28 iunie: între atunci şi acum

Sursa imaginii: Blogul lui Victor Roncea.

Acum 22 (şi 21) de ani, sfidam autorităţile din Chişinău, purtând o panglică neagră, în semn de doliu şi de protest contra ocupaţiei soveitice. Acum 20 de ani veneam la Bucureşti, cu speranţa de a afla mai mult adevăr (decât îmi lăsa „la vedere” istoriografia lui Lazarev şi Mohov) în instituţiile de învăţământ din Ţară…

Acum câteva zile un Decret prezidenţial, semnat de Preşedintele Mihai Ghimpu, a făcut ceea ar fi trebuit să facă încă primul Parlament, ales în mod democratic, de la Chişinău: a spus în mod sincer adevărul despre ocupaţia sovietică, afirmând, în plan politic, ceea ce au crezut şi mi-au mărturisit de nenumărate ori persoanele cele mai dragi şi mai oneste pe care le-am cunoscut în viaţa mea. E un Decret istoric, ce spune ceea ce ştiu toţi românii conştienţi de soarta lor: că am fost ocupaţi şi merităm recunoaşterea acestui adevăr şi pe plan internaţional. Nimic ofensator sau complicat, doar un adevăr simplu, cunoscut de toată lumea.  Dece, totuşi, atâta tam-tam în legătură cu acest Decret şi de ce acestă situaţie absurdă?

Ce se întâmplă la Chişinău?

Societatea este, la un moment dat, derutată de faptul că, în sfârşit, un preşedinte al Republicii Moldova îndrăzneşte să fie sincer. Oare avem o societate atât de afectată de duplicitate, de sindromul Stockholm, de politica „bovină” (după cum a numit-o publicistul Nicolae Negru): cea a „viţelului blând, care, cică, ar suge de la două vaci”? Sau scena politică a R.Moldova a fost invadată de rinoceri, aşa încât n-a mai rămas în ea nici sămânţă de bărbăţie? Cum se explică faptul că un ziar care se pretinde fruntea presei democratice şi apărător al intereselor românilor găseşte că tocmai azi, 28 iunie 2010, este momentul să dea citate (nişte sentinţe neîntemeiate, bineînţeles) din „părinţii” istoriografiei sovietice, printre care şi Lucheria Repida, care, întâmplător, a fost şi pe post de mentor pentru un politician susţinut de Kremlin, care a venit, recent, cu ideea unui controversat plan de fundamentalizare a societăţii basarabene? Cum se explică faptul că, după 20 de ani de pretinsă libertate, încă se mai găsesc politicieni care fug de momentul adevărului, invocând mult prea uzatul şi devenit ridicol, prin falsitatea sa, pretext al pragmatismului în relaţiile cu Moscova?

Ce se întâmplă la Bucureşti?

În afară de demersul, ca de obicei, tranşant şi pertinent, al Preşedintelui Băsescu în problema politicii externe şi alte câteva, la fel de oportune, ale Ministrului de Externe Teodor Baconschi, problema raptului Basarabiei pare să nu mai intereseze pe nimeni la Bucureşti. Presa (cea mai mare parte a ei) care se inflamase odată, indignată  de „votul masiv” al basarabenilor, acordat preşedintelui Băsescu în recentele alegeri, a considerat, în mod evident, că 28 iunie 1940 nu e o dată atât de importantă pentru români, încât să se solidarizeze cu doliul păstrat, pentru prima dată în mod oficial, de românii din Republica Moldova. Poate că are dreptate, ignorând, ca de obicei, această mare şi permanentă durere românească. Cel puţin, aşa demosntrează că este sinceră, iar basarabenii, la viitoarele alegeri, vor şti exact căror posturi media sa nu le dea crezare. În niciun caz.