În lumea înaltă a cuvintelor, mama…

15 Mai

– Ia să-mi spui, încă nu ți-e foame?  – mama se ridică de la masă și, fără să aștepte răspunsul meu, se îndreaptă spre bucătărie. Pereții din coridorul îngust,  de un verde-mentă, palid și strălucitor totodată, reflectă lumina ce vine prin ferestrele deschise și toată marea aceea de lumină cade, generos, pe fața mamei, făcând-o să radieze, la rându-i, și să  pară și mai frumoasă. E un portret aproape ireal, compus, parcă, din razele soarelui ce-mi binecuvântează starea de libertate – sinonimă cu vacanța și copilăria, în genere – și tot nu-mi pot explica de unde acest sentiment – dureros, când conștientizezi că nu se va mai repeta niciodată – de fericire absolută, neatins de nicio umbră de tristețe… Probabil, pentru că mama zâmbește…

Mama știe că n-aș spune niciodată că mi-e foame (probabil că, pe atunci, habar nu aveam de această senzație – copil alintat ce eram!). Într-o zi, pe când eram mică, desperați că mâncam prea puțin (după măsurătorile celor mari, bănuiesc, pentru că, atfel, nu arătam deloc (ba chiar deloc!) a copil nehrănit), părinții au decis să asculte și sfatul unor medici de a mă lăsa așa, fără masă, până flămânzesc și cer de mâncare. Bucuria mea! Am alergat toată ziua prin grădină, mi-am făcut de lucru, vizitând, pe rând, toate animalele de prin gospodărie, apoi am dat și pe la vecini (tot prin grădini, unde găseam tot felul de plante și obiecte care mai de care mai interesante)… Din când în când, bunica sau tata mă căutau, ca să mă întrebe, dacă nu mi-e foame. Nu! – primeau, de fiecare dată, răspunsul meu hotărât, și… rămâneau contrariați și curioși să vadă ce fac mai departe… Nu mi-a fost foame toată ziua. Spre seară, îngrozit și enervat de comportamentul meu („anormal” și „iresponsabil”!), tata m-a adus cu de-a sila, cu lacrimi (mă deranjase, vezi bine, eu mai aveam treabă!) la masă și m-a forțat să iau cina… Și m-am culcat supărată că, din cauză că a trebuit să pierd timpul mâncând, n-am reușit să mă joc atât cât aș fi vrut!

… Mama pune masa. Și povestește. De fapt, mai degrabă recită, pentru că mama reproduce tot textul cu exactitate. E un fragment (și eu știu, și sunt mândră:  că încă nimeni, în afară mine și de mama, nu știe cum va suna!) din noua carte pe care o traduce. Suntem numai noi două în casă (Tata e în deplasare, la Riga! – îmi vine să mă laud și aici, ca în fața prietenilor mei de joacă, de atunci – și când va veni acasă, va aduce o valiză mare, plină cu bomboane pentru mine, și cu niște cutii mari – conserve cu icre negre din Marea Baltică, și cu mai multe vase de ceramică, umplute cu o băutură tradițională, preparată din ierburi, un fel de balzam, ce se adaugă în ceai sau cafea, din Letonia… Și ziare, reviste și cărți!)… Mama e în concediu de maternitate. La toamnă voi afla că am un frățior! Acum nu pot ști dacă va fi frățior sau surioară, dar îi căutăm, cu toții, entuziasmați, un nume (Dacă va fi fetiță, eu aș vrea să o cheme Lia, ca pe… îngerul meu. Dar mama protestează: Nu, numai nu Lia! În niciun caz Lia!…  Bine. Nu va fi Lia. Va fi băiat – Doru -, dar asta vom ști abia la toamnă, în noiembrie, acum nu știm nimic, îl așteptăm să vină!).

Bucătăria, mică, albă, strălucește, scăldată de soare. Cu greu îmi stăpânesc răbdarea, ca să terminăm masa și să o zbughesc din nou afară, la joacă. Sunt în vacanță, și afară mă așteaptă copiii vecinilor.  Avem planuri mari: să salvăm vrăbiuțele-pui (nu știu de cine (de câini, probabil) și nu știu cum (ne vom urca prin copaci, probabil), atâta știu: că vom naviga printre ierburi înalte, căutând pui de vrăbiuță căzuți din cuiburi.  Eh, nu vom găsi niciunul – toți vor zbura, speriați, la apropierea noastră)…

– Nu, zice mama, te-ai jucat destul, mai lasă puțină joacă și pe mâine, că dacă se termină joaca, ce te faci? Acum citim! Împreună.

Am un teanc de cărți, programate pentru lecturile de vacanță. Și, dacă mă apuc să citesc, uit de joacă… Citesc. Stăm cu toate cărțile în față. Față în față. Ambele, la aceeași masă, în sufragerie. Da, la masa locul căreia îl va lua, după ce mama va primi onorariul pentru traducere, pianul, la care  visez (și zi, și noapte!)…

* * *

Pianul era o promisiune. Una de dragoste, a cărei menire a fost să dureze un pod peste ani – atât cât există pe pământ muzica și atât cât voi ști să păstrez cântecele mamei – și peste moarte… Acum, „răsfoind” printre amintiri, îmi dau seama de asta, dar pe atunci nu era decât un vis. Unul ce avea să devină realitate, ca și numele fratelui meu, care, la fel, avea să vină toamna, transformând liniștea din casă în neliniște…

* * *

Uneori, facem câte o pauză – doar pentru un mic „schimb de impresii”. Cele mai interesante fragmente din cartea pe care o traduce mama mi le repovestește (reformulând, pe unde e nevoie, așa încât să fie accesibile înțelegerii mele) –  puțin, totuși, atât cât să-mi suscite curiozitatea, ascultă ce am de zis și eu, apoi ia dicționarul și… facem, din nou, liniște. Ca mama să poată lucra. Mama nu poate lucra, dacă nu e liniște și… ordine perfectă în casă. Înainte de a începe lucrul, mama face curățenie – dimineața devreme, când eu încă dorm. Mai târziu, după ce luăm ceaiul,  îmi revine și mie o parte din „misiune”: să mai șterg o dată praful (chiar dacă mama l-a șters mai devreme) și să ud florile. Restul face mama. „Curățenie ideală” (expresie consacrată),  pentru a lucra bine. În acel moment, mama ar fi zis:„curățenie ideală”, pentru o bună traducere. Din  limba rusă.

* * *

Mama a prețuit foarte mult limba rusă. I-a căutat sensurile – rare, puțin cunoscute sau necunoscute – prin texte adânci, ale unor autori cu greutate în lumea înaltă a cuvintelor, a căutat echivalența cuvintelor rusești și a celor românești, le-a pus mereu pe același – înalt, binemeritat, nobil – postament, deopotrivă: cuvintele limbii ruse și cuvintele limbii române… În lumea înaltă a cuvintelor, nu există discriminare: toate cuvintele din toate limbile sunt egale între ele, stăpâne și suverane. În lumea înaltă! – da… Nu și în lumea proastă și mizerabilă. Refuzul mamei de a vorbi rusește, atunci când, în instituțiile statului nostru, se impunea supremația limbii ruse, era consecința acestei atitudini – atitudine justițiară prin excelență – a unui om care cunoștea foarte bine ambele limbi. Era revolta contra situației nedrepte în care se afla (și se mai află, și azi) limba română din Republica Moldova.

* * *

Mama, care a tradus prin intermediul limbii ruse, din limba rusă, nu vorbea rusește, decât în cazuri foarte rare. Răspundea, cu delicatețe, în română, fără aroganță, calm, liniștit, dar refuza să tolereze lipsa de respect din partea alolingvilor, manifestată prin ignorarea limbii române… Așa a procedat, a avut aceeași atitudine până în ultima clipă. O atitudine cristalizată, în comportamentul mamei, probabil, și pentru că a aflat (și, spre mare ei indignare, prea târziu pentru a putea lua măsuri), că la grădiniță am fost bruscată, din cauză că nu înțelegeam rusește.

Cum puteau să-și permită așa ceva!? – se revolta mama – Niște  semianalfabete, care aveau obrăznicia să ne ceară să le ajutăm, ca să poată susține examenele la limba română (pe atunci poreclită „moldovenească”)! Și, de fiecare dată, mama o cita pe bunicuța Catinca, mama tatălui meu, care zicea de multe ori: Dacă unul dintre copiii mei trebuie pedepsit, să mi-l dea pe mâna mea, și dacă trebuie, într-adevăr, pedepsit, îl pedepsesc eu, dar! niciun străin să nu pună mâna pe copiii mei! – un principiu pe care mama îl evoca mereu – cu toată revolta de care era în stare, amintindu-și, din nou și din nou, de „educatoarele needucate”, de care am avut parte, pe când frecventam grădinița rusească de pe strada Livezilor…

12 Răspunsuri to “În lumea înaltă a cuvintelor, mama…”

  1. Mihaela C.P. Mai 15, 2012 la 4:11 pm #

    Toti copiii au mai multa pofta de joaca decat de mancare .Si pe mine m-au lasat ai mei o zi intreaga fara mancare, ca sa vada cand am de gand sa vin singura la masa , si pe inserat, cand mi s-o fi facut foame, m-am dus si i-am intrebat daca nu au cumva sa imi dea si mie o bombonica sa mananc🙂.

    • CiGriArg Mai 15, 2012 la 5:42 pm #

      Frumos: atât, o bombonică… Bine, cred că o bomboană aș fi acceptat și eu, mai ales dipă atâta alergătură prin grădinile patriei… Problema e că ai mei voiau să-mi dea „mâncare serioasă”, ceea ce mi se părea revoltător. Apropo, eram consecventă, dovadă că și despre grădiniță (pe care am frecventat-o doar un an, înainte de a merge la școală) spuneam că ar fi bună, dacă n-aș fi fost nevoită să dorm și să mănânc. Acuma, cred că era vorba nu numai de regimul strict și de faptul că nu-mi plăcea mâncarea de la grădiniță, ci și de atitudinea educatoarelor, dar atunci nu făceam psihanalize din astea, complexe – eram doar sinceră și uram grădinița.

      Cât privește pofta de joacă, sigur, orice copil o are, dar există și copii nefericiți, care știu ce înseamnă foamea, și care suferă din cauza ei. De aia ziceam că am fost „alintată”… Tatăl meu, care a suferit în anii de foamete (organizată! ), anii copilăriei lui, de fapt, nu putea înțelege comportamentul meu. De aici și conflictul dintre noi. Și acum, dacă e să analizez relația cu tatăl meu, trebuie să țin cont de experiența asta – din copilăria lui… înfometată.

  2. marianacodrut Mai 15, 2012 la 4:36 pm #

    @O, ce mult mi-a plăcut asta: „În lumea înaltă a cuvintelor, nu există discriminare: toate cuvintele din toate limbile sunt egale între ele, stăpâne și suverane. În lumea înaltă! – da…”
    Pe bunica mea dinspre mamă o chema tot Catinca! Mă simt de parcă am fi rude! Aş vrea să zîmbesc şi nu ştiu cum!

    • CiGriArg Mai 15, 2012 la 6:10 pm #

      Mulțumesc! Mulțumesc mult, dragă doamnă Mariana Codruț, și pentru apreciere, și pentru sentimentul de „înrudire” (eu știu cum e, pentru că de multe ori, citind fie poeme, fie proză, fie articole scrise de dumneavoastră, am același sentiment, de parcă aș asculta vorbind pe cineva foarte apropiat și drag!), și pentru zâmbet. Zâmbetul, chiar dacă rămâne în stadiul de intenție, mă bucură în mod deosebit.

      Apropo de zâmbet, textele mele din ultima perioadă nu pot fi vesele, sigur (e și normal să nu fie), dar am decis (cu greu, recunosc) să le fac publice, tocmai pentru că am nevoie să găsesc o cale spre liniștire/împăcare și, apoi, spre… un zâmbet, iar publicarea unor fragmente din ceea ce scriu face parte din acest drum al împăcării cu mine însămi și cu lumea asta din care mama lipsește (fizic, nu și sufletește, desigur). Știu că nu o voi uita niciodată pe mama, dar mai știu că ea și-ar fi dorit să nu suferim („și nimeni să nu sufere!”, cum îi plăcea să sublinieze). Un zâmbet – cu cât mai senin, mai luminos – se potrivește cât se poate de bine cu amintirea mamei… Și, sper că nu greșesc, cred că se potrivește la fel de bine și cu amintirea mamei dumneavoastră, cu cea a bunicilor noastre care au purtat același nume…

  3. marianacodrut Mai 15, 2012 la 6:32 pm #

    @ Draga mea,
    nu există zi să nu mă gîndesc la mama. Fiindcă nu am mai întîlnit pe nimeni cu atîta nobleţe a sufletului cîtă avea ea. Am convingerea că mama dv. îi semăna!
    PS Noi două avem o aşa de… veche relaţie, încît cred că ne putem tutui. Ce spuneţi?

    • CiGriArg Mai 15, 2012 la 7:17 pm #

      Da, absolut de acord, sunt multe asemănări între imaginile, cele spirituale, sufletești, ale mamelor noastre, și afinitățile nu se opresc aici, și, iarăși da, cred că ele sunt un temei bun pentru a ne tutui. Și mai e unul, cel puțin la fel de bun: dialogul, care a pornit de la unele articole de pe blogul tău, pe care n-am putut să nu le comentez, și care a continuat atât de firesc… Mi se pare logic să ne tutuim, chiar dacă nu ne-am întâlnit decât în mediul virtual și, prin cărțile tale, în acea Inaltă lume a cuvintelor.

      • marianacodrut Mai 15, 2012 la 7:39 pm #

        Multumesc, aşa să fie, draga mea!

        • CiGriArg Mai 15, 2012 la 7:46 pm #

          Eu îți mulțumesc, dragă Mariana Codruț!

  4. almanahe Mai 16, 2012 la 12:58 am #

    Off, Gri-Arg, cât ţi se întinde tristeţea! Căci în cameră ea e absentă…Şi m-ajunge!

    • CiGriArg Mai 16, 2012 la 2:28 am #

      Scuze, dragă Olimpia! Știam că dacă las la vedere aceste texte, blogul meu va deveni un focar de tristețe, și am ezitat mult, până le-am postat. Am ezitat și pentru că nu e creștinește să să tratezi tema pierderii oamenilor dragi în această cheie (știu asta și consider că e corect), dar acestea sunt sentimentele mele, aceasta e realitatea mea, acum, și nu știu cât va mai fi așa…

      Probabil, o să iau o pauză (nu degeaba, prin alte părți, doliul ține un an și se întâmplă în tăcere), nu înainte, însă, de a publica alte câteva postări care evocă personalitatea mamei. Am nevoie de aceste schițe ale portretului ei… Mai târziu, o să ascund, probabil, articolele cele mai triste, ca să nu transform blogul în unul strict funerar, dar… câte ceva tot va rămâne – partea cea mai luminoasă a povestirii mele, probabil.

      Până atunci, însă, mulțumesc tuturor celor care citesc și îmi scriu! Le mulțumesc tuturor pentru compasiune (și prietenilor și rudelor care ne-au sprijinit în aceste zile, la fel le mulțumesc, din suflet!) Și… vă doresc, vă rog! să fiți veseli, să aveți cât mai multe motive și ocazii de a fi veseli, fericiți, alături de oameni dragi! Câteva minute cu cei apropiați (mai ales cu părinții, bunicii, frații, prietenii cei mai buni) costă/fac mai mult decât o sptămână petrecută (fie cât de bine) cu cei străini…

  5. almanahe Mai 16, 2012 la 7:27 am #

    Gria_Arg, nu, să nu iei o pauză, mai ales dacă scrisul eliberează. Şi nu textele sunt triste, ceea ce mă întristase era textura, cuibul cuvintelor de pe dedesubtul lor şi verbul la timpul trecut. Tu lasă-i locul ei tristeţii, căci nu e chip s-o ocoleşti, dar învaţă să trăieşti laolaltă cu ea şi să nu te fiinţeze. Eu am lăsat noaptea de ieri să ţipe precum bufniţa, citind. Dacă citeam acum, dimineaţă, aş fi văzut un film cu multă viaţă, care evocă. Fără să-ţi mai caut în tristeţe, te îmbrăţişez, cu drag!

    • CiGriArg Mai 16, 2012 la 4:43 pm #

      Mulțumesc. Va trebui să fac puțină ordine, totuși, dar nu acum… Și o pauză se impune, dar nu înainte de a posta acele articole pe care am început să le scriu. Problema e că le redactez cu mare greutate, nu știu de ce. Și înainte aveam tot felul de scăpări, acum însă par a fi și mai neatentă decât am fost vreodată…

      Sigur, e un film cu multă viață! Nici nu putea fi altfel. Tristețea? Păi tristețea face parte din viață. Mama a avut parte de foarte multă tristețe. Și de durere, și de nedreptăți, și a plâns… A plâns, amintindu-și momentele triste din trecut, inclusiv în aceste luni de iarnă, în care părinții au stat la mine… Și, cu taată această tristețe, mama glumea foarte mult, era, adesea, ironică (și chiar autoironică), și foarte critică – atunci când simțea că are dreptate – și foarte, foarte, foarte blândă, iertătoare și calmă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

vanilla

lovely damned teenage years

ZurliuBlog

"Trăiesc vremi de nebunie, dar, ca să le-nfrunt, îmi spun: Voi trăi cum mi se cere!... D-aia-s uneori... nebun.."--Goethe

Robson Cezar

"My work exists as an expression of "dar um jeitihno" - the Brazilian notion of "finding a way". For me, art is a means of survival."

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, verbe în strungi şi versuri…

J.J. Anderson's Blog

Thoughts from the author of Trailer Park Juggernauts

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Trubadur prin Avalon

Mi-aș dori ca într-o zi sufletele noastre să se privească de atât de aproape încât atunci când vom clipi să le atingem cu genele.

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

Drumurile lui Spetcu

Blog de om umblat

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 19-year-old wallflower

CritDicks.com

A precariously critical, humorous take on life’s interactions with food and drink!

Descopera misterele naturii

Discover the mysteries of nature

Tassles Of Intertwined Emotions

Poetry, Quotes & Random Thoughts

dan moldovan

blog de poze

find the details

Interiors news and finishing touches for homes

Blog de multe parale

„Nu voi fi un om obişnuit, pentru că am dreptul să fiu extraordinar.” Peter O Toole

Doru Braia

Talk Soc

A Dose A Day

Inspirations for Nurses (and non-nurses)

A.D. Martin

writing - novels - film - television - video games - other stuff

Imperfect Beauty

"Do what you like and like what you do ! Imperfection is a part of beauty !" - Rocsee

Saltarosgarden

A garden of my dreams coming to live!

Comunităţi de Prieteni: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi"

Communities Of Friends - All For One & One For All

Condamnat la prietenie!

Caci mor traind...

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Doina Soltan

"Cele mai frumoase locuri prin care am umblat au fost sufletele oamenilor pe care i-am iubit." Irina Binder

Compendiu de istorie și diplomație

“Vrei să admiri un om? Privește-l din îndepărtare…” - Adrian Sereș -

infinitdegânduri

Loneliness ends with love.

Gheorghe Cuciureanu

În fond despre ştiinţă

prietendevremerea

O vorba buna

…touch my sound…

Where sound can be touched, felt and seen.

Ivano Mingotti

Pagina ufficiale autore

Gheorghe BREGA

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

Andrei Botnari. Photography and travel blog

Capitalism pe pâine

Fondator si director: Mihai Giurgea

PoliteiaWorld

Quis custodiet ipsos custodes?

Cafeaua de dimineata

Cuvinte dintr-o ceașca de cafea

Anghel

A great WordPress.com site

SECRETELE SĂNĂTĂȚII ȘI FRUMUSEȚII CU MARIA BOTNARU

Nu poți cumpăra timpul, dragostea și sănătatea cu toți banii lumii

Folclor muzical românesc

„Cântă, măi frate române, pe graiul și limba ta și lasă cele străine ei de a și le cânta!” - Anton Pann

%d blogeri au apreciat asta: