghimpu, op.cit. pag. 342-354), iar Unirea a fost „opera izvorâtă din românismul conştientizat al basaraenilor” (ibidem, pag. 355-378).

                                                                            * * *

Şi încă un argument al continuităţii româneşti în Basarabia. Un argument folcloric: două variante ale aceleiaşi melodii – una adusă de grupul ETHNOS, din Basarabia, alta a grupului lui Liviu Vasilică (Teleormanul) – „împletite” într-un spectacol de zile mari…

Printre stelele de pază…

22 mart.

Ion Dolănescu s-a alăturat armatei de stele de pază care veghează peste România…

 „O să fac politică toată viaţa şi o să susţin unirea României cu Basarabia până mor”, obişnuia să spună fostul deputat PRM, care îşi dorea să fie îngropat la Chişinău.  http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/844157/A-murit-Ion-Dolanescu/

Veştile rele mereu vin pe neaşteptate… Tot aşa ca acum două luni, când a plecat dintre noi Grigore Vieru, şi de data asta, mii (zeci de mii) de români au ţinut să-şi arate recunoştinţa, venind să-l petreacă în ultimul drum sau exprimându-şi în alt mod admiraţia şi tristeţea… Cred că forţa… sentimentală care se manifestă în asemenea zile este argumentul suprem, care vorbeşte despre conştiinţa de sine, vie, a românilor. Orice s-ar zice, oricâte comentarii critice s-ar face, cu privire la starea deplorabilă în care a ajuns sentimentul nostru naţional, dincolo de sărăcie, de conjuncturi geopolitice nefaste, dincolo de tristeţe, există dorul de frumos, care ne uneşte. Atâta timp cât un popor îşi mai ţine minte poeţii şi îşi cinsteşte propriul suflet, arhivat în piesele folclorice autentice, nu cred că îl paşte vreun pericol de desfiinţare.

Am căutat o poezie anume, scrisă de Grigore Vieru, ca să o postez aici, în loc de floarea pe care aş fi pus-o la mormântul Maestrului, dar n-am găsit-o… De ce anume o poezie de Vieru? Nu doar pentru că ne-au părăsit de curând, ambii, nu doar pentru că Ion Dolănescu a cântat şi pe versurile lui Grigore Vieru, ci şi pentru că ambii au visat la reîntregirea Ţării, la o Românie mai mare – în „vechile hotare” – şi au plecat, trişti, fără să-şi vadă visul împlinit…

O să citez dintr-un articol de Dan Dungaciu în memoria lui Grigore Vieru:” …Este ca şi cum Poetul, supărat că nu îşi poate îndeplini lucrarea pe pământ, s-a dus la Ceruri, ca să o grăbească de acolo.” http://social.moldova.org/news/in-memoriam-diviziile-lui-grigore-vieru-178496-rom.html Cuvinte care se potrivesc perfect, vorbind despre inconfundabila voce, pe care hotarele nedrepte nu au putut-o opri (aşa încât era populară în Basarabia încă pe timpul URSS), pe care au îndărgit-o românii, şi dincoace, şi dincolo de Prut, care a fost şi este Ion Dolănescu.

 

                                                             * * *

„Visul lui Nicolae Sulac”, un cântec (relativ) nou, cântat de Ion Dolănescu, în cinstea bardului de la Sadâc. Foarte intersante „inserţiile” din melodiile cântate (şi) de Nicolae Sulac (aş vrea să ştiu şi părerea unui muzicolog, fireşte, dar… mie îmi place, mai ales date fiind afinităţile stilistice dintre cei doi cântăreţi). O creaţie emoţionantă, pentru că este expresia artistică a acelui sentiment fratern, pe care l-a mărturisit, de multe ori, faţă de Basarabia…

Imagine, drepturi, valoare. (Sau: Ce vedem în „oglinda” mass-media?)

21 mart.

Aseară urmăream dezbaterile pe marginea alegerilor din PNL. Pe lângă acele comentarii privind schimbările din tabăra liberală, interesante prin semnificaţia lor, Adrian Cioroianu a menţionat un lucru evident, dar care, paradoxal, este oarecum escamotat. Cu atât mai paradoxal, cu cât fenomenul vizează două aspecte fundamentale ale societăţii democratice: dreptul la imagine şi dreptul la informare corectă. 

 Cioroianu a subliniat de câteva ori că regretă faptul că, în ultimul timp, s-a vorbit în presă despre un singur caz în care era implicat un cadru didactic (un profesor, mai exact), şi acela a fost un caz negativ, şi, în treacăt, a făcut şi o paralelă cu imaginea românilor din Italia (falsificată, din aceleaşi motive, care ţin probabil de apetitul pentru senzaţional, alimentat de  mass-media). E adevărat, în presă lipsesc materialele în care să existe şi informaţii neutre sau chiar atitudini pozitive faţă de  profesori, de exemplu. Absolut corectă remarca. Observ, de mai mult timp (de ani de zile, de fapt), că din cauza tendinţei presei de a fi cât mai incisivă, mai critică, aspectele „normale” (nu mai vorbesc de faptele extraordinare, cele care ar trebui să ne inspire, să ne îndemne să le urmăm) dispar, „se dizolvă”, până la dispariţie completă, în oceanul de fapte negative relatate, mai mult sau mai puţin veridic, în „oglinda rece” care ar trebui să fie mass-media. Ca să nu mai spun că, dacă e să crezi („fără să cercetezi”), ştirilor de la diverse posturi TV româneşti, rămâi cu impresia că toţi basarabenii sunt nişte infractori şi criminali (exact ca şi în cazul românilor în presa italiană). Da, tendinţa este, oarecum… „în tendinţe”, se întâmplă şi pe la case mai mari şi nu e o invenţie românească. Dar asta nu-i diminează nocivitatea.

Situaţia îmi aduce aminte de un caz aproapre comic (dar şi ridicol, şi ironic, în acelaşi timp): un banal scandal de familie, excesiv şi nemeritat de mult mediatizat, avea, printre protagonişti, o persoană care, întâmplător, purta acelaşi prenume cu al meu. Cât de mediatizat a putut fi acel scandal, dacă, reuşisem să aflu despre el până şi eu, care în acei ani stăteam mai mult la Haga sau la Chişinău, iar prin Bucureşti eram mai mult în trecere! Cazul, absolut banal şi fără vreo valoare specială pentru societatea românească, era atât de prezent în conştiinţa românilor, încât de câteva ori am ajuns, absolut inimaginabil, pornind de la numele meu, la discuţii privind subiectul scandalos! Am o calitate, ca să fiu dreaptă faţă de mine: cea de a şti să transform penibilul în (auto)ironie – deci făceam glume (ce-mi mai rămânea?), dar… astfel am putut simţi pe propria-mi piele influenţa exercitată de cea de-a patra putere. Nu că ar fi singurul caz „ilustrativ”. În presa proguvernamentală de la Chişinău există tendinţa demonizării românismului. Rezultatul e diferit (de la o atitudine „apatică”, indiferentă faţă de orice ar scrie respectiva publicaţie, până la un sentiment generalizat de românofobie – mai ales în rândul alolingvilor), dar este un fenomen specific pentru idelogia moldovenistă (sau moldo-statalistă – un alt termen agramat, inventat pentru a defini o teorie la fel de agramată). Alt efect: dintr-un sentiment al echilibrului, firesc de altfel, presa anticomunistă este nevoită să dea replici pe măsură. Întrebarea vine la fel de firesc (şi nu întâmplător unele ONG-uri au şi formulat-o de mai multe ori, dar… cam degeaba, ce-i drept): şi eu, consumatorul de informaţie, de la cine imi cer dreptul la o informare echidistantă? Sau şi mai grav: eu, adică cel/cea al/a carui/ei imagine are de suferit, într-un moment al acestui „razboi pentru adevăr”, cum fac să-mi apăr imaginea? Cea adevărată.

Să fiu înţeleasă corect, îmi place incisivitatea jurnaliştilor, nu aş  dori o presă  laudativă, servilă faţă de putere (sau faţă de cei puternici), de genul postului „public” Moldova 1, de la Chişinău (uite că, din păcate, avem şi un termen de comparaţie de la polul opus). Dar cred că ambele extreme sunt periculoase. Toxicitatea lor constă în defavorizarea, marginalizarea (şi chiar falsificarea) valorilor – cu toate consecinţele socio-politice care decurg de aici.

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, pași în strungi şi verbe…

J.J. Anderson's Blog

Someday, what follows will be referred to as “his early works.”

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Cosmisian - Neoproză „smart emotional”

Mouelle Roucher „Eratele sunt mai bune decât ciornele publicate. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul.” ~ Lucette „Degetele tale sunt definiția sofisticată a unui semn de carte perpetuu”

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

Drumurile lui Spetcu

Blog de om umblat

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 20-year-old wallflower

CritDicks.com

Products / Places / Services

The Soft Pillow

He became ink in her pen and she never stopped writing.

dan moldovan

blog de poze

Find the details

for covetable, decorative product designs and interiors news

Doru Braia

Talk Soc

A Dose A Day

Inspirations for Nurses (and non-nurses)

A.D. Martin

writing - novels - film - television - video games - other stuff

Saltarosgarden

A garden of my dreams coming to live!

Comunităţi de Prieteni: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi"

Communities Of Friends - All For One & One For All

Condamnat la prietenie!

Căci mor trăind...

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Doina Soltan

"Cele mai frumoase locuri prin care am umblat au fost sufletele oamenilor pe care i-am iubit." Irina Binder

Compendiu de istorie și diplomație

“Vrei să admiri un om? Privește-l din îndepărtare…” - Adrian Sereș -

infinitdegânduri

Loneliness ends with love.

Gheorghe Cuciureanu

În fond despre ştiinţă

prietendevremerea

O vorba buna

…touch my sound…

Where sound can be touched, felt and seen.

Ivano Mingotti

Pagina ufficiale autore

Gustosel

Descoperă bucuria de a găti acasă!

Gheorghe BREGA

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

andreibotnari.wordpress.com/

Andrei Botnari. Photography and travel blog

PoliteiaWorld

Quis custodiet ipsos custodes?

Anghel

A great WordPress.com site

SECRETELE SĂNĂTĂȚII ȘI FRUMUSEȚII CU MARIA BOTNARU

Nu poți cumpăra timpul, dragostea și sănătatea cu toți banii lumii

Memoria Fonogramica

Muzici vechi pentru urechi noi

Elena Tănăsescu

Put a little magic in your life

Viva la vida

despre muzica

baletalessia

un site despre balet

The Tragic Life of Frank

Around five minutes ago I had this sudden revelation; that my life is quite sufficiently, tragic.

Motoare 2 timpi

Otto von Diesel

La margine de timp

Credinta te poate ajuta sa muti muntii din loc, iar dragostea te ajuta sa ii treci...

ANDREEA VASILE

Povești despre oameni ca tine

%d blogeri au apreciat: