Tag Archives: Nicolae Sulac

Efectul Nicolae Sulac (IV)

11 mai

Se vor fi întrebând unii, de ce am scris tocmai atâtea articolașe despre „efectul Nicolae Sulac”, în loc să scriu unul și bun, de ce am fragmentat „subiectul”, în loc să-l dezvolt într-o singură postare. În primul rând, aveam nevoie de spațiu pentru melodiile cele mai reprezentative, acestea fiind principalele argumente. În al doilea rând, concluzia și explicațiile de rigoare sunt și ele audiovizuale, deci vor ocupa spațiu, strâmtorând puțin cuvintele. Romanul lui Ion Druță Bisercia albă conține o idee, care, extrapolată, se potrivește și în cazul lui Nicolae Sulac, dar și al altor artiști de la noi. Cu cât sufletul este înjosit, umilit mai mult, zice Ion Druță, cu atât setea lui de înălțare, de libertate este mai mare.  Și cazul lui Nicoale Sulac demonstrează acest adevăr: cu cât s-au străduit autoritățile sovietice să ne rusificie mai tare, cu atât setea de a rămâne ceea ce suntem,  adică români, e mai puternică. Și cu cât alterarea folclorului a fost mai înverșunată (a se vedea chiar acele melodii, interpretate de Nicolae Sulac, pe care el afost nevoit să le mutileze, pentru a le putea promova pe scenă), cu atât atracția pentru autentic este mai puternică. Așa, în ciuda dictatului falsificatorilor din folcloristica sovietică, s-a dezvoltat o reacție de răspuns: fenomenul Tălăncuța, care a generat un curent de cercetare a folclorului și de promovare a autenticului. Și tot așa, în diverse forme, reacția la rusificare a impulsionat tendința de recuperare a valorilor românismului.  Și, ca dovadă, tot melodiile despre care am scris în aceste scurte notițe, precum și alte melodii pe care le-am mai publicat și cu alte ocazii.

Ansamblul Plăieșii, un continuator al liniei Tălăncuței, este cunoscut mai ales pentru cântecul Sus pe malul Nistrului, una dintre variantele căruia a cântat-o și Nicolae Sulac. Acesta este efectul Nicoale Sulac: o dovadă că în ciuda oricăror greutăți, autenticul își găsește calea spre lumină, precum firul de iarbă care străbate asfaltul.


* * *

* * *

* * *

Efectul Nicoale Sulac (III)

9 mai

Fie că venea de acasă, din satul natal, cu vreun cântec auzit de la bătrâni, fie că adapta niște versuri ale unor cântece populare, eventual, melodii și/sau fragmente de texte, versuri care „treceau în mod fraudulos” frintiera de pe Prut, fie că își construia repertoriul din cântece de autor (după „moda” introdusă de școala folcloristică din fosta URSS), Nicolae Sulac păstra acea doză, indispensabilă, de autenticitate, care făcea ca arta lui să nu-și piardă din prospețime și, după ani de restricții și persecuții, să fie prețuit de public la fel ca la început.

Ciobănaș la oi m-aș duce

Îți spun, mamă, doruirle

Miorița

Și, probabil, cel mai reprezentativ pentru destinul și pentru creația lui Nicolae Sulac, acest cântec, din ultimii săi ani: Pe pământul nostru drag

 

Efectul Nicolae Sulac

3 mai

Cu această voce a speriat conducerea de partid: chiar dacă nu făcea politică și era, aparent, de o naivitate proverbială, Nicolae Sulac devenise o amenințare pentru sistem, prin faptul că era firesc, inedit și tulburător, iar talentul său cucerea publicul cu o ușurință de invidiat. Stilul său venea în contradicție cu teoria moldovenistă și cu politica de falsificare a folclorului basarabean, în ideea de a-i crea o identitate străină de românism. Or, interpreți precum Nicolae Sulac sau Maria Drăgan răsturnau toată construcția moldovenistă, pentru că aveau curajul să rămână autentici și să cânte românește:

* * *

* * *


* * *

* * *


* * *

Un cântec frumos despre un… cal

10 apr.

Nu mai auzisem acest cântec, doar citisem despre el în presă. Povestea Nicolae Sulac, într-un interviu, cum a ajuns să cânte în fața unei comisii (pe timpul URSS) această melodie populară, cu un text mai mult decât inacceptabil pe vremea aceea, menționând că piesa avea o circulație destul de  mare („toată lumea așa cântă”). Interviul a fost filmat. Îl inserez în această postare: aici (la minutul 7.40) găsiți mărturia lui Nicolae Sulac despre cântecul Sus pe malul Nistrului.  Deci, nu-l auzisem în întregime, când mi-a zis un cunoscut că niște colegi de ai noștri au cules „pe teren” un cântec de o frumusețe rară, dar pe care s-ar putea să nu aibă permisiunea de a-l cânta, fiind unul dintre cele interzise în perioada sovietică. Ce avea în vedere am priceput abia când am auzit cum îl cântă Plăieșii, un ansamblu cunoscut și apreciat pentru hărnicia cu care valorifică folclorul basarabean.Versurile pe care le cântă Sulac nu se regăsesc în varianta Ansamblului Plăieșii, condus de Nicolae Gribincea, dar ambele variante sunt interesante în calitate de elemente din arhiva memoriei colective în spațiul pruto-nistrean (sunt bucăți folclorice în care românismul nostru strălucește ca diamantul, grație geniului poetic anonim, iar faptul că aceste diamante nu s-au pierdut este probabil cea mai mare realizare spirituală a românilor basarabeni, în frunte cu cercetătorii entologi și folcloriștii noștri):

Sus pe malul Nistrului

Paște calul rusului,

Calul paște și nechează,

Rusul plânge și oftează.

Taci, rusule, nu ofta, 

România nu-i a ta.

Pentru România mea

Ai să pierzi Rusia ta.

* * *

Unde-i unu nu-i putere 

La necaz și la durere.

Unde-s mulți puterea crește,

Și dușmanul nu sporește.

Frumos îi șade oricui

Acasă în țara lui,

C-așa-i dat de Dumnezeu,

Orice neam cu locul său…

* * *

Nicolae Sulac este cel care ne-a lăsat multe melodii memorabile, printre care celebra Pe pământul nostru drag. 

E cel care ne avertiza, prin intermediul acestui cântec (deh, asta știa să facă: să cânte) despre pericolul prezentat de armata rusă:

Suntem tratați ca niște câini.

Deșteptați-vă, români.

 Azi pichetu-i la Aneni,

Mâine poate fi-n Ungheni…

* * *

* * *
Articol publicat și de: Știri Locale

Tragism, lirism, tradiție…

17 feb.

Recent, am surprins o discuție (da, pe FB) din care am reținut faptul că există un total dezgist față de tradițiile noastre (întâmplător, era vorba de tradiția bocetului). Sigur, oricine are dreptul să fie sau să nu fie de acord cu tradițiile (cu toate sau cu unele dintre ele), să le aprobe sau nu. Sigur, unele pot părea desuete. Poate că unele chiar sunt. Am selectat câteva bocete, pentru a mă convinge pe mine însămi – a câta oară! – că folclorul nu e o mască sentimentalistă aplicată unor ritualuri rigide, ci expresia sentimentului într-o formă sublimată, artistică (și asta cu atât mai mult, cu cât bocitoarele, de regulă, nu sunt membre ale familiei, ele nu-și exprimă propria durere, ci o interpretează pe a altora):

* * *

Scoală, mămicuță, scoală,

Că ți-o fi destul de-asară!

Și deschide ochișorii,

Și ți-i vedea toți feciorii,

Și-ți ridică genele,

Și ți-i vedea fetele,

Și  deschide gurița

Și-i vorbi cu noi ceva,

Măcar două-trei cuvinte,

Ca noi să le ținem minte.

Că-n cea lume-i tare bine,

Cine merge, nu mai vine.

Când ți-a fi cămașa neagră,

Să mi-o trimiți, maică dragă,

Pe feciorul vantului

Din fundul pământului,

Că eu cum oi căpăta-o,

Deauna și ți-oi spăla-o.

Și-oi spăla-o-n lăcrimele,

Și ți-oi strânge-o păturele,

Și-oi usca-o-n gândurele,

Că trăim în mare jele.

Mămucuță, draga mea,

Draga mea și scumpa mea,

Cand aș sti că ai veni,

Cărărușa ți-aș plivi

Și de iarbă, și de nalbă,

Să vii, măicuță, degrabă,

Și de spini, și de pelini,

Că tare-i greu în străini.

Să vii, măicuță, să vii,

Să mai vezi pe ai tăi fii,

Când or fi grâiele-n floare,

Când or fi grâiele-n clai,

Să vii, măicuță, la noi.

Scoală, mămicuță, scoală,

Nu ne face-atâta jale,

Întinde-ți mâinile moi,

Care ne-au crescut pe noi,

Să-ți auzim vorba-ți moale,

Care ne punea la cale.

Dar gurița cea-ți isteață.

S-a făcut un sloi de gheață.

Săraca mămica mea,

Cat cu ochii tot la ea

Și văd cum moartea mi-o ia;

Și saraca vorba dulce,

Vad cu ochii cum se duce.

Plângeți uși, plângeți ferești,

Plângeți voi, patru pereți,

De-amu stăpână n-aveți.

* * *

Scoală, maică, și ne spune

Pe care parte te-om pune.

Spune, maică, ce-ai baut

Ca durerea ți-a trecut?

Spune, maică, ce-ai mâncat

Că durerea te-a lăsat?

Ții, maică, ochii-n podele,

Pe toți ne-ai umplut de jele.

Jelea asta tare-i mare,

Ne da jos de pe picioare;

Jelea asta-i tare grea

Și noi n-o putem ținea.

Jelea Prutul a trecut

Și nu s-a-necat în Prut.

Mama, cin-te-a sfătuit,

Că la ist drum ai pornit?

Aist drum îi lung și cotit,

Cine-a mers, n-a mai venit.

Noi de-am știe că-i veni,

Cărăruia ți-am plivi

Și de floarea cea de nalbă,

Și de spin cu floarea albă.

Să vii, mama, prin grădină,

Să vezi de-a noastră hodină.

Și să treci peste pârlaz,

Să vezi de-al nostru necaz.

Spune-ne, maică, ce-i vrea,

Că noi nu ne-om supăra,

Că-așa-s plină de jele,

Ca zăvoiul de nuiele.

Și zăvoiul se rărește,

Jelea mea nu se gătește.

Că copilul fără mamă

Nime nu-l mai bagă-n samă.

El când merge, tropotește

Și când șede, fosăiește,

Când mănâncă, molfăiește

Și când doarme, hârâiește.

Scoală, maică, nu te da,

C-amuș vin și te-or lua,

Te-or lua cu car cu boi,

Să nu te-aducă-napoi.

Plânge casa, plânge masa,

Că maica acum vă lasă…

Sursa: Boianul din Bucovina

* * *

Fiind niște poezii populare, e natural că bocetele sunt și materie primă pentru cântecele de jale, și invers: elemente din cântecele de jale, din doine sau chiar balade se regăsesc în textele unor bocete. Țin minte răvășitorul cântec-bocet al lui Nicolae Sulac „Dor de mamă”, pe care îl cântam când eram mică (și pe care îl înțeleg abia acum)… Nu l-am găsit pe internet (am găsit o variantă în stil lăutăresc (Fărâmiță Lambru), departe de versiunea cântată de Nicolae Sulac), dar am găsit altul despre mama: aici. Și altul: aici. De notat că Nicolae Sulac, făcând parte din „generația foametei organizate”, și-a pierdut părinții de timpuriu, iar cântecele lui vorbesc adeseori despre acest detaliu biografic.

* * *

Iată un alt cântec ce are la bază versuri specifice pentru bocet:

* * *

Și, bineînețeles, melodia „Vai, sărmana turturică” (o variantă a cunoscutelor versuri ale lui Ienăchiță Văcărescu Amărâta turturea),  cântată de Maria Drăgan:

și o variantă deosebit de frumoasă, cu versuri de aceeași inspirație, renumita doină din repertoriul Mariei Apostol, cântată, mai recent, de Emilia Dorobanțu:

P.S. Doar aparent, ne-am îndepărtat de poemul modern. Dincolo de rolul psihoterapeutic al bocetului, e capacitatea folclorului de a-și asuma exprimarea celor mai tragice stări și situații și e acel teatru popular, în toată naturalețea sa, din care s-a desprins poezia cultă.

Copiii tornadei

1 iun.

http://www.cezarakolesnik.com/shop/en/oil-painting?page=shop.product_details&flypage=flypage-ask.tpl&product_id=18&category_id=6Nuanțe de verde, galben, albastru, mov, roz… note și combinații inedite (pentru că în regiunea din care provin fenomenul tornadelor nu este ceva obișnuit)  figuri deșteptătoare pentru imaginație… – scena mi-a devenit familiară abia după aceste triste zile, pentru că mi-a vorbit, la un moment dat, prin forța metaforicelor mâini îndreptate spre cer din tabloul Cezarei Kolesnik (Colesnic), despre neputință și deznădejde, sentimente pe care le regăsesc – tăios, acut – în stările mele din utlima perioadă…

* * *

Da, mâinile întinse a rugă spre cer este gestul-metaforă care ar putea identifica acest picior de plai, despre care ne plăcea odinioară (și ne-ar plăcea și acum) să credem că e o gură rai. Din păcate, tabloul este neschimbat, încă de pe vremea înveșnicită de autorul Mioriței: este un loc extraordinar de frumos, și azi, dar la fel de trist. Nu voi scrie de ce spun azi, de ziua copilului, lucruri atât de pesimiste, care, probabil, ar nemulțumi pe unii, chiar dacă multă lume ar sări să adauge argumente la șirul pe care eu l-aș începe cu dezorganizarea socială, sistemul de sănătate dat peste cap, atitudinea ostilă față de segmentele vulnerabile ale societății, lipsa unei griji pentru artă, literatură, cultură în genere, lipsa unei culturi comunitare etc.  Voi invoca forța argumentului artistic, cel care poate impresiona și o inimă de piatră: tablourile Cezarei Colesnic,  unde copilăria are aproape toate atributele normalității: culori sclipitoare, peisaje de vrajă, atmosferă de visare, de poveste – toate reflectate în privirile triste ale copilului sortit să se maturizeze în acest decor – repet,

frumos, dar văduvit de căldura părintească. Sunt copiii satelor noastre, cu bunici și mătuși care joacă rolul de mame, 

 cu pici crescuți „de la distanță”, ghidați prin telefon și via internet, de părinții plecați la muncă peste hotare.

* * *

Am crescut și eu cu binicii. După nașterea mea, mama a stat luni în șir la pat, din cauza tromboflebitei, apoi a trebuit să-și reia serviciul la ziar, și nu exista altă soluție pentru mine, decât casa bunicilor de la țară. Așa se face că am stat și eu, în primii ani, mai mult pe la bunci, și ambelor bunicuțe, Elena și Catinca, le-am zis „mama” (spre deosebire de „mămica” –  mama mea, care era doar una!). Ca și copiii de azi, îmi primeam în vizită părinții,  doar că mult mai des: la fiecare sfârșit de săptămână. Aveam parte de acele două zile de răsfăț (în compania părinților, sub aripa lecturilor cu tata și a dialogurilor cu mama), dar, întreaga săptămână, îmi era dor și mie de mama (adică de părinți), iar unul dintre cântecele pe care le cântam, fără a înțelege în profunzime despre ce spuneau versurile (înțelegeam doar că e un cântec trist, dar asta era de ajuns), a fost cunoscutul „Dor de mamă” al lui Nicolae Sulac… Era un scenariu tipic pentru realitatea sovietică și mulți dintre colegii mei au avut parte de același gen de „copilărie semirurală”. Eu am dus-o tot așa, până s-a găsit un loc pentru mine mai aproape de părinți: la o grădiniță (rusească, din alea românești nici nu existau pe atunci în Chișinău), urmând ca, mai apoi, mama să opteze pentru un post mult mai puțin solicitant (schimbând locul din redacție pe unul de corector la același ziar), așa încât să fie în stare să-mi acorde mie ceva mai mult timp. Când am mers la școală, mama a fost cea care m-a ajutat să învăț a… învăța.

Acum? De ce e situația de acum mai rea decât cea de atunci? Un exemplu: o rudă de a mea și-a lăsat copilul, născut în Germania, acasă la părinții din sat, pentru o lună, intenționând să se angajeze la serviciu acolo, în Germania, și să caute o grădiniță pentru copil. O lună pe care acel copil a petrecut-o agățat cu ochii de gardul ce despărțea curtea casei bunicilor de grădină, șoptind, ore în șir: „mamamamamamamamaaaaa…” Sigur, părinții au venit în mare grabă și l-au luat, când au înțeles cât de traumatizantă e această experiență pentru el. Nu-i voiau răul, dimpotrivă, voiau să respire și el aer de țară, să mănânce sănătos, să-și cunoască mai bine bunicii… Or, probabil că vorba cântecului nu e chiar exactă, și ar trebui reformulată: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună lângă mama mea!”

* * *

În mod sigur, a fost dramatică situația noastră, a copiilor crescuți într-un regim inuman, în care urma să fim transformați în robi ai nomenklaturii, orfani de cultură și limbă maternă, înstrăinați de rădăcinile noastre istorice – niște biete „frunze de dor”, măturate de vânt (apropo, există – subtile sau directe, dar fără îndoială remarcabile – aluzii la proza lui Ion Druță în creația Cezarei Colesnic). Ceea ce li se întâmplă, însă, azi copiilor abandonați în grija rudelor (sau chiar a unor străini) de către părinții muncitori la negru prin străinătate este o tragedie, e continuarea situației din perioada sovietică, urmarea ei logică și inevitabilă (iar faptul că schimbarea în bine întârzie adaugă acea notă de nezădejde despre care vorbeam)… Și nu e  doar tragedia ochilor triști ai acestor copii. Ochii lor sunt viitorul nostru, încremenit cu mâinile ridicate spre cer – probabil, ca o tornadă, care, în zbuciumul ei, a luat forma unui copac desfrunzit…

Nu cred că artista și-a propus în mod deliberat să creeze un film sumbru despre viața noastră, deși, discutând cu ea, îți dai seam că analizează și rezonează dureros la problemele realității care o inspiră. Lucrările Cezarei Colesnic sunt o reacție specifică a unui artist deosebit de sensibil și sunt… polifonice: tristețea copilăriei ce se consumă departe de părinți nu este singura linie melodică din această simfonie cromatică, iar copilăria rămâne un vis frumos, păstrând prospețimea și tandrețea culorilor,  o întreagă lume, răsfrântă, cu inocență și grație, în lumina din ochii, pe alocuri înlăcrimați, din aceste tablouri.

În mai multe interviuri, printre care și unul destul de recent, Cezara explică de unde a pornit ideea seriei de portrete de copii: artLine.ro. Copii cu ochii triști sau dormind, visând dragoni (balauri?) colorați, cai (albi sau nu), pisici (de toate culorile), înghețată, flori, jucării, bunici, căsuțe (albastre, ca din povești), îngeri – un univers încântător și multicolor, dar… marcat de un acut sentiment de singurătate (simbolizat, în mod neașteptat în acest context, de pălăria cu pană de păun a unui personaj de inspirație druțiană: Trofimaș – simbol „împrumutat” din altă epocă, din altă operă, din alt concurs de idei, și „răsădit” în actualitate, care se „prinde”, se înscrie exact în noile circumstanțe, de parcă n-ar fi suferit nicio transportare), sugerând, prin starea pe care o degajă, în ansamblu, atmosfera de orfelinat – Seria Odă copilăriei este un tulburător imn dedicat Frumuseții (adică: iubirii, maternității și feminității, pentru că, înainte de a deveni copil, Frumusețea a fost mamă, femeie și iubită), dar, probabil, și cel mai frumos și mai puternic argument contra fenomenului masiv de abandon, care periclitează soarta societății noastre.

Aș sugera fiecărui guvern (fiecărui ministru din fiecare guvern), care vine la putere, să privească, înainte de ceremonia de învestire, în ochii melancolici ai copiilor din tablourile Cezarei. Și abia după să-și rostească jurământul…

P.S. Aceste și alte tablouri le regăsiți pe pagina web a Cezarei Colesnic, dar și pe pagina FB a tinerei pictorițe.

P.P.S. Se pare că nu e vorba de tornade, ci de o furtună (ceva mai obișnuit decât o tornadă). Bine, în subiectivismul meu, pe care mi-l asum, mi-am imaginat că furtuna din tablou e o tornadă, iar copiii sunt ceva mai mult decât niște copii întristați de ceva… Niște personaje deosebit de înțelepte, prin sensibilitatea lor, frați de suflet cu Micul Prinț al lui Exupéry…

De Blajini… Un fel de socializare printre morminte

4 mai

Sunt gânduri ce nu-mi dau pace, privind imagini filmate de Paștile Blajinilor…

De Blajini, mă pornisem la Condrița, unde e înmormântată una dintre bunici și unde multă lume a cunoscut-o și pe mama, care a avut grijă de bunica Ecaterina, mama tatălui meu, în acei ani în care bunica a zăcut… Tata, însă, care plecase la Condrița cu noaptea în cap, însoțit de nepotul Sergiu, a insistat să rămân la Chișinău (și aici erau morminte de vizitat și treburi de făcut). Sigur, în primul rând am mers, împreună cu fratele și soția sa, la mormântul mamei, ca să aprindem o lumânare în fața crucii cu inscrupția pe care nici acum nu o pot citi fără lacrimi…

Pentru că era târziu să mai prindem o mașină până la Condrița, am mers la Ialoveni (care e mai aproape de Chișinău), la mormântul mătușii noastre (tanti Dora), adormită acum un an și ceva…

Frumos era… Nimic de zis, n-am putut să nu remarc bogăția de bucate de pe morminte, dar…  cu atât mai trist, cu cât veselia ce domnea în jur părea să facă abstracție de concepția nemuririi sufletului, concepție care justifică această tradiție, pe care unii o transformă într-un mod de socializare mai inedit, așa…Nu mă refer aici numai la acel salut „Hristos a înviat!”, pe care mulți îl spun(em) cu un automatism infiorător – și atunci, pe dată, îmi aduc aminte de lumina din ochii mamei (și ai bunicilor mei!), atunci când rosteau acest salut-, ci și la ritualul obsedant de „pomenire” prin… lucruri și bucate sofisticate (un fel de  „pomenire materială” a răposatului, în detrimentul rugăciunii – singura „valabilă”, de fapt, în aceste momente – rugăciunea validează „pomana”, îi conferă sacralitate – altfel nu e decât un „cadou”, oferit nu cu ocazia unei sărbători, ci cu una mai… tristă (ca să nu zic lugubră)).  Să fiu înțeleasă drept, nu mă deranjează veselia celor din jur – dimpotrivă, mă bucură și mă întărește! – mă deranjează lipsa cuvintelor bune, ca și cum memoria celor adormiți ar trebui cinstită pe tăcute, ca între muți. Mă deranjează că nu se vorbește despre BINELE pe care ni l-au făcut cei pe care îi pomenim, ca și cum cel mai greu lucru este să îți exprimi recunoștința… Dacă nu spunem nici cu această ocazie, specială, pentru care fapte anume, le cinstim memoria, de ce o mai facem? Care e diferența dintre pomenirea de bine și amintirea de rău, spre exemplu? Care e diferența dintre iubire și ură, dacă ambele se consumă în tăcere? Poate greșesc, dar cred că, atâta timp cât suntem binecuvântați cu darul vorbirii, cuvintele sunt măsura valorii memoriei noastre. Mai mult: cuvintele îi pot da valoare, tot așa cum rugăciunea dă valoare lucrurilor pe care vrei să le faci/dai pomană…

Într-o emisiune a Europei Libere, prin cuvântul unor personalități de la noi, sunt atenționați –  pe bună dreptate! – creștinii foarte legați de tradiții că unele dintre obiceiurile noastre sunt, de fapt, o profanare a sfintelor sărbători. Nu știu cât de mulți ascultă astfel de emisiuni și, deci, nu știu dacă la anul se va putea vedea vreo schimbare în bine, dar e dureros să vezi aceste semne ale unei barbarii post-comuniste în sanctuarele memoriei noastre, care sunt cimitirele. E dureros să constați mimetismul, datorat mentalității dualiste din perioada comunistă, în locul sincerei credințe. Or, dacă nu e sinceritate, degeaba tot spectacolul, tot fastul acestei tradiții…

* * *

Cărarea spre mormântul mamei trece pe lângă mormintele unor oameni pe care i-am respectat și, demult, i-am îndrăgit pentru faptele și creația lor: Grigore Vieru, Leonida Lari, Ion Vatamanu, Ion Dumeniuc, Doina și Ion Aldea-Teodorovici,  Gheorghe și Simion Ghimpu, Nicolae Sulac, Liviu și Baca Deleanu, Anton CrihanAlexandru Plămădeală, Alexe Mateevici, apoi și unchiul meu Vasile Ciocanu, și alții, ale căror nume ar trebui pomenite cât mai des…  Și, vai!, acum mi se pare firesc, deși o lună în urmă nici nu m-aș fi gândit să pun imaginile unor morminte în relație cu imaginea mamei – aveam atâtea planuri împreună, mama părea atât de senină și de calmă, în ciuda slăbiciunii, pe care o camufla cu eleganța ei naturală, în ciuda trsiteții cronice, pe care nu o exterioriza, însă, decât foarte rar, încât nici nu mă puteam gândi la un astfel de deznodământ  – abia acum o văd pe mama în anturajul acelor nume înalte și mă gândesc la ea altfel: nu ca la mama mea, care îmi telefona prima, în primele ore ale dimineții, în fiecare zi, când eram la Chișinău, și care aștepta nerăbdătoare să-i telefonez, când eram plecată din oraș, nu ca la o femeie frumoasă, inteligentă și bună, a cărei fiică am avut norocul să fiu, ci ca la un înger,  retras acum în lumina unei cetăți a sufletelor curate și nobile…

* * *

Dincolo de sentimentele mele față de mama, mai e unul care nu-mi dă pace: sentimentul că modul de socializare practicat de societatea noastră „printre morminte” nu se prea potrivește cu modul în care oamenii ar trebui să se gândească la persoanele scumpe și dragi trecute în lumea celor drepți…

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, pași în strungi şi verbe…

J.J. Anderson's Blog

Someday, what follows will be referred to as “his early works.”

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Cosmisian - Neoproză „smart emotional”

Mouelle Roucher „Eratele sunt mai bune decât ciornele publicate. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul.” ~ Lucette „Degetele tale sunt definiția sofisticată a unui semn de carte perpetuu”

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

Drumurile lui Spetcu

Blog de om umblat

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 20-year-old wallflower

CritDicks.com

Products / Places / Services

The Soft Pillow

He became ink in her pen and she never stopped writing.

dan moldovan

blog de poze

Find the details

for covetable, decorative product designs and interiors news

Doru Braia

Talk Soc

A Dose A Day

Inspirations for Nurses (and non-nurses)

A.D. Martin

writing - novels - film - television - video games - other stuff

Saltarosgarden

A garden of my dreams coming to live!

Comunităţi de Prieteni: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi"

Communities Of Friends - All For One & One For All

Condamnat la prietenie!

Căci mor trăind...

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Doina Soltan

"Cele mai frumoase locuri prin care am umblat au fost sufletele oamenilor pe care i-am iubit." Irina Binder

Compendiu de istorie și diplomație

“Vrei să admiri un om? Privește-l din îndepărtare…” - Adrian Sereș -

infinitdegânduri

Loneliness ends with love.

Gheorghe Cuciureanu

În fond despre ştiinţă

prietendevremerea

O vorba buna

…touch my sound…

Where sound can be touched, felt and seen.

Ivano Mingotti

Pagina ufficiale autore

Gustosel

Descoperă bucuria de a găti acasă!

Gheorghe BREGA

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

andreibotnari.wordpress.com/

Andrei Botnari. Photography and travel blog

PoliteiaWorld

Quis custodiet ipsos custodes?

Anghel

A great WordPress.com site

SECRETELE SĂNĂTĂȚII ȘI FRUMUSEȚII CU MARIA BOTNARU

Nu poți cumpăra timpul, dragostea și sănătatea cu toți banii lumii

Memoria Fonogramica

Muzici vechi pentru urechi noi

Elena Tănăsescu

Put a little magic in your life

Viva la vida

despre muzica

baletalessia

un site despre balet

The Tragic Life of Frank

Around five minutes ago I had this sudden revelation; that my life is quite sufficiently, tragic.

Motoare 2 timpi

Otto von Diesel

La margine de timp

Credinta te poate ajuta sa muti muntii din loc, iar dragostea te ajuta sa ii treci...

ANDREEA VASILE

Povești despre oameni ca tine

%d blogeri au apreciat: