În căutarea lui Eminescu

Există o  serie de poeme ca o lungă și complexă pledoarie pentru cauza eminesciană, e ca și cum am fi mereu în căutarea lui Eminescu. Nu a unui Eminescu pe care să-l dărâmăm, odată descoperit (așa se face că unii poeți au „norocul” de a fi tot mai incomozi, după ce trec la cele veșnice), nu a unui Eminescu pe care să-l deființăm, ci a unui Eminescu-reper, pe care să-l considerăm parte a moștenirii lăsată din strămoși. De fapt, poezia lui Matcovschi este dedicată în întregime temei reperelor (etice și estetice – sau, ca să mai citez  o dată calamburul lui Em.Galaicu-Păun, „est-etice”, presupunând că esteticul include în mod implicit, obligatoriu, eticul).  Văzut printre rândurile operei lui Matcovschi, Eminescu este un ideal, o stea călăuzitoare, o sursă de nostalgie, dar și de speranță, de salvare, o icoană, demnă de pus în „casa nouă”, pe care vrem să ne-o construim, una care să fie prevăzută și cu… „o odaie eminesciană”…

Unde ești, bade Mihai?
Trece altă primăvară,
Peste gura cea de rai
flori de tei se scutur iară…

Unde ești, bade Mihai?

* * *

Mama mi-a adus, într-o seară, venind de la serviciu, o reproducere după Arborele Eminescu de Aurel David. A agățat tabloul de asupra pianului și, de atunci, sunt alături aceste două simboluri care îmi aduc aminte, deopotrivă, de mama și de adolescența mea: pianul și Copacul Eminescu, în rama-i veche, albă, revopsită și recondiționată  de atâtea ori…

* * *

Portret

           In memoriam pictorului Aurel David

Plecat e pictorul departe

Și n-o să vină înapoi,

Dar crește arbor peste moarte,

Cu rădăcini adânci în noi.

A fost un fulger, o scânteie,

Un miez de noapte violet, 

O-nseninare, o idee,

Dar și un arbore concret.

Ardea un arbore-făclie,

Și n-avea pictorul decât

Să-i treacă umbra pe hârtie,

Să o sărute și atât.

Când toamna codrul desfrunzește

Și plouă ploile încet, 

În orice arbore, firește,

Trăiește Marele Poet.