Crizanteme vii pe crucea „libertății acide a singurătății”

30 Noi

crizanteme-4Acum vreo 15 ani (Doamne, cât de mulți și cât de repede au trecut!), îi făceam mamei un cadou de ziua ei de naștere la care ea nu se prea aștepta: improvizasem, din câteva burse adunate cu mare grijă, în ajunul vacanței de Crăciun, o scurtă călătorie la București. Am mers cu trenul, am obosit, ne-am întristat și am înghețat la vamă, dar am savurat  fiecare minut al unei experiențe deosebite – deopotrivă veselă și tristă, pentru că mama mergea cu pașaport turistic, pentru prima oară în viața ei, în capitala țării în care se născuse… Sigur, mi-ar fi plăcut să fi putut organiza, pentru mama sau pentru ambii părinți, mai multe călătorii relaxante, în renumitele capitale din Occident, pline de flori și de nemaipomenitele opere de artă, dar nu am mai apucat. Mama a fost atât de încântată de ideea unei călătorii la București, în inima Țării pe care mereu a considerat-o Patrie, încât, lumina ochilor ei, bucuria pe care o radia în acele zile îmi încălzește sufletul și acum, azi, când mă pot bucura doar cu jumătate de inimă și plâng, generos, cu două, simultan… De la o vreme, melodiile vesele mi se par oarecum desuete, iar melodiile triste par să spună – toate! – povestea mamei mele…

* * *

Mama a mai venit pe la București de câteva ori după aceea (a mai venit, dar nu ca să se relaxeze, ci să mă ajute să mă adaptez într-un oraș mare și necunoscut: cu priceperea ei în toate cele, mama m-a ajutat să amenajez un mic apartament în care să creez liniștea, să mă pot simți „acasă”, eu urmând să-mi susțin doctoratul). De fiecare dată când mă vizita mama, timpul se transforma, și la fel și sufletul meu, pentru că mama aducea cu ea armonia și seninătatea cu care mă obișnuisem acasă, „în inima Patriei” devenea „acasă”, prezența mamei unea, ca printr-un miracol, cele două maluri ale Prutului. Profitam de ocazie și colindam străzile vechi, frumoasele străzi ale centrului istoric, apoi expozițiile – nenumăratele expoziții de artă bucureștene – și teatrele – pline!   Cele două sau trei cafele, o înghețată sau o pizza, pe care ni le permiteam, cu titlu de răsfăț maxim, erau, totuși, nimicuri, demne de neglijat, în comparație cu  serile și zilele petrecute la teatru și în muzee…

* * *

Expoziția comemorativă Corneliu Baba mă intriga în mod deosebit: citisem prea multe despre evenimentul central al acelui sezon, îmi doream prea mult să merg să o văd, ca să nu o includ în programul nostru comun. I-am spus  mamei, care s-a entuziasmat așa cum numai ea știa să-și manifeste bucuria, atunci când plănuiam ceva interesant. Îmi era frică de impactul acelor tablouri, extraordinare prin dramatismul cu care transmiteau realitatea, cu toate aspectele ei, inclusiv cele tragice, deprimante de-a dreptul. Îmi făceam griji pentru acel efect demoralizator al artei lui Corneliu Baba, pentră că știam cât de sensibilă era mama (eu sunt de un miliard de ori mai puternică decât mama, și tot am suferit lângă tablourile de un realism crud, pe care le-am văzut în cadrul acelei expoziții). Reacțiile mamei au fost exact așa cum m-am așteptat: mama era impresionată, privea tăcută și revenea la fiecare tablou, aproape în tăcere, fără a comenta… Am  petrecut toată ziua la muzeu, uitând de prânz, iar seara am discutat, mult, uneori contrazicându-ne sau, mai degrabă, completându-ne reciproc, în acea atmosferă caldă  a apartamentului prietenilor mei din București (Sanda și Sorin), despre puterea vindecătoare a artei, care poate aduna imagini ale suferinței într-o lacrimă, pe care să ne-o lase ca amintire – lacrimi spre neuitare, spre veșnicie…

* * *

Și anul acesta, pe 17 noiembrie, de ziua mamei, ar fi trebuit să vin acasă (de oriunde m-aș fi aflat, de oricât de departe m-aș fi aflat), purtând în brațe florile recunoștinței, ale speranței, florile ei preferate, crizantemele albe, cu aroma lor amară, înlăcrimată parcă, dar tot luminoasă… Le-am dus, însoțită de Doru, la mormântul mamei, iar azi, când se fac opt luni de la trecerea mamei în veșnicie, citesc rândurile pe care le-am scris în seara aceea și revăd filmul expoziției Corneliu Baba.

Dincolo de imaginile unei „libertăți acide a singurătății”, e amintirea mamei, e sufletul ei, eternul prieten din inima mea, amintindu-mi că nu voi fi niciodată singură sau nefericită. Nu, atâta timp cât pot simți frumosul ca pe o parte a ființei mele… Ca mama.

* * *

* * *

Sursa imaginilor.

9 Răspunsuri to “Crizanteme vii pe crucea „libertății acide a singurătății””

  1. yousef59 Decembrie 1, 2012 la 1:54 pm #

    La mulţi ani,române!

    • CiGriArg Decembrie 2, 2012 la 12:36 am #

      🙂 La mulți ani tuturor românilor, oriunde s-ar afla!

  2. Melania Leinfellner Decembrie 2, 2012 la 12:49 pm #

    Dumnezeu sa va vindece inima, in urma plecarii mamei d-stra! O zi frumoasa va doresc!

    • CiGriArg Decembrie 2, 2012 la 1:44 pm #

      Mulțumesc… Vindecarea se întâmplă prin amintire, am impresia că mama s-a gândit mereu la această ultimă despărțire și a pregătit-o minuțios (de exemplu, când mi-a cumpărat pianul, mama a zis că nu vrea să fac din muzică o profesie, dacă nu simt vocația unei cariere muzicale, dar vrea să am un prieten de suflet: pianul -, care să mă ajute să trec peste momentele grele din viață și, apoi, să-mi fie… amintire de la ea (bine, de la părinți, dar în familie se știe că a fost ideea ei, munca ei, onorariul ei, eforturile ei, pentru că un pian se găsea cu greu pe atunci, iar tata s-a implicat mai mult la cumpărarea instrumentului: a căutat un specialist care să-l acordeze…)). Prin fiecare fir de memorie mama se apropie tot mai mult, ca revenind dintr-o călătorie. Și e un fel de bucurie dureroasă în asta, care mă întărește, pentru că îmi dă senzația că astfel o „recuperez” și o voi avea mereu lângă mine… Și mai e ca un fel de pregătire pentru ceva mult mai grav (ce poate fi mai grav decât pierderea mamei – nu-mi dau seama, dar așa „se simte”…) Parțial, asta se poate observa chiar aici, pe blog. Parțial, pentru că e o lucrare complicată și, probabil, în cea mai mare parte, va rămâne ascunsă de ochii lumii.

      Mă gândesc uneori că așa e viața lumii, că fiecare trece prin aceste încercări, într-un fel sau altul. Apoi… că fiecare simte în mod diferit și înțelege lucrurile, la fel, diferit…

      Vă mulțumesc, pentru că ați citit și mi-ați scris! Și vă doresc să aveți o duminică minunată, o săptămână la fel, bună și frumoasă!

  3. Melania Leinfellner Decembrie 3, 2012 la 6:35 pm #

    Cu placere, si multumesc pentru urarile de bine:). Si vad ca a-ti avut o mama minunata:). Cred ca exemplul ei va determina sa aratati bunatate, si intelegere in jur. Si mangaierea pentru sufletele noastre vine de la Dumnezeu , Creatorul nostru care ne si iubeste nespus de mult! O seara minunata va doresc!🙂

    • CiGriArg Decembrie 3, 2012 la 7:48 pm #

      Eu vă mulțumesc! E foarte adevărat! Înclusiv observația despre mama, care a fost și rămâne un model de bunătate, calm și spirit de sacrificiu pentru mine. E adevărat că nu e singurul, în viața mea existând mulți oameni frumoși (cu adevărat frumoși!), părinții și bunicii fiind primii în șirul oamenilor care mi-au servit drept modele (pământești).

      Seară frumoasă și blândă vă doresc și eu.🙂

  4. marianacodrut Decembrie 13, 2012 la 6:41 pm #

    @Am plins citind ce ai scris, fiindca si eu as fi vrut sa fac mai multe pentru mama – dar nici macar asa costisitoare, ca tine, s-o duc in strainatate! – si nu am putut. Acum, cind as putea, nu mai e.

    • CiGriArg Decembrie 14, 2012 la 12:26 am #

      Cât de bine înțeleg asta – acum (și cât de puține înțelegeam din viață înainte de a o pierde pe mama)!

      Din discuțiile cu prietenii înțeleg că acesta este regretul multora (al multor copii foarte buni, care și-au iubit și și-au ajutat părinții)… Probabil că e o lege a vieții: oricât ne-am strădui, nu vom reuși niciodată să le întoarcem părinților atât cât le datorăm, pentru că, de fapt, le datorăm lucruri care nu pot fi evaluate, fiind de neprețuit (dragoste, grijă, atenție, compasiune, durere… și Timp!) Bine, durerea dorului lor o simțim, într-un sfârșit, cu toată acuitatea, atunci când… „e prea târziu”.

      Și eu am plâns, citind comentariu tău. Dar! Părinții noștri ar fi dat orice (chiar și viața și-ar fi dat-o), ca să nu ne vadă plângând – la asta mă gândesc, de fiecare dată când plâng de dorul mamei… De asta am încetat să pun pe blog tot ce scriu, voi lăsa timpul să decidă: cât din durerea asta trebuie să devină public și câtă vizibilitate i se cuvine.

      P.S. Călătoriile în străinătate n-ar fi fost (prea) costisitoare, dat fiind că aveam unde sta, aveam venituri stabile, iar invitația unei rude era ceva legitim și absolut normal…, dar mama n-ar fi suportat o călătorie prea lungă în avion, spre exemplu. În plus, mama nu reușea să se „rupă” de la obligațiile față de alți membri ai familiei, decât dacă era vorba tot de vreo… obligație. Prima ei vizită la București a fost, e adevărat, una strict turistică, dar după n-a venit decât pentru a mă ajuta… Nu știu ce pretext ar fi trebuit să inventez, ca să o conving să vină la Haga sau să se aventureze într-o excursie la Paris. Știu doar că ne-am fi bucurat ambele, dacă s-ar fi întâmplat… Același lucru și în privința lui tata (e prea ocupat – și nu știu cine ar fi în stare să-l convingă să mai lase lucrul pentru o perioadă cât de mică de relaxare, singura mare plăcere adevărată a lui fiind… lucrul).

  5. pinkela Decembrie 29, 2012 la 11:27 pm #

    😦

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

vanilla

lovely damned teenage years

ZurliuBlog

"Trăiesc vremi de nebunie, dar, ca să le-nfrunt, îmi spun: Voi trăi cum mi se cere!... D-aia-s uneori... nebun.."--Goethe

Robson Cezar

"My work exists as an expression of "dar um jeitihno" - the Brazilian notion of "finding a way". For me, art is a means of survival."

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, verbe în strungi şi versuri…

J.J. Anderson's Blog

Thoughts from the author of Trailer Park Juggernauts

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Trubadur prin Avalon

Mi-aș dori ca într-o zi sufletele noastre să se privească de atât de aproape încât atunci când vom clipi să le atingem cu genele.

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

Drumurile lui Spetcu

Blog de om umblat

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 19-year-old wallflower

CritDicks.com

A precariously critical, humorous take on life’s interactions with food and drink!

Descopera misterele naturii

Discover the mysteries of nature

Tassles Of Intertwined Emotions

Poetry, Quotes & Random Thoughts

dan moldovan

blog de poze

find the details

Interiors news and finishing touches for homes

Blog de multe parale

„Nu voi fi un om obişnuit, pentru că am dreptul să fiu extraordinar.” Peter O Toole

Doru Braia

Talk Soc

A Dose A Day

Inspirations for Nurses (and non-nurses)

A.D. Martin

writing - novels - film - television - video games - other stuff

Imperfect Beauty

"Do what you like and like what you do ! Imperfection is a part of beauty !" - Rocsee

Saltarosgarden

A garden of my dreams coming to live!

Comunităţi de Prieteni: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi"

Communities Of Friends - All For One & One For All

Condamnat la prietenie!

Caci mor traind...

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Doina Soltan

"Cele mai frumoase locuri prin care am umblat au fost sufletele oamenilor pe care i-am iubit." Irina Binder

Compendiu de istorie și diplomație

“Vrei să admiri un om? Privește-l din îndepărtare…” - Adrian Sereș -

infinitdegânduri

Loneliness ends with love.

Gheorghe Cuciureanu

În fond despre ştiinţă

prietendevremerea

O vorba buna

…touch my sound…

Where sound can be touched, felt and seen.

Ivano Mingotti

Pagina ufficiale autore

Gheorghe BREGA

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

Andrei Botnari. Photography and travel blog

Capitalism pe pâine

Fondator si director: Mihai Giurgea

PoliteiaWorld

Quis custodiet ipsos custodes?

Cafeaua de dimineata

Cuvinte dintr-o ceașca de cafea

Anghel

A great WordPress.com site

SECRETELE SĂNĂTĂȚII ȘI FRUMUSEȚII CU MARIA BOTNARU

Nu poți cumpăra timpul, dragostea și sănătatea cu toți banii lumii

Folclor muzical românesc

„Cântă, măi frate române, pe graiul și limba ta și lasă cele străine ei de a și le cânta!” - Anton Pann

%d blogeri au apreciat asta: