Search results for 'Condrița'

Colț de rai, și trist, și drag

11 apr.

Casa veche din CondrițaUn subiect dureros și drag în același timp: casa de la Condrița.Covorul bunicii Ecaterina

Mama ne-a părăsit exact în timpul în care, împreună, căutam soluții pentru eterna – acum așa pot să-i zic – noastră „îndepărtare”. Doream să schimbăm locuințele pe care le aveam (eu și părinții mei), în așa fel, încât să stăm cât mai aproape.

Una dintre soluții era o casă, nu prea mare, fără turle și alte accesorii covorul buniciikitsch, dar destul de încăpătoare, în care să fie loc și pentruCondrița, mere căzute bibliotecile noastre, și pentru eventualii oaspeți (printre care mulți nepoți, verișori, prieteni), și destule băi, și un mic lot, care să-i permită lui tata să-și exercite pasiunea pentru grădinărit, și loc pentru afirmarea talentului mamei în ale gospodăriei, și teren pentru imaginația ei demnă de un designer versat… Frumoase planuri, la care ne plăcea să visăm și să contribuim.

* * *

Dumnezeu a avut alte planuri cu noi…

* * *

21092013796Azi mă doare orice are tangență cu acest subiect… Poate că e sentimentul de vinovăție, că n-Părul de la Condrițaam reușit să fac,  pentru mama, un lucru esențial: ordine în propria-mi viață (așa cum îmi cerea, cu strictețe, pentru că și-a dorit mereu să mă vadă fericită). Așa se face că, deși nu mi-am condrița, copacidorit niciodată să plec pentru mult timp de acasă (excepție făcând micile călătorii), am fost mereu departe de casă și, cel mai regretabil, de mama. Iată de ce Condrița, grădinaproiectul „imobiliar”, de „unificare” a „gospodăriilor” noastre, odinioară unu proiect energizant pentru mine, acum îmi provoacă tristețe.

* * *

Bibloiteca de la Condrița (2)Un timp, tata nu găsea mai mare plăcere, decât să se izoleze la Condrița, unde și-a mutat oDrum spre Condrița parte din bibliotecă și un birou mare și greu, capabil să țină pe el numeroasele și voluminoasele  proiecte ale cărților lui (cine îl cunoaște nu poate să nu știe și felul în care lucrează tata: cu sete, lacom, colegii numindu-l, mai în glumă, mai în serios, „mașină de citit”).

cărți la CondrițaAcum… nimic nu mai e la fel,  nici tata, nici eu, nici bucuria pe care în mod normal o resimțeam, când ne apropiam, cu mașina, de pădurea de la Condrița (poza din dreapta e făcută în timpul unui popas improvizat, pentru a admira dealurile înflorite și înverzite, în drum spre bunici – acum o groază de ani!), și probabil că însingurarea/izolarea în tristețea casei de la Condrița i-ar face mai mult rău decât bine.

* * *

Condrița, vedere spre pădureAm scris în repetate rânduri despre Condrița…  Azi, când nu mai e mama, să ne dea sfaturi, și nu mai putem amâna vânzarea casei de la Condrița, revin cu pozele din astă toamnă. Fotografii făcute în grabă, mai mult dintr-un imbold, nu din dorința de a arhiva clipele neprețuite. Dintr-un imbold neînțeles ori din sentimentul că, inevitabil, fotografiile vor deveni, peste un timp, singuraCondrita, toamna 2013 amintire despre  casa din Condrița noastră (nu din cea cu faimă „prezidențială”),  unde și-au „zidit”, ca Meșterul Manole: tata mai toate concediile, bunica ultimii ani din viață, iar mama dorul de noi… Și unde dorul nostru s-a întâlnit, printre frunze, ciripit de păsări, dangătele clopotelor de la Mănăstirea din vecinătate, cu ecoul dorului ei…

 

Vișine amare

11 iun.

vișine de la condrița în farfuria mămicăiMi le-a adus tata, acum două zile, de la Condrița… Așa făcea și mama: când venea de la țară, îmi aducea neapărat ceva din ceea ce crește în grădina de la Condrița, în ciuda faptului că o rugam mereu să nu-mi aducă nimic (mă durea să o văd purtând pungi grele, doar ca să-mi satisfacă mie niște pofte – dacă nu aș fi fost în stare să mă „apovizionez”, poate că aș fi acceptat, cine știe…). Mama însă făcea ce făcea, și tot aducea câte „ceva bun”. Acum, după ce  tata a făcut același gest, parcă dorind să o imite pe mama sau să substituie astfel grija ei, am stat cu acea „mână de vișine” în față, ca și cum mama ar fi fost  și ea lângă mine… Foarte dulci vișinele, avea dreptate tata… Și nu degeaba vișinele mereu au fost preferatele mamei („Să vezi cât de dulci sunt vișinele de la Condrița!” – parcă îi aud vocea ca de clopoțel): sunt foarte, dar foarte bune!

„Cum sunt vișinele?” – tata m-a sunat probabil ca să se asigure că n-am uitat de vișine.

„Mulțumesc, – îi răspund. – Foarte bune, deși cam… puține!”Ei, dacă tu nu mă lași să-ți aduc mai multe…” „Nu, nu trebuia să aduci mai multe, sunt puține, dar foarte bune! Mulțumesc…”

Sunt atât de bune și de dulci, încât îmi lasă un gust amar. Ultimele trei vișine nu le voi putea mânca, și voi adormi revoltată că ceva mai are obrăznicia de a fi bun, frumos, admirabil, acum, când mama nu se poate bucura împreună cu noi…

Va veni un timp să vindem casa de la Condrița (demult ar fi trebuit/aș fi vrut să o vindem). Știu bine că, dintre noi toți, tata va suferi cel mai mult: Condrița a fost ideea lui, este proiectul lui, visul lui… Și eu voi regreta, din solidaritate cu tata, dar și pentru că în ultimii ani, anii cât bunica a zăcut, mama s-a identificat cu această casă și cu acestă grădină roditoare de amintiri… Cu bujorii bunicii, cu nucul din fața casei, cu iasomia din poartă, cu vișinele acestea atât de dulci și totuși…  atât de amare .

Raiul florilor…

4 iun.

Așa cântau bujorii în grădinița din fața casei bunicii Ecaterina…

* * *

bunica EcaterinaCând, la rugămintea tatălui meu, bunica și-a vândut casa din Colicăuți, pentru a se muta la Condrița, o suburbie a Chișinăului, bunica și-a adus din satul în care și-a petrecut tinerețea florile preferate. Probabil, parfumul lor îi mai alina dorul de casa pe care o construise și în care, rămânând văduvă la doar câțiva ani după ce s-a căsătorit și a născut, își crescuse, cu mare greu, pe timp de foamete și barbarie stalinistă, cei doi băieți…

* * *

Și bunica Elena avea flori preferate, deși toate îi erau dragi: ferestrele bunicii Elena erau  înfloritebunica, mama și tanti Dora 4 aproape tot anul, ca și grădina, unde florile se simțeau ca în rai (și la fel și noi, nepoții ei)… După o vacanță petrecută la Cotiujeni, la plecare, bunica îmi dădea buchete de crini, pe care îi asociez și acum cu imaginea ei: frumoasă, mândră, cu o tristețe ascunsă în priviri, cu bunătatea nemărginită a sufletului ei, cu blândețea strălucind pe chipul ei, o blândețe iertătoare, care a învins suferințele pe care le-a îndurat…

Un clip cu imagini dintr-o grădină ca a bunicii: aici.

* * *

* * *

Nana Olimpia adora irișii, după cum am mai povestit…

* * *

Mamei îi plăceau crizantemele, dar se bucura de orice floare, iar în grădinița de la Condrița, pe lângă bujorii bunicii, mai creștea și o rămurea de iasomie

Amintirea mea le aduce împreună: florile și chipurile celor dragi – acolo unde se adună cei pe care i-am iubit și azi nu mai sunt alături de mine. Sunt acolo, dar sunt cu mine: cu cât mai mult trece timpul, cu atât mai aproape!

Un ceai de leac

8 apr.

O criză banală, de care am mai avut. În fiecare primăvară pățesc asta, și de fiecare dată mă sperie simptomele, deși mi s-a explicat de multe ori că nu e nimic grav. Oricum, mă simt îngrozitor, și consecința e că mi-e frică să deschid frigiderul. Mai bine fără mâncare. Nici nu mi-e foame. Ei, să nu exagerăm, dar de vreo patru zile mănânc numai „ce trebuie și câte puțin”, ca să nu-mi agravez starea. În niște pachețele de hârtie mi-a mai rămas câte ceva din plantele medicinale culese de mama la Condrița. Ne-au fost de folos astă iarnă, când sorbind ceaiul aromat, cu acea aromă pe care nu o mai regăsești în pliculețele de ceai din farmacii, gândidu-ne la mama, la mânile ei, care au adunat ierburile, le-au uscat, le-au pus în niște trăistuțe mici de bumbac, le-au sortat, le-au etichetat, ne simțeam mai puțin singuri… Ar fi trebuit să să le consumăm mai demult… Nu ne înduram însă, le-am păsatrat până ne-am dat seama că vor expira, și va trebui să le aruncăm, și ni s-a făcut milă de truda mamei. Acum am în față ceașca prefertă a mamei, cu o infuzie preparată așa cum ar fi făcut-o ea … Probabil că acesta era și rostul  acestei crize: să mă țină aproape de mama, cu gândul la ea, să mă facă să revăd filmul mișcărilor ei, să-i simt grija… De mâine îmi va fi mai bine!  Și cred că nici nu mi-ar trece criza asta, niciodată, dacă n-ar fi fost mama…

Povestea rămurelei de iasomie

11 mart.

Pentru că tot am început să fac dezvăluiri…

Toamna, tablou Burlacu, nou (2)În poarta casei de la Condrița crescuse, prin nu știu ce întâmplare, o tufă de iasomie. Nu bloca trecerea, dar părea cam străină acolo unde prinsese rădăcini, și portița nu se deschidea până la capăt. Atins în orgoliul său de gospodar, tata s-a apucat să scoată iasomia „buclucașă”, intenționând să elibereze portița de „opritorul” înmiresmat. Tăiase deja o ramură, când l-a văzut mama, care a alergat imediat să salveze ce mai rămăsese din floare.  Tata, un caracter destul de autoritar, de regulă, nu prea suportă să fie contrazis, dar mama a reușit să-l convingă de nedreptatea pe care era cât pe ce să o comită: „Nu credeam că ești în stare să distrugi ceva frumos, numai pentru că te incomodează!, i-a zis ea tatei, imaginează-ți că oricine are putere distruge tot ce nu-i convine, fără a lua în seamă valoarea lucrurilor care îl deranjează… Dacă iasomia asta a răsărit, a crescut și a și înflorit în acest loc, înseamnă că locul ei e aici, lângă poarta noastră!”.

Tata,  care a fost nu o singură dată în situația de a fi contestat, impiedicat să se exprime, interzicându-i-se articolele, din cauză că incomoda pe câte vreun șefuleț de partid, a rămas impresionat de argumentul mamei. Atât de impresionat, încât a scris acele versuri despre curajoasa și înțeleapta… rămurea de iasomie. Un mic poem (atât de personal, încât ar fi putut rămâne neobservat!), o pagină din jurnalul condrițean al tatălui meu, care l-a inspirat pe compozitorul Mihai Toderaș să scrie muzica pentru cele trei strofe, la care tata a mai adăugat altele, cerute de contextul muzical…

* * *

În imagine un tablou de S. Burlacu.

Mai tânără decât dragostea…

10 mart.

picasso (2)Îmi place mult această melodie (ca multe altele cântate de Tatiana Stepa), deși amintirile mele se revoltă, de fiecare dată când o ascult, pentru că… eu cred că pentru orice copil mama e veșnic tânără. Cel puțin eu așa am văzut-o pe mama:   tânără mereu.  Și mama se purta ca și cum nu ar fi simțit anii. ZâmbeaCu mama la mare (2) mereu. De cîte ori o vedeam, zâmbea. Chiar și atunci când îmi spunea că i-a fost rău, chiar și atunci când era tristă sau îngrijorată, mama zâmbea. Îmi zâmbea. Uneori printre lacrimi. Chiar și în acele clipe în care medicii mă alungau de lângă ea, și eu nu știam că o văd pentru ultima dată, mama zâmbea. Și avea impregnată pe chip acea stare de tinerețe spirituală, care mi-a fost (îmi e!) atât de dragă. Iată de ce, când ascult această melodie, în loc de cuvântul „bătrână”, aud: „mamă blândă, mamă frumoasă, mamă bună!”

Mama si Doru, Dna C.Melniciuc si RaduNu, mama nu era bătrână… Nu arăta asta, cel puțin. Nu era nici prea cochetă sau exagerat de preocupată de felul în care arăta, dar se îngrijea și nu-și trăda vărsta. Cu un an înainte de a o pierde, cardiologul care a supravegheat-o, timp de câteva săptămâni, la Centrul de cardiologie din Chișinău, i-a/ne-a (eram de față, când s-a întâmplat) propus o intervenție chirurgicală („pentru a îmbunătăți calitatea vieții”, după expresia dnei cardiolog). Mama s-a speriat, eu am încercat să  aflu de ce consideră că e nevoie de operație… Doamna a mai răsfoit fișa medicală a mamei și… a retractat: „Nu, nu e bună ideea, am crezut că încă nu aveți vârsta asta, noi nu recomandăm operație după o anumită vârstă…” Mama avea mult peste vârsta pe care o bănuia doamna… Pe mine m-a deranjat faptul că i-a sugerat, prin acest compliment nereușit, că are niște ani. Mama n-a arătat că ar fi surprinsă cumva (plăcut sau neplăcut), nu s-a simțit jignită (cu atât mai puțin!), dar știu bine că a durut-o… Și pe mine m-a durut! Și acum mă mai doare…

Nu, mama nu era bătrână. În dimineața zilei nefericite m-a sunat să-mi spună că ar vrea să ieșim în oraș, la o cafea sau un  ceai… Cu două zile înainte de acea zi, aproape că se certase cu tata, explicând de ce cartea pe care o pregătea pentru tipar trebuia să conțină niște note explicative, în ciuda faptului că era o reeditare a operei unui clasic român… Cu vreo săptămână înainte îmi povestise despre o expoziție pe care ar fi vrut să o vedem împreună (ne plăcea să mergem împreună la expoziții, spectacole, și mamei îi era dor, probabil, de clipele în care ne simțeam atât de bine împreună)…

E adevărat că de Revelion a renunțat să-și pună costumul pe care îl cumpărasem și îl pregătisem, în ajun, pentru această ocazie, se imțea prea slăbită. Dar după Revelion s-a simțit mai bine. A fost pe la țară, a făcut ordine în căsuța de la Condrița, s-a jucat cu nepoțica ei de trei anișori, a citit, a scris,  a lucrat… Până în ultima clipă, a glumit, a luat atitudine, a dăruit bunătate și dragoste.

* * *

Mama a plecat mult prea devereme…  Tânără (fără vârstă), iar acum… mai tânără și decât dragostea mea pentru ea, și a plecat ușor, ca într-un poem de Grigore Vieru, „pășind/ pe semintele ce zboară/ între ceruri și pământ” sau poate pășind pe cele mai frumoase versuri care s-au scris până acum…

* * *

Tudor Gheorghe

Și… un poem superb, un argument al universalității iubirii filiale, cântat de Luciano Pavarotti:

* * *

În imagine: Pablo Picassă, Maternitate.

Sursa imaginii.

Rămurea de iasomie

8 mart.

iasomie (2)„Tu vei fi ţinând minte cum într-o seară cu dansuri (în căminul nr. 2) stăteam alături şi discutam ceva, când s-a apropiat de noi Mircea Druc şi m-a întrebat dacă-i permit să danseze cu tine. „Bineînţeles!” – am răspuns grăbit, după care am urmărit dansul vostru şi ţi-am propus să ieşim din cămin. „De ce?” m-ai întrebat. „La aer curat”. Am ieşit şi abia pe terenul de volei ai vrut să clarifici dacă nu-ţi propusesem să ieşim din cauză că ai dansat cu Mircea. „Nu, Doamne fereşte!”, am zis tot atunci şi tu m-ai strâns uşurel de mână şi am pornit spre căminul nostru (nr. 3), fără să revenim la „tema” dansului tău cu Mircea Druc. În sinea mea îmi reproşam că nu eram mare amator de dans şi… atât.

Dar să abandonăm şi acest subiect care nu-mi place. Mai curând te-aş îndemna, draga mea, să-ţi spun că în ultimul timp23.01.62 am întâlnit-o la Institutul de Filologie pe Elena Pânzaru, acum Belinschi, profesoară la Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi. Am vorbit puţin de tot, dar aş fi ascultat-o cu sufletul la gură, despre viaţa şi activitatea ei în oraşul rusificat aproape în întregime, încât mă mir cum de suportă atmosfera de acolo şi ea, dar şi un grup relativ numeros de scriitori talentaţi, ca Maria Şleahtiţchi, Iulius Popa, Gheorghe Calamanciuc, Nicolae Popa…

În sfârşit, cel mai mult şi, probabil, mai interesant aş fi discutat cu talentatul lingvist, în ultimul timp – şi poet, Nicolae Mătcaş. Destinul ne-a prilejuit întâlniri frumoase la revista „Limba Română” şi cu prilejul unor jubilee şi simpozioane. La 70 de ani ai săi am avut o comunicare oficială despre tenacitatea şi rezistenţa caracterului său, trecut prin încercări complicate, de exemplu – când era să rămână, sau poate nu, în funcţia de ministru (era în plină şedinţă a Parlamentului…). Or, şi în acel moment colegul nostru dovedise rezistenţă.

Mama, la nunta unor colegi din studenție.

Mama, la nunta unor colegi din studenție.

Am fi avut ce discuta cu acest mare luptător, alături de nu mai puţin redutabilul Ion Dumeniuc, pentru idealurile noastre naţionale româneşti. Astfel încât e cazul să-ţi dau dreptate, neuitata mea (şi a noastră), că ar fi fost totuşi excelent dacă tu, eu, Mătcaş, sau cineva altul ar fi organizat o întâlnire a grupei noastre la timpul oportun. Acum e, cu siguranţă, târziu. Regretabil de târziu. Dar am scris această secvenţă a dialogului nostru de peste cincizeci de ani tocmai ca pe o alternativă a întâlnirii foştilor absolvenţi filologi din 1962, care – spre incomensurabilul nostru (al meu şi al tău, draga mea) regret – n-a avut loc atunci când ar fi fost posibilă şi foarte binevenită. Citeşte aceste destăinuiri Zina Cenuţă, Stepanida Cibotaru, Maria Caraman, Maria Tabuncic, Ana Smântână-Ţurcanu, Maria Andronic sau Ana Carazanu, sau Ana Vişanu, sau Anatol Zadorojniuc, sau – în definitiv – orice alt fost coleg de-al nostru, pare să nu mai aibă vreo importanţă. Ori poate nimic, nici acest dialog întârziat, nu e lipsit de semnificaţie în contextul vieţii noastre şi al celor care vin după noi?!”

* * *

Este un fragment din cartea despre mama, pe care o scrie tata și pe care sperăm să o vedem publicată foarte curând. Rămurea de iasomie – așa îi zice mamei, într-o poezie publicată mai mulți ani în urmă, tatăl meu. Așa o vede el și acum, după cincizeci de ani de dragoste…

* * *

Poemul Rămurea de iasomie, care are o frumoasă poveste (dintr-o primăvară a părinților mei, legată de o floare de iasomie din grădina casei de la Condrița), a devenit text pentru un cântec interpretat de Nina Crulicovschi (muzica Mihai Toderaș):

mama Kazahstan (4)Rămurea de iasomie
Ce te scalzi în stropi de rouă,
Mi-ai deschis aseară mie
Ușa într-o lume nouă.

Tu-nflorești atât de tandru
Și mă-mbeți cu a ta miroznă,
De mă simt un băiețandru
Ispitit de câte-o poznă.

Și nespus de mult mă doare
Că n-am har și n-am putere
Să cânt veșnic a ta floare
Chiar de-aș arde de durere.

* * *

Ești pe viața mea stăpână,
Rămurea de iasomie.
Sufletu-mi și-acum îngână,
Plin de dor, o melodie…

* * *

Tu, dorul meu amarnic

Și fără de hotar,

Ce mă topește harnic

Cu aripile-i de jar,

Tu floare fermecată

Din câmpul aprilin,

Ce și acum mă-mbată

Cu-al primăverii vin.

                                (Din cartea Poeme de dragoste, 1993)

* * *

În imagini: fotografii din arhiva familiei Ciocanu.

Sursa imaginii.

Duminici fără mama. Condrița

29 mai

Într-o zi de dumincă, în lipsa ta, ne-a adunat casa de la Condrița pe toți (probabil, așa ai fi vrut și tu să ne adunăm: toți odată, să stăm la masă, frumos, poate veseli, poate îngândurați, poate chiar îngrijorați (pentru că așa suntem/eram în ultimul timp)… să povestim, poate chiar să cântăm, fie și cele mai triste dintre cântecele noastre, pe care tot de la tine le știm)…

În câteva ore am făcut cam tot ce ne-am propus, dar tot printre lacrimi, cum probabil, de multe ori, făceai și tu…  De ce? Cum se face că n-am găsit puțin timp (fie și o singură zi!) pentru asta acum un an, spre exemplu? Să fim cu toții în aceeași zi, fie și în una ploioasă și tristă, ca să facem tot ce e de făcut și să stăm, apoi, ca și cum n-am mai avea treabă  – doar ca să ne simțim inimile bătând? De ce n-am lăsat tot: ambiții, planuri mărețe, proiecte (bine sau prost plătite), treburi urgente, obligații de tot felul, ca să  putem fi împreună? Nu știam că toate planurile pe care ținem neapărat să le realizăm, tot succesul pe care îl visăm, toate tentațiile, care uneori ajung să ne guverneze viața, nu valoarează nimic, dacă nu au binecuvântarea zâmbetului tău? Știam. Și atunci…

Poate că, dacă reușeam să ne adunăm atunci, am fi știut/intiut de ce avea nevoie inima ta? Poate că asta ar fi fost salvarea ta? Poate că asta ar fi scutit ambulanța de un drum până la noi și pe noi de toate aceste regrete…

* * *

Condrița este satul în care mama a stat mai bine de șapte ani, având grijă de bunica noastră, Ecaterina, mama lui tata, atunci când bunica era suferindă… Este satul din care mama venea (în mare grabă și cu mare bucurie!), să ne întâlnească, la Chișinău, când reveneam de peste hotare… Uneori mai plecam și noi încolo, dar de cele mai multe ori, venea mama la noi. Nu știu de ce, n-am considerat niciodată că ar fi bine să fie invers, că ar trebui să mergem noi mai des încolo… Poate pentru că amintirile noastre din copilărie nu consfințiseră casa de la Condrița ca fiind casa părintească, imaginea mamei fiind legată, în amintirile noastre, cu apartamentul din Chișinău… Poate pentru că vedeam Condrița ca pe o soluție provizorie…  Poate pentru că nu ne-a plăcut niciodată locul acela, de care nu ne legau amintiri… Așteptând să vină mama la noi, aveam impresia că o salvăm de locul acela absurd, în care sunt de toate: pădure, frumusețe cât să decoreze raiul, mănăstire, ba chiar și președinție, dar… nu și un drum ca lumea. Drumul până la Condrița a avut „puterea” de a ”se construi” doar până la vila prezidențială, satul rămânând la fel de înstrăinat de civlizație, „în drum” și „al nimănui”, ca majoritatea satelor de la noi. Un sat ca oricare altul (chit că are faimă de zonă de agrement), în care nu aveam alte rude, dar pentru că, de la o vreme, era casa bunicii acolo, „transferată” în mod urgent dintr-un sat mai îndepărtat de Chișinău, unul din nord (Colicăuți, satul de baștină al tatălui meu), mama a avut grijă de casa de la Condrița cu devotamentul acela tulburător, de care mama a dat mereu dovadă… Și mai târziu, după ce bunica s-a prăpădit, mama a continuat să aibă grijă de gospodăria bunicii, rămasă „orfană”…  Și doar în ultimul an, de când îi slăbiseră puterile și noi am început a căuta medici și remedii pentru acele slăbiciuni inexplicabile, pe care nu mai putea să ni le ascundă, mama nu a mai putut avea grijă de Condrița… Acum am regăsit acolo, în casa însingurată, blândețea și dragostea mamei, un strop din sufletul ei, ecoul lui, materializat în simboluri pe care le descoperim de fiecare dată când mergem acolo, semne ale grijii ei, ale hărniciei  mâinilor ei, amintirea glasului ei…

* * *

E aproape vară, dar ce frig e! Am impresia că și soarele a slăbit, așa cum slăbise inima mamei în ultimul timp, și, chiar dacă mai strălucește, nu va mai avea niciodată puterea să ne încălzească precum odinioară.

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, pași în strungi şi verbe…

J.J. Anderson's Blog

Someday, what follows will be referred to as “his early works.”

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Cosmisian - Neoproză „smart emotional”

Mouelle Roucher „Eratele sunt mai bune decât ciornele publicate. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul.” ~ Lucette „Degetele tale sunt definiția sofisticată a unui semn de carte perpetuu”

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

Drumurile lui Spetcu

Blog de om umblat

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 20-year-old wallflower

CritDicks.com

Products / Places / Services

The Soft Pillow

He became ink in her pen and she never stopped writing.

dan moldovan

blog de poze

Find the details

for covetable, decorative product designs and interiors news

Doru Braia

Talk Soc

A Dose A Day

Inspirations for Nurses (and non-nurses)

A.D. Martin

writing - novels - film - television - video games - other stuff

Saltarosgarden

A garden of my dreams coming to live!

Comunităţi de Prieteni: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi"

Communities Of Friends - All For One & One For All

Condamnat la prietenie!

Căci mor trăind...

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Doina Soltan

"Cele mai frumoase locuri prin care am umblat au fost sufletele oamenilor pe care i-am iubit." Irina Binder

Compendiu de istorie și diplomație

“Vrei să admiri un om? Privește-l din îndepărtare…” - Adrian Sereș -

infinitdegânduri

Loneliness ends with love.

Gheorghe Cuciureanu

În fond despre ştiinţă

prietendevremerea

O vorba buna

…touch my sound…

Where sound can be touched, felt and seen.

Ivano Mingotti

Pagina ufficiale autore

Gustosel

Descoperă bucuria de a găti acasă!

Gheorghe BREGA

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

andreibotnari.wordpress.com/

Andrei Botnari. Photography and travel blog

PoliteiaWorld

Quis custodiet ipsos custodes?

Anghel

A great WordPress.com site

SECRETELE SĂNĂTĂȚII ȘI FRUMUSEȚII CU MARIA BOTNARU

Nu poți cumpăra timpul, dragostea și sănătatea cu toți banii lumii

Memoria Fonogramica

Muzici vechi pentru urechi noi

Elena Tănăsescu

Put a little magic in your life

Viva la vida

despre muzica

baletalessia

un site despre balet

The Tragic Life of Frank

Around five minutes ago I had this sudden revelation; that my life is quite sufficiently, tragic.

Motoare 2 timpi

Otto von Diesel

La margine de timp

Credinta te poate ajuta sa muti muntii din loc, iar dragostea te ajuta sa ii treci...

ANDREEA VASILE

Povești despre oameni ca tine

%d blogeri au apreciat: