Privindu-i cum se duc, privindu-i cum se iluminează…

După Virgil Bulat, un alt poet cu rădăcini basarabene şi-a luat rămas bun de la această lume rămasă pierdută printre cuvintele româneşti…

Eu nu l-am cunoscut pe poetul Adrian Păunescu, la fel cum nu l-am cunoscut nici pe Virgil Bulat în măsura în care aş fi dorit – adică să-i fi citit în întregime, să le fi urmărit cărţile, apariţiile… Şi doar pentru că ambii erau interzişi în URSS. Altfel, nu existau prea multe asemănări între cei doi scriitori. Erau, poate, chiar situaţi pe nişte invizibile baricade adversare: elegantul, sarcasticul, disidentul, lirosoful Virgil Bulat şi exuberantul, electrizantul, tribunul Adrian Păunescu…

În percepţia mea, sunt foarte diferiţi, iar singurul detaliu care îi apropie este faptul că, deşi erau din Basarabia, pe timpul URSS erau aproape inaccesibili pentru marea majoritate a românilor basarabeni. Este adevărat că despre Adrian Păunescu am auzit ceva mai devreme, decât despre mulţi alţi poeţi români din generaţia sa. Dar i-am cunoscut doar vocea, care venea de peste Prut, de dincolo de zidul de bruiaje, ameninţătoare, ale KGB-ului. Venea în set cu Vocea Americii, a BBC, a Europei Libere. Şi le aşteptam, deopotrivă, cu frică şi nerăbdare, pe toate patru. Şi dacă, din întâmplare, mai prindeam şi un DW, eram fericiţi de-a binelea! 🙂 Era exerciţiul adolescenţei noastre, testul nostru de filologie română (sau civică, dar nu doar pentru că riscam să fim acuzaţi de antisovietism şi „înaltî trădari”, ci şi pentru că aşa se manifesta, pe atunci, interesul nostru pentru tema identitară): Cenaclul Flacăra. Nici măcar nu ştiam  bine de ce simţiam acei fiori, unii ar fi zis că era ceva absurd în pasiunea unor tineri nu, nu pentru discoteci şi plimbări, ci pentru un hârb de radio, care abia de „prindea” nişte zgomote, pe care mai degrabă le intuiau, decât le înţelegeau… La şcoală ni se spunea că dincolo de Prut avem doar duşmani, iar noi… rezonam la acele sunete considerate în mod oficial duşmane.

Acum ştiu că pe celălalt mal al Prutului lucrurile arătau altfel, culorile se confundau, ca într-o pictură suprarealistă… Prutul disocia culorile şi ni le prezenta într-o variantă simplificată, uneori doar în alb şi negru. Cine ar pune la îndoială puterea unei frontiere?!

Pe atunci, în întunericul patriei comunismului REAL (nu doar teoretic), URSS, aşteptam Lumina de la Apus (ca pe o eliberare de cea „de la Răsărit”!), şi tot ce venea de peste Prut părea alb, curat, strălucitor…

Când am trecut Prutul, am început să învăţ despre uimitoarea proprietate a culorilor de a se combina şi a crea alte culori, de a se pierde şi a reînvia periodic – dar niciodată haotic – exact ca într-un spectacol pirotehnic. Prutul a fost, pentru mine, nu doar un hotar dintre două „cioburi” ale aceleiaşi limbi, ci şi hotarul dintre adolescenţă şi maturitate… Categoric, doar fotografiile vechi mai sunt în alb şi negru, dar şi pe ele poţi vedea şi zone gri…

Acum, în albumul cu amintirile mele intră poetul român Adrian Păunescu, cel care N-A TĂCUT, în versuri, despre Basarabia…

 * * *

Adrian Păunescu

IMN PENTRU BASARABIA

 

Moldova nu cere la nimeni iertare

 şi, datorită greşiţilor ei,

coroana pe capul lui Ştefan cel Mare

 uneşte Vaslui cu Orhei.

O umbră ne e Daniil cel Sihastru,

e umbra preasfântului domn

ca soarele nostru roş-galben-albastru

în veci să nu cadă în somn.

Păstrează-ţi încrederea-n noi, voievoade,

sfidează-i pe hoţii vicleni.

Vom face aice, prin muncă şi roade,

o ţară de basarabeni.

Şi nu vom uita niciodată că fraţii

cu fraţii sunt fraţi prin destin,

sub semnul curat al aceleiaşi naţii

un neam tot la fel de creştin.

Cu nimeni nimic nu avem, decât dacă

ar vrea să mai rupă din noi,

şi nu-i Basarabia ruda săracă

întoarsă cu sila-napoi.

Ocnaşul pe viaţă din lanţuri fărmate

mai simte rugina în os

astfel cum şi noi te iubim, libertate,

şi ne bucurăm dureros.

Suntem Basarabia veşnic furată,

ce n-au nici loc de mormânt,

cât clopotul Marii Uniri n-o să bată

să vindece ţări şi pământ.

Prea mult ne-au durut despărţirile noastre,

un cifru ceresc s-a văzut,

să fie drapele roş-galben-albastre

şi-ncolo şi-ncoace de Prut.

Şi nu-i decât datul unirii să fie

urmaţi-i şi suntem salvaţi,

unire va fi, dacă este frăţie,

trăiască poporul de fraţi.

 5  septembrie 1990, Chişinău

 Sursa: Literatură şi Artă,  nr.28 (3384), Chişinău,  joi, 15 iulie 2010 

*  *  *

*  *  *

Alte articole, acelaşi subiect:

Astăzi, 5 noiembrie 2010, de Dorin Tudoran

Moartea recită versuri, de Nora Damian

Adrian Păunescu n-a murit, de Ioana Bogdan (cu mulţumiri lui Erasmen pentru link)

Adrian Păunescu, de Tiberiu Orăşanu

Adrian Păunescu în alb şi negru, Alex (alexrahoveanu.wordpress.com) 

 * * *

Blogul lui Andrei Păunescu