Tag Archives: V.Voronin

Adevăruri irefutabile, exprimate cu inocență

23 mart.

Fără a fi mari specialiști în futurologie, copiii, alteori chiar și animăluțele de casă pot servi ca argumente privind atitudinea electoratului și a tendințelor din societate. Adevărurile cele mai amare pentru politicieni se exprimă adesea în forme dintre cele mai nevinovate. Uneori, parcă un regizor nevăzut produce veritabile opere de artă și le distribuie printre zilele posomorâte ale ”muritorilor de rând”: acele scenete-metafore prin care viața bate filmul, mici parabole în care se refugiază o întreagă filosofie, esențială, a cotidianului…

Astă vară, am pus pe Blog un filmuleț foarte nostim, preluat de pe Unimedia: o fetiță acordând un mic interviu, probabil unei ziariste, iar pe planul al doilea, niște băieței cam de acceași vârstă, care strigă ”Jos comuniștii!”, ca și cum s-ar afla la un miting în PMAN. Respectivul clip se găsește și azi pe YouTube:

De câte ori revăd acest film, îmi aduc aminte de un caz relatat de un coleg. Prietenii lui, care prin 1988-89 nu pierdeau niciun miting de protest, aveau și un papagal. În timpul unei petreceri, papagalul i-a uimit pe invitați cu talentul său anticomunist: la un moment, dat, pasărea a început a striga, imitând vocile celor doi copii ai gazdei: Jos mafia! Jos mafia! Era, în mod sigur, timpul schimbărilor, altfel am fi urmărit o reflecție în oglinda realității sovietice a cunoscutei comedii a lui Eldar Riazanov, în care niște papagali fac obiectul unei serioase anchete polițienești, din cauza replicilor ofensatoare la adresa familiei țarului, pe care le-au învățat de la un… papagal-revoluționar.

Pe timpul URSS, țăranii protestau contra regimului, poreclindu-și câinii sau porcii cu numele ”conducătorilor iubiți” (am auzit despre câini pe care îi chema Ivan Ivanovici (în onoarea Tov. Prim secretar de partid I.I.Bodiul), de exemplu, sau despre porcușori Leonid Ilici (în cinstea lui Brejnev). Bunica avea o purcică,  pe care o dezmierda Mășuța. Am îndrăznit să-i spun că Mașa este o formă diminutivă (în onomastica rusă) de la frumosul, biblicul, Maria, și că nu era potrivit pentru un anumal, dar bunica era de altă părere. Da, mi-a răspuns, Maria este un nume frumos, dar Mașa nu! Pentru urechea bunicuței, Mașa/Mășuța suna mai degrabă ca o poreclă, ce se potrivea mănușă pentru ființa vesel grohăitoare și rozalie din coteț…

Concluzia? Dacă faci parte din clasa politică și te afli la guvernare, și ajungi să fii contestat prin metafore de acest gen: inedite și, la prima vedere, aproape inocente, e semn că trebuie să-ți faci bagajele și să te cam retragi în opoziție, pentru că, din punct de vedere electoral, ți-a cântat… cucu… adică papagalul: Jos mafia!

Sărmana limbă (de stat)

26 iun.

Ne-am bucurat atât de mult, am sărbătorit și am sperat că, devenind limbă oficială, limba română va fi salvată de la dispariție în această parte a vechii Moldove. Da de unde! Mai întâi, i se contestă denumirea corectă, pretextul fiind că e aceeași cu limba română, dar trebuie să se numească ALFEL – ”moldovenească” – din rațiuni obscure, neștiințifice…  Pe urmă apar tot mai mulți ”oficiali” care nu o cunosc sau nu vor să o vorbească (recent, refuzul unor deputați, foști consilieri de ai fostului Președinte Voronin, de a raspunde ziariștilor în limba de stat a confirmat această tradiție comunistă). Apoi, devine un fel de monedă de schimb… geopolitic: în perioadele electorale, Rusia sau forțele prorusești încep să ne șatajeze: că să nu o mai numim românească, pentru că, vezi bine, asta subminează ”statalitatea” RM sau provoacă tot felul de alergii și alimentează separatismul transnistrean, că să o mai lăsăm la o parte și să oficializăm limba rusă… Deși nu prea văd de ce? Asta ar face diferența, adică oficialii care nu cunosc limba oficială s-ar simți cumva datori să cunoască și cea de a doua limbă de stat, așa să înțeleg? Pretextul e că mulți au învățat rusa la școală și deci o cunosc, și dacă o cunosc, atunci de ce să nu o facă limbă de stat? Bine, și engleza o cunoaște mai toată lumea, poate chiar mai mulți dintre cetățanii R.Molodva. Pornind de la aceleași ”argumente”, de ce să nu proclamăm drept limbă de stat engleza? Rusa nu este materie de studiu obligatorie, de mai mulți ani de zile; pe de altă parte, româna (”moldoveneasca”) este obligatorie – încă de la proclamarea limbii oficiale a R.Moldova, deci, ar fi de presupus că minortarii o cunosc, macar la nivel colocvial. Dacă e așa, atunci de ce nu o vorbesc? Nu cumva, pentru că sunt ”încurajați” de conducătorii noștri ”înțelepți”, care  au declanșat o adevărată vânătoare de ”antistataliști” (înțelegând prin asta ”români”)?

E adevărat, tinerii au o șansă, cunoscând limba română bine, pentru că, vorbind fluent una dintre limbile oficiale ale  UE,  își pot face studiile, se pot integra ușor și se pot simți ca acasă într-o țară membră a Uniunii Europene. Ceea ce nu e puțin, și ca dovadă – cozile imense de la Consulatul României. Și totuși… În una dintre acele ședințe ale Parlamentului am suprins un dialog între un deputat din opoziție și Președintele în exercițiu Vl.Voronin. Un dialog amuzant și trist totodată. Deputatul insista să i se permită să ”se expuna la tribuna centrală asupra proiectului de lege” despre care tocmai se discutase. Un alt deputat repetă (sau traduce?), pentru Președinte, că deputatul din opoziție dorește ”să se expună pe marginea proiectului”… ”Aha, luare de cuvânt” – îi corectează Președintele pe ambii. Ce o fi crezut omul de rând, ascultând aceste dialoguri parlamentare? Cum ar fi putut să se ”expuna” deputatul din opoziție? Și nu oricum, ci chiar la tribuna centrală!  Evident, deputatul dorea să-și expună părerea, opinia, punctul de vedere, nu să SE expună. 

E adevărat, într-o dictatură, de exemplu, uneori, făcându-și publice convingerile, omul se cam… expune (la pericole specifice regimurilor totalitariste)… Numai în acest sens deputatul din opoziție s-ar fi putut expune, exprimându-se,  liber, în Parlamentul R.Moldova. Forma reflexivă a verubului ”a expune” nu are decât acest sens.

Dacă mai punem pe cântar și numeroasele gafe  de exprimare ale ziariștilor: ”la opinia mea” (corect ”după opinia mea”), ”standarte” (în loc de ”standarde”, cu accentul pe prima silabă, nu pe a doua, ca în rusă), ”trafic” (mereu se confunda când se pune accent pe prima silabă și când accentul cade pe cea de a doua), ”credite” (se pune accentul greșit, ca în rusă, pe a doua silabă, în loc de prima, cum este corect) etc. Exemplele ar putea continua. Cel mai trist e că aceste greșeli le fac până și cei mai vechi și mai buni/recunoscuți jurnaliști de la noi, iar debutanții îi imită (de ce nu?, dacă și cutare mare jurnalist folosește expresia ”la opinia mea”!) Astfel încât mă întreb dacă oficializarea limbii române n-a fost doar un pretext pentru a mai crea o sărbătoare oficială, cu ocazia căreia unii dintre cetățenii certați cu dicționarul din R.Moldova se felicită, care mai sincer, care mai puțin bucuros, calchiind, în mod inutil și… ridicol, modelul rusesc (”S prazdnicom!”): ”Cu limba!”

(Video)Argument contra manipulărilor de tipul ”Atacul asupra Moldovei”

20 iun.

Un răspuns video la trucajul realizat în studiourile M1 ”Atac asupra Moldovei”, dar și un protest, și un argument contra manipulării prin astfel de metode:

Cetăţenia română şi problemele stringente ale RM

4 mai

„După ce, pe 15 aprilie, Guvernul României a emis o ordonanţă prin care a completat şi modificat Legea cetăţeniei române nr. 21 din 1991, mii de cetăţeni ai R. Moldova vin zilnic la oficiile poştale să expedieze scrisori prin care solicită redobândirea cetăţeniei române. Amintim că, în conformitate cu modificările operate, ei vor putea s-o redobândească în termen de maximum cinci luni de la data înregistrării cererii. Ieri, sediul Poştei centrale din Chişinău era ca un adevărat furnicar. În sala de la parter a oficiului poştal nr. 12 era imposibil să te deplasezi. Cu toate că un crainic anunţa că cetăţenii pot expedia cereri de programare în vederea depunerii dosarului de redobândire a cetăţeniei române şi la alte oficii poştale, lumea a preferat să facă acest lucru anume aici. Majoritatea dintre cei cu care am discutat au spus că vor să depună cereri pentru întreaga familie. „Nu mai dorim să stăm închişi în ţarcul lui Voronin. Vrem să fim cu toţii în marea familie europeană! Vrem cetăţenie română şi punctum”, ne-au declarat mulţi dintre ei.”- scria zielele trecute Nicolae Roibu în ziarul Timpul.

Este o reacţie firească a populaţiei din RM după recentul val de violenţe şi discursul românofob al autorităţilor de la Chişinău. Românii basarabeni ştiu foarte bine, din istorie (nu cea din manulele falsificate, bineînţeles, ci istoria trăită de părinţii şi bunicii lor), că dacă se dă semnalul de start, de la „conducere”, românofobia, specifică societăţii moldoveneşti, cultivată zeci de ani la rând prin politici bine dirijate, va lua amploare şi va face noi victime nevinovate. Aşa a fost şi în ’88, şi în ’92, şi în ’94, şi în 2002, iar tradiţia vine din perioada stalinistă.

După ce Traian Băsescu a anunţat simplificarea procedurii de redobândire a cetăţeniei române de către basarabeni, am asistat la o adevărată isterie mediatică, prilejuită de două fenomene simetrice: atacurile conjugate ale Kremlinului şi ale Chişinăului asupra României care protestează, bineînţeles, pe de o parte, şi îngrijorarea mass-media din UE în faţa unui eventual val de noi cetăţeni UE, via România, pe de alta. Ambele fobii au ocupat primele pagini ale ziarelor, primele minute ale programelor de ştiri şi ambele sunt neîntemeiate. Prima, pentru că România nu face decât să fie consecventă în politica sa, găsind un mijloc legal, democratic, de a repara parţial, pentru urmaşii românilor care au suferit după cel de-al doilea război mondial, consecinţele Pactrului Ribbentropp-Molotov. Rusia, care  acordă cetăţenia sa oricărui doritor dinspaţiul fostei URSS de a deveni cetăţean rus, ar fi ultima îndreptăţită să protesteze.

Cât priveşte frica Occidentului de noii cetăţeni UE originari din RM, nu cred că ar trebui să fie îngrijorată de acest act justiţiar în sine – de faptul că descendenţii acelor români, cărora acordul dintre regimul lui Hitler si puterea sovietică le-a incălcat dreptul la cetăţenie şi identitate, li se face astăzi dreptate. Aceşti noi cetăţeni UE nu vor pleca din RM  pentru că vor redobândi cetăţenia ţării la care nu au renunţat niocdată şi, cu ea, un paşaport românesc. Ei ar putea să emigreze pentru că politica românofobă şi incapacitatea de a guverna a puterii politice a RM au devenit insuportabile. Altfel, este deja bine cunoscut faptul că o mare parte din cetăţenii RM au şi ajuns în ţările UE şi lucrează acolo, deseori la negru, dovadă că şi în lipsa unui paşaport valabil ei încearcă să fugă de politica antidemocratică de  acasă. Una dintre cauzele pentru care cetăţenii RM apelează la dreptul de a-şi redobândi cetăţenia română este atmosfera de incertitudine,  de nesiguranţă, care domină în societatea noastră, începînd cu acel „război împotriva limbii române”, declanşat încă în ’89 de către Interfront, continuat de forţele armatei a 14-a în 1992 şi resimţit în stânga Prutului, ori de câte ori Rusia încearcă să-şi reinstaureze influenţa în fostele teritorii sovietice. Este firesc, deci, ca românii din RM să caute protecţia statului român, dar şi pe cea a statelor din UE, din care România face parte, în cazul în care se simt ameninţaţi la ei acasă.

Partidele de opoziţie, mass-media, societatea civilă şi observatorii străini au semnalat de mult prea multe ori că situaţia drepturilor omului a devenit insuportabilă în RM. Răspunsul conducerii RM a fost, de fiecare dată, de un cinism dezarmant. În aceste condiţii, este normal ca populaţia să căute sa plece  cât mai degrabă şi cât mai departe din RM.

 Soluţia, deci, nu este interzicerea cetăţeniei române, cum i-ar placea Kremlinului şi Chişinăului, ci instaurarea unei democraţii funcţionale în RM şi, implicit, retragerea forţelor armate ruseşti din regiunea transnistreană, unde aceste forţe constituie un factor destabilizator şi ameninţă securitatea RM şi a frontierelor UE şi NATO. Apropo de stabilitate, declarată ca un deziderat de către toată lumea, când se discută despre situaţia politică din RM. Nu cred că „stabilitate” s-ar traduce prin simpla imagine a clădirilor administrative din Chişinău cu geamurile întregi. Nu putem vorbi despre o stabilitate veridică, atunci când ea se ţine pe încălcări grave ale drepturilor omului.

S-a menţionat de multe ori că RM este o „ţară a paradoxurilor”. Unul dintre paradoxuri era faptul că  moldovenii votează cu comuniştii (declaraţi sau reformaţi) şi pleacî să lucreze la… capitalişti. Poate că acest paradox se explică prin fraudarea sistematică a alegerilor? Dacă cetăţenilor moldoveni le-ar fi plăcut atât de mult „socialismul” regimului comunist, de ce ar mai fi plecat? Nu era logic să rămână acasă, dacă le place guvernarea, pe care o aleg în mod repetat, acordându-i mereu un procentaj care le asigură comuniştilor o situaţie dominantă în Parlament?

Un alt paradox e faptul că, deşi este cea mai săracă ţară din Europa, majoritatea protestelor din RM sunt destul de departe de temele strict economice sau sociale. Cu mici excepţii, protestele cetăţenilor RM vizau, cel puţin până în prezent, în primul rând, chestiunea identitară (de exemplu, dreptul la denumirea corectă a limbii oficiale: Limba Română; sau dreptul la studierea Istoriei Românilor) şi problema situaţiei geopolitice ( ieşirea din CSI, retragerea armatelor ruse din Transnistria, integrarea în structurile UE şi NATO, apropierea de România). Sigur, problema drepturilor omului este una de bază într-o democraţie. De aici concluzia că astea sunt problemele cele mai dureroase ale RM, cele care necesită o soluţionare urgentă.

Paradoxurile, prietenii geniului, ca să parafrazez un vers celebru. Înainte de alegeri, un tânăr expert a zis despre electoratul Republicii Moldova că e „mai inteligent decât pare” ( http://www.azi.md/ro/comment/1547 ). S-ar putea ca explicaţia să fie foarte simplă, genial de simplă, cum se întâmplă de obicei, şi,  în condiţiile în care am avea la dispoziţie date corecte, nefalsificate, experţii să constate că ceea ce a fost numit de atâtea ori „paradoxul moldovenesc” nu e altceva decât  o sumă de erori regretabile.

––––––––

Variantă. Publicată şi aici: http://politicom.moldova.org/news/cetatenia-romana-si-problemele-stringente-ale-republicii-moldova-200588-rom.html

Publicat şi în revista ACUM: http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9708

Naţional-comunism moldovenesc sau Xenofobia de Stat a R.Moldova

29 apr.

 „Multstimate Domnule Vieru, Permiteţi-mi să fac acum o destăinuire publică: Să ştiţi că… şi eu sunt na-ţi-o-na-list”.” (V.Voronin, Discurs rostit la serata de creaţie a lui Grigore Vieru, 3 decembrie 2005)

O veche tradiţie stalinistă: românofobia instituţionalizată

Acum câţiva ani,Victor Stepaniuk, unul dintre liderii PCRM, se revolta, fără pic de jenă pentru fraza cu iz nazist pe care a emis-o:  „În ţara asta (P.Moldova – n.n.) sunt prea mulţi români!” În acelaşi interviu, publicat concomitent în ziarele Timpul şi Comunistul*, Stepaniuk insista pe expresia „neutralizare juridică”, referindu-se la „minoritatea românească” din RM, expresie prezentă în unul dintre documentele cele mai contestate, elaboarate de guvernarea comunistă – Concepţia Politicii Naţionale (2003).  Fiţi atenţi, pentru că aşa a început şi Hitler, mi-a zis un coleg din străinătate, cu care discutasem despre starea de lucruri  de la noi. Se vede că fraza spusă atunci de unul dintre ideologii principali ai PCRM nu era întâmplătoare, ci una programatică, fundamentală, caracteristică pentru ideologia de stat a RM – numită de promotorii acestei teorii şi „moldo-statalism”. Recentele evenimentele postelectorale de la Chişinău demonstrează că nimic  nu este întâmplător în politică, iar românofobia iese mereu la suprafaţă, de câte ori discursul moldovenist (alias moldo-statalist) este folosit – în lipsă de argumente – într-o polemică dintre Bucureşti şi Chişinău. Şi, ceea ce e şi mai trist, se confirmă că violenţa verbală nu pierde prilejul de a se transforma în violenţă fizică.  

Mulţi comentatori de la noi şi de peste hotare şi-au spus părerile privind natura persecuţiilor prin care trece în aceste zile societatea (şi mai ales comunitatea românească) din RM.  Ura liderilor PCRM faţă de contestatarii lor (care sunt, în mod evident, de diferite etnii şi purtători nativi ai diferitelor limbi, nu doar români) ia formele unui extremism naţionalist dezgustător.

Hate speech – atitudinea adoptată de Preşedintele Voronin

Discursul lui Vladimir Voronin este atât de vehement, încât nu mai poate fi credibil. Ura cu care miniştrii săi îi ameninţă pe părinţi că  în copiii lor se va trage, dacă aceştia vor fi prinşi în stradă, protestând, ura discursului prezindeţial, coroborată cu excesul de zel al Poliţiei în lupta cu „complotiştii minori contra statului moldovenesc” ar putea fi un bun subiect de comedie, dacă ea nu ar viza vieţile şi sănătatea generaţiei tinere a acestei ţări. Sub pretextul că se îngrijesc de securitatea cetăţenilor, comuniştii terorizează însuşi viitorul RM.

Şi toate acestea pentru că, fiind educat la şcoala stalinistă, Preşedintele Voronin încă nu a înţeles că între noţiunea de „român” şi cea de „moldovean” nu poate exista antagonism, iar relaţiile dintre etnii şi  naţiuni, în mod normal, nu se construiesc pe ură. Cu atât mai puţin productiv este acest tip de discurs („hate speech”) în consolidarea realţiilor internaţionale. Este inaccesibilă, pentru un stalinist, ideea că unionismul este o stare firească, în condiţiile în care tendinţa, în lumea modernă,  este fluidizarea frontierelor, schimbul cultural şi economic intens şi cât mai liberalizat şi depăşirea situaţiei de inchistare naţională, economică şi culturală, cu care ne-a obişnuit închisoarea sovietică. Da, s-ar putea ca unii lideri politici de la noi, obişnuiţi cu trândăvia şi câştigul ilicit, să fie speriaţi de schimbările care se  cer pentru a asigura o bună capacitate de integrare a RM în structurile europene. Ajutorul României, în acest sens, ar fi foarte binevenit, cel puţin pentru că, având aceeaşi limbă, nu am cheltui timp şi bani pentru traduceri şi elaborarea actelor în limba română – procedura de ajustare a legislaţiei naţionale la cea europeană fiind, în fond, aceeaşi. Or, ura care a acoperit ochii liderilor noştri românofobi este atât de mare, încât ei nu sunt în stare să aprecieze avantajul de a fi, prin voia istoriei, parte a unei naţiuni care deja a intrat în familia europeană, faptul că vorbim aceeaşi limbă nefiind decât un privilegiu. Comuniştii de la Chişinău sunt gata să dea vina pentru eşecurile politcii lor antidemocratice pe oricine: pe copii, pe statele vecine. De remarcat faptul că în 2005 tot dl Voronin vorbea despre un complot rusesc la adresa statului RM şi chiar arestase un presupus complotist, în persoana lui V.Pasat – ce-i drept, nu l-a bătut şi nu l-a violat, – iar peste un timp l-a extrădat „ţării complotiste”, adică Rusiei, şi s-a (re)împrietenit cu aceasta, devenind foarte blând cu cei pe care îi numise „duşmani ai statalităţii moldoveneşti”. 

 S-a mai menţionat, cu diverse ocazii, faptul că acţiunile  şi politica PCRM sunt absolut incoerente. Nici în acest caz, se pare, liderii comunişti încă nu s-au lămurit: ori a fost un complot – şi, atunci, sunt de vină liderii opoziţiei şi ţările (una sau toate împreună) vecine ale RM, ori e vorba de nişte copii, care nu pricep nimic, sunt manipulaţi şi nici n-au ce căuta la mitinguri (deşi, probabil, sunt mult mai bine instruiţi decât întreg aparatul birocratic al dlui Preşedinte, cu dl Preşedinte inclusiv)? De  fapt, ascultând cântecele acestor tineri, auzindu-i scandând: „Câte doi, câte doi, comuniştii la gunoi!” – oricine îşi poate da seama că sunt aceiaşi elevi, liceeni, care în 2001-2002 au apărat democraţia în RM şi au obţinut, prin protestele lor, atenţia organizaţiilor internaţionale şi monitorizarea conducerii comuniste de către APCE. Ulterior, conducerea comunistă a interzis accesul tineretului la mitinguri (cu excepţia celor comunsite, desigur – pentru că la noi dublele standarde sunt o normă), deşi la unele dintre acele mitinguri ale opoziţiei se discutau chiar problemele lor, destinele lor, ale tinerilor, şi, conform legilor în vigoare, au şi ei  dreptul la informare corectă şi la opinie. Ei bine, acei copii au crescut şi au revenit în PMAN. Poate că, atunci când au aruncat cu pietre, unii dintre ei, şi-au amintit cum erau vânaţi şi în 2002, ca şi acum, de Poliţia comunistă? Spun „comunistă” şi mă desolidarizez categoric de o politie vindicativă, care face dovada servilismului faţă de un singur partid şi a instinctelor lui criminale, apelând la tortură şi intimitări, sfidând legea şi bătându-şi joc de demnitatea cetăţeanului, de femei şi copii.

Vandalism şi teroare

Să fie clar, dezaprob vandalismul şi nu am nici cea mai mică simpatie faţă de cei care îl practică. Doar că mă îndoiesc că aceste recente acte de vandalism s-ar fi produs, dacă Puterea nu ar fi provocat mulţimea la acţiuni violente prin terorismul său guvernamental – prin acţiunile nedrepte, contrare principiilor democratice, libertăţilor fundamentale ale omului – începând cu dreptul la identitate şi terminând cu cel la libertatea cuvântului şi a întrunirilor (cazuri de acestea au fost semnalate chiar şi în perioada preelectorală). Revolta populară era inevitabilă, în condiţiile în care, ani la rând, simţim că suntem minţiţi. Un exemplu este recensământul populaţiei din 2004, în timpul căruia au existat numeroase cazuri de intimidare şi de manipulare a populaţiei (cazuri semnalate inclusiv de obeservatorii internaţionali), pentru ca rezulatele să fie „ajustate” la ideea partidului conducător despre ceea ce s-ar numi „componenţa etnică a RM”. Dacă ar fi adevărat că în 2004 eram doar 2% de etnici români în Basarabia (fără Transnistria), cum se întâmplă că acum, în 2009, partidele pe care Voronin le acuză de „unionism românesc” au obţinut 40%, dacă nu mai mult (în condiţiile în care au votat şi unii transnistreni)? Alte exemple: sondajul de opinie „La sfat cu poporul” şi, mai recent, referendumul din Transnistria (a se vedea, în acest sens, articolul Referendumul ca instrument de manipulare a opiniei publicehttp://www.gid-romania.com/Articolb.asp?ID=2839 ). Ştiu că acestea din urmă nu le-a gestionat PCRM, dar ideea e că în această regiune minciuna şi falsul sunt la ele acasă, oricum. Or, nu cred că populaţia RM se poate lăsa minţită la nesfârşit, pentru că orice răbdare are o limită. După cum nu cred că suportă prea bine piruetele prezidenţiale (azi cu Vestul, mâine cu Estul, poimâine, iarăşi cu Vestul). Se creează impresia că, în loc să găsească o metodă de a armoniza diferenţele care există în societatea noastră, PCRM profită de ele, adâncindu-le şi instigând diverse segmente sociale şi, mai ales, minorităţile unul contra altuia şi pe toate contra tuturor. După principiul Divide et impera!

Cine a instigat?

Faptul că, la un moment dat, mii de cetăţeni ai RM, chişinăueni, care, conform rezultatelor alegerilor, ar fi votat în mare parte şi cu inima deschisă cu PCRM,  au ridicat piatra contra celor două clădiri, considerate probabil, în mod superficial, de către Voronin ca fiind simboluri ale  „statalităţii moldoveneşti” este, totuşi, un semn că PCRM a devenit mult mai puţin popular decât pretinde. Indiferent dacă arborarea drapelului UE şi a tricolorului (care, după cum insistă guvernarea, ar fi doar românesc şi a fost numit de dl Voronin „fascist”) a fost un act sincer sau o diversiune, important e altceva: faptul că mulţimea, zecile de mii de protestatari, au aclamat gestul, l-au aprobat, în mod deschis. Nu încape îndoială că anume acest fapt – susţinerea ideii proeuropene de către tineri – i-a determinat pe conducătorii comunişti ai RM să declanşeze acea ruşinoasă „vânătoare de români” şi să se răzbune, astfel, până şi pe drapelul UE, uitând de promisiunea preelectorală de a construi, „împreună!”, o „Moldovă europeană”. Împreună cu cine? Cu antieuropenii? Cu cei care sunt împotriva steagului UE?

Partidul de guvernământ, având un impunător aparat represiv, după cum ne-am convins, urmărind evenimentele tragice din Chişinău, ar fi putut şti, mai bine decât toate echipele de sociologi, neguvernamentale, cât de nepopular a devenit, între timp, PCRM. Poate că a şi ştiut? Şi atunci, avea tot interesul să falsifice alegerile. Şi poate că le-a şi falsificat, aşa cum a falsificat recensământul populaţiei din 2004?  De aici şi presupunerea mea (dar nu numai a mea) că actele de vandalism din 7 aprilie a.c. au fost o diversiune. Numeroşi comentatori au semnalat mai multe acţiuni ale puterii care sugerau că aceasta făcea „manevre de război” (de la aroganţa cu care PCRM şi-a anunţat „victoria” înainte de rezultatele finale ale alegerilor şi până la aberantele acţiuni de închidere a frontierelor, ca pe timpul „războiului rece”,  pentru cetăţenii români şi pentru studenţii basarabeni care îşi fac studiile în România –  înainte de alegeri, în ajunul zilei de 27 martie). S-a şi anuţat, de la tribuna oficială, că se ştia de mai demult că se pregătea un „complot”/o „lovitură de stat” (vezi, în acest sens, declarţiile dlui Voronin, în care România este acuzată de organizare a acţiunilor de protest*). Dacă Puterea a ştiut despre „complot”, este vina ei că nu l-a putut preveni. Dar se pare că, în ciuda tuturor măsurilor din arsenalul stalinist, pe care le-a folosit puterea de la Chişinău, evenimentele de care oficialităţile se pregăteau atât de intens de câteva săptămâni (dacă nu chiar luni) s-au întâmplat, totuşi. Poate că nu era vorba de un complot? Poate că a fost doar o revoltă de proporţii mai mari? Şi, poate că instigatorii nu trebuie căutaţi în România, ci în manualele comuniste, impuse în modul cel mai nedemocratic de către PCRM, de „Istorie integrată”? Poate chiar în fragmentele falsificate, unde violenţa şi terorismul sunt prezentate ca metode de „luptă sfântă revoluţionară” a „clasei muncitoare”?

Or, cum au reacţionat autorităţile comuniste la actele de violenţă ale protestarilor? Atunci când ar fi trebuit să intervină, Poliţia a stat cu mâinile în sân, ca după aceea, să vâneze oamenii pe stradă, să bată cetăţeni asbolut nevinovaţi (că de!, se mai întâmplă să se facă şi nişte confuzii. „Vă expulzăm, pentru securitatea dumneavoastră personală: puteţi să păţiţi ceva, pentru că semănaţi cu cineva…”, îi explica un poliţist unei jurnaliste din România motivul pentru care aceasta era forţată să-şi întrerupă serviciul în RM). Poate că pentru prima dată jurnaliştii din România au avut în faţa ochilor un fragment din tabloul umilinţei la care sunt supuşi românii din Basarabia. Sigur, nu în fiecare zi se întâmplă pogromuri antiromâneşti, ca în acele zile când Poliţia fura oameni de pe stradă, îi sechestra, ca să-i facă să mărturisească fapte pe care nu le-au comis… Dar metoda menţinerii populaţiei într-o permanentă stare de frică, pe care autorităţile sovietice şi, mai târziu, succesorii acestora au cultivat-o aici este, în fond, aceeaşi: fie că e vorba de populaţia de la ţară, asupra căreia se lucrază cu metode specifice, fie că e vorba de intelectualitatea din RM (în mare majoritate conştientă de românitatea sa şi mult mai activă în procesul de rezistenţă la politica de deznaţionalizare) – în ambele cazuri Puterea are la dispoziţie pârghii exgerat de mari şi nepermis de dure pentru a manipula conştiinţe. Altfel, uneori e greu să explici unei persoane din afară ce înseamnă să fii român în RM şi de ce românismul, aici, trebuie, din când în când,  mărturisit ( identitatea de  român trebuie declarată ), aşa cum îţi mărturiseşti credinţa… Nu exagerez, este clar pentru toată lumea  că în orice regim totalitar identitatea este cel mai greu de păstrat, pentru că totalitarismul se ţine pe depersonalizarea individului şi supunerea lui în faţa puterii. Într-un regim de ocupaţie însă păstrarea identităţii este un lucru şi mai anevoios. Faptul că românii din RM şi-au păstrat până în prezent identitatea, în ciuda politcii românofobe, demosntrază o capacitate de rezistenţă deosebită.

Terorismul practicat de structurile de forţă contra celor pe care ar trebui să-i apere

 Dacă Poliţia noastră şi/sau SIS nu au alte metode de luptă contra infracţionalităţii, decât terorismul impotriva cetăţeanului onest, care le plăteşte salariul, nu e de mirare că structurile de forţă ale RM sunt absolut impotente în faţa adevăratelor pericole pentru securitatea RM. Nu e de mirare că, în loc să facă ordine pe malul stăng al Nistrului (unde o armată străină îşi bate joc de acest stat şi de acelaşi simplu cetăţean, plătitor de taxe şi impozite), ele preferă să se lupte cu copiii, cu femeile, cu jurnaliştii şi cu Limba Română. Cu adevărat – luptă eroică, demnă de nişte moldo-statalişti! Şi, după toate aceste isprăvi nemaivăzute, nu cred că se mai aşteaptă cineva ca aceşti tineri să mai creadă ce scriu manualele de „Istorie integrată” – că „românii băteau”. Realitatea îi învaţă că bat destul de bine şi naţional-comuniştii moldoveni, adepţii teoriei staliniste conform căreia românii… băteau mai tare decât staliniştii. Asta doar sună complicat. De fapt, e foarte simplu, pentru că bătaia, violenţa în general, ar putea avea, în acest caz, şi un efect instructiv, pe post de material didactic ilustrativ, şi clarifică ceea ce unii istorici au preferat să încurce, în loc să relateze cu detaşare ştiinţifică, fără patimă şi fără resentimente. Amară lecţie, dar memorabilă… O mică reactualizare a atmosferei de teroare din anii în care buncii noştri au fost forţaţi să renunţe la tot ce aveau, la avere, la demnitate, la identitatea de români, şi să accepte, de frică, minciuna comunistă.

Metode vechi propagandistice, combinate cu trucuri moderne

Am mai menţionat că acţiunile românofobe ale autorităţilor moldovene nu au început odată cu devastarea celor două clădiri publice din Chişinău. Românofobia este o constantă a spectacolului politic de la noi şi ia forma unor puseuri (renumitele deja „crize de românofobie”). Măsurile exacerbate, isterice chiar, ale autorităţilor comuniste contra aşa-zisei „tentative de lovitură de stat” – aşteptată, anunţată de către Chişinăul oficial – au început mult înainte de ziua alegerilor. Câteva dintre manevrele operate de conducerea RM în vederea izolării noastre de  zona euroatlantică vorbesc despre o pregătire minuţioasă a spectacolului la care am asistat. O parte dintre ele au fost deja menţionate în presă, de către diverşi comentatori, o parte vor constitui, probabil, obiectul unor viitoare studii. Printre acestea: rechemarea Ambasadorului Moldovei acredidat la Bucureşti exact înainte de declanşarea actualei crize diplomatice Bucureşti-Chişinău;  alegerea perioadei celei mai nefericite pentru opoziţie în care s-au comis abuzuri din partea Puterii – perioada vacanţei de Paşti, în care organismele internaţionale care ar fi trebuit să racţioneze nu s-au putut întruni de urgenţă; declaraţiile concertate ale Chişinăului şi ale Moscovei, care au invadat canalele diplomatice cu acuzaţii absolut nefondate la adresa României; exacerbarea discursului românofob, care incită la ură interetnică populaţia din interiorul RM, situaţie agravată de nedorinţa unor minoritari de a accepta ideea că trebuie să facă şi ei nişte minime eforturi de integrare; simultaneitatea proceselor de „înfierbîntare subită” în două dintre acele zone din fosta URSS calificate în mod generic drept „conflicte îngheţate” etc. Analiza mai amănunţită a acestora relevă nu doar faptul că lideraii de la Chişinău au avut un scenariu prgătit pentru zilele care au urmat imediat după alegeri, ci şi faptul că şi la Kremlin  s-a ştiut despre acest scenariu. Dovadă declaraţiile imediate ale unor politicieni ruşi, aparent indiferenţi, până nu demult, faţă de tot ce se întâmpla în RM. Prin contrast, Preşedintele României a avut nevoie de câteva zile, pentru a se informa despre natura evenimentelor de la Chişinău, ceea ce cred că este o dovadă că evenimentele au luat Bucureştiul prin surprindere. **

Cui prodest?

Chiar a doua zi după devastarea clădirii Parlamentului şi a Preşedinţiei, în timp ce Poliţia vâna oamenii pe stradă, Ministrul de Externe Stratan a alergat să ceară bani de la UE pentru restaurarea edificiilor avariate. O sumă frumuşică, după cum s-a putut constata, de care va benificia vreo firmă „răsărită peste noapte”, conform „tradiţiei locale”…

Şi încă ceva: nu vom şti niciodată câte fraude au comis comuniştii în lunga lor guvernare, pentru că – ciudat, nu-i aşa? – „complotiştii”, cei care, în mod logic, ar fi trebuit să fie interesaţi să pună mâna pe cât mai multe materiale incriminatoare, au nimicit toate actele importante – aşa sugerează declaraţiile oficialilor, cel puţin… Deci, ca să tragem o concluzie, ar fi bine mai întâi să ne întrebăm CUI PRODEST? –  cine beneficiază de pe urma mult discutatelor „vandalisme”? Nu mai spun de pretextul, de care a profitat cu grăbire dl Voronin, pentru a blestema şi înjura România şi românii în genere – nu că ar fi avut nepărată nevoie, dl Preşedinte a demonstrat că se poate răsti la România şi fără vreun pretext anume.

 Acuma stau şi mă întreb: ce fel de „complotişti anticomunişti” proşti o fi plămădit un „complot procomunist”, care o să ne coste cât nu ne-am imaginat vreodată? Mai ales că nu ne mai cheamă nimeni în UE, după ce poliţia de la Chişinău a hăituit şi a terorizat copii şi studenţi (mai ales având în vedere că unul dintre „capetele de acuzare” a fost faptul că ei au îndrăznit să arboreze drapelului UE pe cele două clădiri admistrative), a persecutat jurnalişti, pentru faptul că îşi făceau meseria, iar tortura, se pare, a fost principala metodă de a aduna dovezi incriminatoare. Oare chiar aşa de lipsiţi de minte să fie „complotiştii anticomunişti”? Când mă gândesc la acest aspect, la consecinţele pe termen lung ale acestor evenimente, cred că dacă i-aş prinde (pe adevăraţii făptaşi), i-aş mai bate şi eu o dată…

P.S. Citeam deunăzi un interviu cu un parlamentar străin, care nu prea pricepea ce e cu această RM şi nici de ce ne revoltăm noi aşa de tare că suntem minţiţi. Domnul susţinea că PCRM nu e un partid comunist, ci unul social-democrat.  Programul economic al PCRM (aşa carent cum este) pare unul, mai degrabă, liberal, nu social-democrat. Nici nu se putea altfel, comuniştii fiind de fapt cei mai mari capitalisti de prin părţile locului. Un capitalist nu e prost să-şi împartă averea săracilor aşa, doar de dragul teoriei marxiste. Deci, în această privinţă, a politicilor sociale, PCRM e un partid demagogic, populist, nu unul social-democrat, cum presupunea, eronat, parlamentarul respectiv. În ce priveşte cealaltă latură doctrinară a sa, PCRM este un partid naţionalist şi xenofob (promovând sloganul de tip hitlerist „Moldova numai pentru moldoveni”, „NU – steagului UE”, „închidem graniţele cu România”, acelaşi lucru faţă de Rusia ( în 2005),  omorâm şi snopim în bătaie vreo câteva sute de români, pentru că, vorba lui Stepaniuk, românii oricum „sunt prea mulţi”)… 

Aşa se explică faptul că, fiind  de fapt un „partid al îmbogăţiţilor peste noapte”, PCRM îmbracă o haina liberală, croită pentru ocazii exclusive, pentru a impresiona „auditoriul” din Occident, şi o dezbracă, atunci când trebuie să-şi facă propagandă electorală, îmbrăcând o haină populistă, de uz intern. Astfel se întâmplă că PCRM iese pe „piaţa internă” cu lozinci imposibil de tradus în viaţă, de genul: „salam de două ruble şi pânie de 16 copeici”, aproape ca pe timpuri, când cuvintele de ordine erau: „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după necesităţi”,  şi, tot ca pe timpuri, îşi agresează propriii cetăţeni, vânând fantomatici complotişti, dezvăluindu-şi adevărata esenţă – extremismul rasist şi xenofob. Sub aspect doctrinar, un fel de struţo-cămilă, un naţional-comunsim moldovenesc.

––––

* – V. Stepaniuk: “Încetisor, am scos-o şi am făcut dintr-însa lege…” Vezi: Timpul, No. 107, 19 decembrie, 2003. Vezi şi: http://www.timpul.mdl.net/Article.asp?idIssue=12&idRubric=192&idArticle=384 [accessat în noiembrie 2006]

**-

***-

Variantă. Articol publicat şi în revista ACUM:  http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9682

Update. o4.05.2009

Un interviu cu studentul în drept Damian Hâncu, bătut de poliţişti şi acuzat, fără a avea vreo vină: http://garda.com.md/exclusiv/amprente-de-bocanci-damian-hancu-%E2%80%9Eam-vazut-moartea-cu-ochii

Alt interviu, aleeaşi temă – drepturile omului în RM: http://garda.com.md/social/la-comisariatul-de-politie-cu-parlamentarii-europeni

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, pași în strungi şi verbe…

J.J. Anderson's Blog

Someday, what follows will be referred to as “his early works.”

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Cosmisian - Neoproză „smart emotional”

Mouelle Roucher „Eratele sunt mai bune decât ciornele publicate. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul.” ~ Lucette „Degetele tale sunt definiția sofisticată a unui semn de carte perpetuu”

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

Drumurile lui Spetcu

Blog de om umblat

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 20-year-old wallflower

CritDicks.com

Products / Places / Services

The Soft Pillow

He became ink in her pen and she never stopped writing.

dan moldovan

blog de poze

Find the details

for covetable, decorative product designs and interiors news

Doru Braia

Talk Soc

A Dose A Day

Inspirations for Nurses (and non-nurses)

A.D. Martin

writing - novels - film - television - video games - other stuff

Saltarosgarden

A garden of my dreams coming to live!

Comunităţi de Prieteni: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi"

Communities Of Friends - All For One & One For All

Condamnat la prietenie!

Căci mor trăind...

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Doina Soltan

"Cele mai frumoase locuri prin care am umblat au fost sufletele oamenilor pe care i-am iubit." Irina Binder

Compendiu de istorie și diplomație

“Vrei să admiri un om? Privește-l din îndepărtare…” - Adrian Sereș -

infinitdegânduri

Loneliness ends with love.

Gheorghe Cuciureanu

În fond despre ştiinţă

prietendevremerea

O vorba buna

…touch my sound…

Where sound can be touched, felt and seen.

Ivano Mingotti

Pagina ufficiale autore

Gustosel

Descoperă bucuria de a găti acasă!

Gheorghe BREGA

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

andreibotnari.wordpress.com/

Andrei Botnari. Photography and travel blog

PoliteiaWorld

Quis custodiet ipsos custodes?

Anghel

A great WordPress.com site

SECRETELE SĂNĂTĂȚII ȘI FRUMUSEȚII CU MARIA BOTNARU

Nu poți cumpăra timpul, dragostea și sănătatea cu toți banii lumii

Memoria Fonogramica

Muzici vechi pentru urechi noi

Elena Tănăsescu

Put a little magic in your life

Viva la vida

despre muzica

baletalessia

un site despre balet

The Tragic Life of Frank

Around five minutes ago I had this sudden revelation; that my life is quite sufficiently, tragic.

Motoare 2 timpi

Otto von Diesel

La margine de timp

Credinta te poate ajuta sa muti muntii din loc, iar dragostea te ajuta sa ii treci...

ANDREEA VASILE

Povești despre oameni ca tine

%d blogeri au apreciat: