1.Tendințe și tendențiozitate: acronism în tot și-n toate :)

La prima vedere, s-ar părea că e la modă cam tot ce s-a fumat deja: maxi, volum, transparențe, rochii vaporoase, pasteluri, griuri, naturalul, minimalismul, plus: romantism, suprapuneri (în stil „varză” :)), vintage, cape, șaluri, volane, trene, accente metalice, irizări etc. Doar la o derulare repetată sesizezi diferențele dintre: siluete, atitudine, detalii și, mai ales, metafora: femeia-nor, femeia-vis, care nu se lasă privită altfel decât cu uimire admirativă și, aproape absentă la lecția de admirație, își ia zborul și… trece! Scenografia spectacolului îi impune un rol de fantasmă plutitoare, mereu coborând niște scări (e adevărat, scările unui palat somptuos), și doar la sfârșit, parcă încheind un destin, urcând, mulțumită, pe scară undeva mai sus, plecând frumos din scenă…  Și tot, abia la sfârșit, ca un rezumat firesc al unui ciclu, doar câteva accente cromatice (cum altfel? – purpurii), după o întreagă epopee de tonuri mai mult decât reținute. Traseul eroinelor (la propriu și la figurat) nu se intersectează, decât la final, cu figura – inadecvată, s-ar părea – a creatorului (de modă, deh!), ale cărui idei le-au purtat pe tot parcursul „călătoriei”, aproape fără a se „împiedica”! 🙂 Dincolo de silueta greu de imaginat pe străzile aglomerate ale unui oraș modern (e totuși Haute Couture, deh!), repetiția, obsesia  nuanțelor diluate la maximum și obligativitatea unor scări în decorul pe care l-ar putea accepta de o astfel de creație vestimentară,

Valentino (mai exact, autorul colecției, Pierpaolo Piccioli)… parcă m-a-ntrebat pe mine…  🙂 Iată:

Poiana cu prințese rătăcite a lui Dior (autoare: Maria Grazia Chiuri) pare o continuare a aceleeași povești, dar într-o altă dimensiune. Evadată din misteriosul castel de lux, femeia-vis pare să se răzvrătească și să răzbune traiectoria descendentă a figurinelor plutitoare din spectacolul Casei Valentino. Rătăcitoarele prin pădurea improvizată de Dior sfidează imprevizibilitatea terenului pe care îl explorează cu ușurința și energia femeii care, oriunde s-ar afla, e stăpână, ca la ea acasă, și încrezătoare: cu adevărat, cine să se opună frumuseții, fie că e dezgolită (puțin sau mult), fie că e acoperită din creștet până în tălpi?

Și aici, griul, negrul, albul și tonurile de bej, rozul, verdele sau movul (dar toate pudrate, ca și cum prăfuite sau decolorate), culorile naturale, dar cu multe accente metalizate și accesorii exotice, par că încadreze modele vestimentare vechi (ușoare crinoline sau rochii ample, combinate cu șorturi sau pantaloni – formulă prezentă deja în mai multe colecții), readaptate cu grijă unui timp netrecător, ancorat parcă în imaginația fetițelor sau în piesele unor renumiți dramaturgi. Dior, creatoarea casei, adică, nu m-a întrebat pe mine, dar cred că ar fi de acord cu ideea că, orice ai alege ca stil sau accesoriu: înger sau nimfă, șarpe sau fluture – important e să porți cu eleganță ceea ce e atemporal și niciun croitor nu-l poate îmbrăca, așa încât, defilează, mereu dezgolit și extrem de vulnerabil. Da, sigur, mă refer la norul de flori și flăcări al trupului… spiritului nostru.  Și el trebuie păzit de rele, îmbărbătat uneori, în călătoria sa spre… Creator!