După Virgil Bulat, un alt poet cu rădăcini basarabene şi-a luat rămas bun de la această lume rămasă pierdută printre cuvintele româneşti…
Eu nu l-am cunoscut pe poetul Adrian Păunescu, la fel cum nu l-am cunoscut nici pe Virgil Bulat în măsura în care aş fi dorit – adică să-i fi citit în întregime, să le fi urmărit cărţile, apariţiile… Şi doar pentru că ambii erau interzişi în URSS. Altfel, nu existau prea multe asemănări între cei doi scriitori. Erau, poate, chiar situaţi pe nişte invizibile baricade adversare: elegantul, sarcasticul, disidentul, lirosoful Virgil Bulat şi exuberantul, electrizantul, tribunul Adrian Păunescu…
În percepţia mea, sunt foarte diferiţi, iar singurul detaliu care îi apropie este faptul că, deşi erau din Basarabia, pe timpul URSS erau aproape inaccesibili pentru marea majoritate a românilor basarabeni. Este adevărat că despre Adrian Păunescu am auzit ceva mai devreme, decât despre mulţi alţi poeţi români din generaţia sa. Dar i-am cunoscut doar vocea, care venea de peste Prut, de dincolo de zidul de bruiaje, ameninţătoare, ale KGB-ului. Venea în set cu Vocea Americii, a BBC, a Europei Libere. Şi le aşteptam, deopotrivă, cu frică şi nerăbdare, pe toate patru. Şi dacă, din întâmplare, mai prindeam şi un DW, eram fericiţi de-a binelea! 🙂 Era exerciţiul adolescenţei noastre, testul nostru de filologie română (sau civică, dar nu doar pentru că riscam să fim acuzaţi de antisovietism şi „înaltî trădari”, ci şi pentru că aşa se manifesta, pe atunci, interesul nostru pentru tema identitară): Cenaclul Flacăra. Nici măcar nu ştiam bine de ce simţiam acei fiori, unii ar fi zis că era ceva absurd în pasiunea unor tineri nu, nu pentru discoteci şi plimbări, ci pentru un hârb de radio, care abia de „prindea” nişte zgomote, pe care mai degrabă le intuiau, decât le înţelegeau… La şcoală ni se spunea că dincolo de Prut avem doar duşmani, iar noi… rezonam la acele sunete considerate în mod oficial duşmane.
Acum ştiu că pe celălalt mal al Prutului lucrurile arătau altfel, culorile se confundau, ca într-o pictură suprarealistă… Prutul disocia culorile şi ni le prezenta într-o variantă simplificată, uneori doar în alb şi negru. Cine ar pune la îndoială puterea unei frontiere?!
Pe atunci, în întunericul patriei comunismului REAL (nu doar teoretic), URSS, aşteptam Lumina de la Apus (ca pe o eliberare de cea „de la Răsărit”!), şi tot ce venea de peste Prut părea alb, curat, strălucitor…
Când am trecut Prutul, am început să învăţ despre uimitoarea proprietate a culorilor de a se combina şi a crea alte culori, de a se pierde şi a reînvia periodic – dar niciodată haotic – exact ca într-un spectacol pirotehnic. Prutul a fost, pentru mine, nu doar un hotar dintre două „cioburi” ale aceleiaşi limbi, ci şi hotarul dintre adolescenţă şi maturitate… Categoric, doar fotografiile vechi mai sunt în alb şi negru, dar şi pe ele poţi vedea şi zone gri…
Acum, în albumul cu amintirile mele intră poetul român Adrian Păunescu, cel care N-A TĂCUT, în versuri, despre Basarabia…
* * *
Adrian Păunescu
şi, datorită greşiţilor ei,
coroana pe capul lui Ştefan cel Mare
uneşte Vaslui cu Orhei.
O umbră ne e Daniil cel Sihastru,
e umbra preasfântului domn
ca soarele nostru roş-galben-albastru
în veci să nu cadă în somn.
Păstrează-ţi încrederea-n noi, voievoade,
sfidează-i pe hoţii vicleni.
Vom face aice, prin muncă şi roade,
o ţară de basarabeni.
Şi nu vom uita niciodată că fraţii
cu fraţii sunt fraţi prin destin,
sub semnul curat al aceleiaşi naţii
un neam tot la fel de creştin.
Cu nimeni nimic nu avem, decât dacă
ar vrea să mai rupă din noi,
şi nu-i Basarabia ruda săracă
întoarsă cu sila-napoi.
Ocnaşul pe viaţă din lanţuri fărmate
mai simte rugina în os
astfel cum şi noi te iubim, libertate,
şi ne bucurăm dureros.
Suntem Basarabia veşnic furată,
ce n-au nici loc de mormânt,
cât clopotul Marii Uniri n-o să bată
să vindece ţări şi pământ.
Prea mult ne-au durut despărţirile noastre,
un cifru ceresc s-a văzut,
să fie drapele roş-galben-albastre
şi-ncolo şi-ncoace de Prut.
Şi nu-i decât datul unirii să fie
urmaţi-i şi suntem salvaţi,
unire va fi, dacă este frăţie,
trăiască poporul de fraţi.
5 septembrie 1990, Chişinău
Sursa: Literatură şi Artă, nr.28 (3384), Chişinău, joi, 15 iulie 2010
* * *
* * *
Alte articole, acelaşi subiect:
Astăzi, 5 noiembrie 2010, de Dorin Tudoran
Moartea recită versuri, de Nora Damian
Adrian Păunescu n-a murit, de Ioana Bogdan (cu mulţumiri lui Erasmen pentru link)
Adrian Păunescu, de Tiberiu Orăşanu
Adrian Păunescu în alb şi negru, Alex (alexrahoveanu.wordpress.com)
* * *
* Per angusta ad augusta!
Declaraţia
GriArg 
Am şters comentariul lui Erasmen, la cererea autorului.
argentina, iti multumesc. nu cred ca este momentul pentru a-l critica pe adrian paunescu. nu acum. si nici de acum incolo. el nu se mai poate apara. un simplu ”Dumnezeu sa-l ierte” este mai potrivit. de fapt, timpul si Dumnezeu sunt cele doua instante supreme care vor hotari ce a fost bun si ce nu in cazul fiecaruia dintre noi.
Dragă Erasmen, ai dreptate, probabil, şi în primul comentariu (cel eliminat), dar şi în al doilea. „Pardoxurile sunt prietenii geniilor”! 🙂
Am şters ce ai scris, pentru că ai insistat, dar dacă te răzgândeşti, să ştii că eşti binevenit oricând. Îţi cunosc opinia şi o apreciez. Nu ştiu dacă e necesar, dar repet că opinia mea este doar o reflecţie a unui aspect foarte îngust: cel al chestiunii basarabene. Altfel, în alt context, alăturarea cu numele lui Virgil Bulat ar fi fost o aberaţie – şi de acest lucru sunt pe deplin conştientă… Am scris însă articolul, pentru că acest aspect îmi este cel mai apropiat. Altele (la aspecte mă refer) au fost deja abordate, de către alţii…
Şi încă ceva, da timpul va decide, dar de discutat oricum se va mai discuta, şi e firesc să fie aşa, atâta timp cât nu ne-am despărţit definitiv de comunism. Sunt însă de acord că în aceste zile putem păstra tăcere. Zic şi eu, Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Adrian Păunescu.
Acum doi ani l-am pe Paunescu in Brasov. Ironia sortii in urma cu mai multi ani si cam tot prin aceeasi zona il vazusem pe Grigore Vieru. Pot sa spun ca erau niste oameni foarte simpli.
Dragă Paul,
despre Grigore Vieru se ştie că era simplu, era un om de o simpleţe şi de o cuminţenie proverbială. Pe Adrian Păunescu l-am văzut de mai multe ori, la cenacluri şi adunări, pentru că a venit de multe ori la Chişinău… Nu l-am cunoscut, însă, personal.
Zi de doliu national http://szaszsebespaul.wordpress.com/2010/11/07/zi-de-doliu-national/
Am citit… Într-un fel, a ţinut fiecare doliu aşa cum a simţit, pe ambele maluri ale Prutului.
Argri, salut! O postare binevenită…
Mulţumesc, Nora! Articolul tău e chiar remarcabil. Felicitări. 🙂
nu te citesc
de fapt, din punctul meu de vedere nici nu existi (…)
Stimate „g” (felicitări pentru pseudonim!),
dacă am înţeles bine mesajul dvs, cred că aţi greşit adresa. De aceea mi-am permis să public doar ceea ce se referea exclusiv la mine, şi să vă recomand să discutaţi despre alte bloguri pe blogurile respective.
Apreciez enorm aprecierea dvs referitoare la mine, accept că s-ar putea să nu exist. Sper să rămân „inexistentă pentru dumneavoastră” şi de acum încolo. Şi mai sper să sesizaţi ridicolul comentariilor pe un blog scris de o inexistentă, dacă tot e inexistentă.
PA!, deci.
P.S. Crima gramaticală pe care o semnalaţi mă oripilează şi pe mine. V-aş fi recunoscătoare, dacă aţi reveni doar în cazul în care sesizaţi astfel de greşeli în textele mele. Pentru greşelile altora nu port răspundere (am destule şi eu, şi trebuie să le port de grijă).
Servus Agri!
Iti spun o scurta poveste.era prin /88 cand eu nu-l mai citeam pe Paunescu si il zavorasem intre gratiile amintirilor , considerandu-l pierdut dupa ce devenise poet de curte.
In anul respectiv am facut o excursie de 8 zile in fosta URSS.Basarabia nu facea parte in itinerar.Am ajuns in gara din Chisinau si am fost uimita de o rumoare ce se auzea de pe peron.am deschis geamul si am vazut un grup mare de tineri -erau studenti -si cu totii intrebau de Adrian Paunescu ,daca avem ceva carti sau ziare in scriere latina.Am vrut sa cobor sa discut mai de aproape cu ei,dar usile compartimentului erau zavorate si bine pazite.Mi-am amintit ca am la mine un ziar mai vechi pe post de ambalaj si un ghid despre orasul meu natal-Cluj-Napoca.Le-am aruncat pe geam.Nu le-am putut spune ca idolul lor este un comunist ce propovaduieste libertatea iluzorie si ca nationalismul lui nu tine loc de hrana,caldura si lumina.Stiu ca atunci i-as fi dezamagit.
Dragă Dora,
mulţumesc pentru comentariu. Da, cred că i-ai dezamăgit. Şi acum, dacă scena s-ar repeta, ar fi la fel, i-ai dezamăgi pe cei care apreciază versurile lui A.Păunescu. Nu e vorba de naţionalism, ci de dragoste pentru ţară, limbă, istorie – ceea ce e altceva – iar românii din Basarabia (cel puţin unii dintre ei) au o rană în această zonă a sufletului… De aici şi sensibilitatea la poezia cu temă patriotică…
Salut agri!
Nu stiu ce s-a intamplat de n-am reusit sa comentez. Incerc acum
Salut, Dora! Nu stiu ce a fost. Stiu ca eu nu mai pot intra atat de des pe net, din pacate, asa incat iti raspund cu intarziere, fapt pentru care te rog sa ma ierti.
Am vrut sa-ti spun ca e necesara o redefinire a conceptului de patriotism, s-a deformat la noi in anii comunismului datorita exceselor ce au dus la cultul personalitatii. Dragostea de tara si neam se identifica cu respectul pentru trecut si istorie, pentru limba si cultura poporului si nu cu exacerbarea adularii pentru o personalitate politica. Presedintele Basescu a relansat ideea interesului national ce ar trebui sa anime toti romanii, cu atat mai mult cu cat facem parte dintr-o mare familie europeana, fiecare parte componenta cu specificul sau de identitate.
Cam asta e si opinia mea. Mai exact, eu cred ca regimul comunist, inclusiv perioada ceausista, a pervertit sentimentul national din sufletul romanilor (asta e valabil si pentru Basarabia, desi acolo ar fi o alta explicatie), l-a desfiintat, i-a dat conotatii absurde, asa incat… avem de recuperat mult, iar acum suntem in perioada de convalescenta. 🙂
Urari de bine! Si te mai astept pe aici. Sper sa pot intra si eu mai des decat in ultimele zile…
Câteva articole pentru iritarea celor care citesc această pagină:
Cazul Adrian Păunescu: supărătorul obicei de a fabrica genii
http://www.acum.tv/articol/19953
Nu am nimic în comun cu “România lui Păunescu”
http://www.acum.tv/articol/20162
Toboşarul “Epocii de Aur”: Moştenirea roşverde a lui Adrian Păunescu
http://www.acum.tv/articol/20089
Menestrelul comunismului dinastic sau cine a fost Adrian Păunescu
http://www.acum.tv/articol/19872
Poate ne spune Argentina de ce sunt unii basarabeni așa de protocroniști? De ce le-au fi plăcând atât pășunismul patriotard gen Vieru/Păunescu?
Domnule Clej, pentru că, formulând astfel întrebarea, nu demonstraţi decât maliţiozitate şi pentru că nu mă aştept să retractaţi, de vreme ce aţi mai apelat şi până acum la astfel de atacuri, nu pot decât să vă recomand să citiţi, totuşi, postarea pe care tocmai aţi comentat-o, precum şi comentariile cititorilor (menţionez că toate comentariile pentru această postare, cu excepţia celor semnate de mine, provin de la cetăţeni români, originari din dreapta Prutului, şi că în niciun caz nu i-aţi putea irita prin această replică a dvs.).
P.S. Conform recomandărilor wordpress, blogul meu nu acceptă mai mult de 2 link-uri într-un comentariu. Cele care conţin mai multe se duc, în mod automat, în coşul cu spam.