Pianul

20 Apr

Am  scris, cu altă ocazie, despre povestea pianului meu. Părinților mei le datorez multe, printre care și prezența acestui prieten, care m-a așteptat cu răbdare să-mi găsesc timp ca să exersez și mi-a răsplătit răbdarea și dragostea exact atât cât am meritat – în funcție de eforturile mele. A fost cumpărat cu onorariul mamei pentru o traducere – munca ei de mai multe luni de zile… E adevărat că mi-am dorit foarte mult să cânt la pian. Îmi făceam lecțiile de muzică pe la vecini sau pe clape improvizate (și, deci, „mute”) și, uneori, pentru că nu reușeam să învăț bine lecția, plângeam de necaz, iar mama, care mereu a fost vulnerabilă în fața dorințelor copiilor ei, a hotărât să-și dea tot onorariul pe acest instrument, convingându-l și pe tata de necesitatea acestui efort financiar.

Am ținut mereu la pianul meu, chiar dacă am cântat la el din ce în ce mai rar, mai ales după ce am plecat la studii… Totuși, există și acum o legătură sufletească între mine și pianul acesta minunat, mai ales că rămâne a fi, pentru mine, un simbol al dragostei materne.

(În poză e primul nostru apartament, unul mic detot, dar care avea, totuși, un întreg perete rezervat pianului).

De fapt, ideea cu lecțiile de muzică  tot a  mamei a fost. Mama își dorea să am o educație bună, iar muzica făcea parte din

acel vis al ei – de a avea copii bine instruiți, frumoși la suflet, drepți, onești, cu demnitate și cu verticalitate, ordonați, disciplinați, cuminți  –  așa cum era ea… „Nu cred să devină pianistă, zicea mama despre mine, dar aș vrea să știe a cânta la pian și, când îi va fi mai greu, când va avea vreun necaz, o tristețe, să aibă  o „mângâiere pentru suflet” – muzica!” Și… câtă dreptate avea draga mea mămică! (În fotografie: mama, în bucătăria mică din aprtamentul nostru din sectorul Râșcani – fotografie cam de pe vremea în care a început povestea pianului…)

 Azi am deschis pianul… după atâtea zile în care singura muzică pe care mi-am dorit-o au fost gândurile și amintirile despre mama… Clapele reci și netede (sobre, ca o fotografie în alb și negru), pe care mama le mângâia odată, visând la clipele fericite în care noi două cântam… Cântam cântece vechi, auzite de la bunici (și mai ales de la bunica Elena, desigur, pentru că în familia lor cântecul a fost o tradiție), romanțe din repertoriul Ioanei Radu sau al altor cântăreți de peste Prut, cântece pentru copii, pe versuri de Grigore Vieru, Vasile Romanciuc, Dumitru Matcovschi și alții… Puțin dezacordat pianul meu acum, dar sunetul e același: curat, argintiu, cristalin, ca vocea mamei…

Vocea mamei, pianul, amintirile…

* * *

P.S. Amintirile… simple scene din viața noastră de familie: de atâtea ori, după ce îmi făceam exercițiile, mama îmi propunea să mai rămân la pian și să cântăm împreună romanțele ei preferate… N-am refuzat-o niciodată, îmi erau dragi acele momente de armonie și de comunicare perfectă între noi: în timp ce eu căutam acordurile, mama lucra ceva prin casă (de obicei, cosea, facea ordine în bibliotecă sau în șifonier) și, cântând, mă ajuta să „găsesc” cel mai potrivit acompaniament pentru vocea ei… Ceea ce regret e că în ultimul timp n-am mai cântat, deloc, nici eu, nici mama…

Din păcate, n-am găsit pe YouTube varianta pe care o cântam împreună cu mama (există alta, dar care nu are vreo legătură ce amintirile mele) a romanței O, mamă… 

Am găsit, însă,  Mai am un singur dor

Sara pe deal

Pe lângă plopii fără soț

P.P.S. Știu, aceste melodii le-am mai pus pe blog și cu alte ocazii. Da, pentru că și mie mi-au plăcut aceleași cântece, și aici e meritul mamei.

Anunțuri

11 răspunsuri to “Pianul”

  1. noradamian Aprilie 22, 2012 la 2:40 pm #

    Ziua bună! GriArg, regăsesc în această evocare simplă si impresionantă, afecţiunea mea pentru vechiul pian Bozendorfer din casa părintească care a rămas o legătură de suflet, prin muzică, cu mama…

    • CiGriArg Aprilie 22, 2012 la 5:04 pm #

      Un pian vechi, adică o adevărată tradiție de familie… Frumos! Și duios în același timp… Și cât de bine înțeleg această legătură sentimentală (mai ales acum!).

      P.S. Mulțumesc, dragă Nora, pentru comentariu (și pentru comentarii)…

      Bănuiam eu că avem și astfel de afintăți (dincolo de opțiunile doctrinare/politice, pe care adesea le împărtășim), știam eu că nu degeaba îmi place stilul Grădinii de hârtie (stilul, care „e omul”)…

      • dora Aprilie 23, 2012 la 2:36 pm #

        Frumos,frumos spre exceptional,Agri.
        Pe mine ma induioseaza intotdeauna legaturile sentimentale cu cei dragi si care dincolo de patina vremii supravietuiesc.Familia mea modesta nu mi-a putut oferi instrumentul la care visam -vioara sau acordeonul- dar mi-a insuflat dragostea pentru muzica,liantul cel mai pretios cu tatal meu care ma adormea in leagan in sunetul viorii.Aflasem de la el ca nimic nu ma linistea din plansetul de bebelus decat acordurile linistitoare scoase din arcusul cristalin.

        Ma bucur,Agri, ca acest moment emotional mi-a reamintit vremurile apuse….ce zic eu?- mereu vii in amintirea mea.

        • CiGriArg Aprilie 23, 2012 la 6:00 pm #

          Mulțumesc, dragă Dora.

          Frumoase amintiri, aceleași semnficații… Și pe mine mă bucură manifestarea dragostei față de părinți și față de familie în general. Se vorbește foarte mult despre dragostea pentru străini, care în mod sigur este un sentiment nobil, dar despre dragostea față de familie mai puțin – și e un sentiment cel puțin la fel de nobil.

          Sigur, mi-am „agățat” amintirile din această postare de pianul meu, care în acest context e un simbol, un pretext, de fapt, care mă ajută să fac portretul mamei… Vor mai fi și alte articole din aceeași serie. Deocamdată, îmi vine greu să selectez ce merită să fie făcut public și ce trebuie păstrat cu discreție doar pentru membrii familiei, dar cu siguranță, vor mai fi și alte articole…

          Încă o dată, mulțumesc…

      • CiGriArg Aprilie 23, 2012 la 6:45 pm #

        În continuarea postării mele: amintirile îmi sunt vii (și cât timp sunt vii, mă încălzesc, în lipsa mamei…)

        După cum spuneam, pianul e un pretext… Apropo de tradiții și instfrumente moștenite în familie, în cazul meu, pianul este unul nou (bine, relativ nou), dar cântecul e o tradiție veche (și bunica avea o voce frumoasă și cânta în corul bisericii din sat – chiar și pe timpul comuniștilor)… Adică da, în fond, generalizând, e vorba de o tradiție din familie, transmisă către noi în cel mai convingător mod – prin dragoste și tandrețe – de mamele noastre…

        Ziceam că azi înțeleg mai dureros decât până acum această legătură cu pianul… Afecțiunea pentru pian a crescut odată cu mine, odată cu maturizarea mea, pe măsură ce deveneam capabilă să înțeleg imboldul pe care l-a avut mama, când a decis să-mi cumpere pianul. Putea să evoce lipsa banilor, nevoia unor cheltuieli suplimentare, pentru că fratele meu era deja pe cale de a veni pe lume, sau, cel mai banal pretext: lipsa spațiului (stăteam trei, apoi, cu fratele, patru – în două camere, un apartament de tip sovietic: bucătăria și antreul minuscule, dependințele ajiderea – arhitecții sovietici nici nu-și puteau imagina că o familie poate avea nevoie și de spațiu pentru bibliotecă, spre exemplu, sau – culmea destrăbălării! – un pian, care, apropo, nu se poate plasa oriunde, nu poate sta lângă un balcon foarte rece sau în apropierea băii, bucătăriei etc.), dar mama a ținut cu tot dinadinsul ca pianul să-și ia locul în sufragerie (care era și camera mea, de fapt)… Sunt lucruri pe care nu le pot uita și pentru care (îi) sunt recunoscătoare…

        Mama nu doar cânta frumos, ci îmi și vorbea adesea despre pasiunea ei pentru romanță și cântecele vechi, pasiune datorată tatălui ei natural (bunicului meu, pe care nu l-am văzut niciodată și care avea o voce extraordinară, zice lumea). De aici toate „complicațiile” cu pianul meu: eu nu am cântat la el decât muzică în stil clasic, adică muzică ce nu prea avea căutare (pe când eram eu elevă, asta era privit ca un fel de moft, nu mai mult). Mulți consideră că, dacă nu mi-am făcut o meserie din muzică, înseamnă că nici nu mai am nevoie de pian (mi-au și propus unii să renunț la el). Îmi vine greu să le explic, deși mi se pare atât de firesc: am nevoie de pian, care este mai mult decât un instrument muzical… E adevărat, nu pot face bani cu el, dar valoarea lui (pentru mine) demuuult (de zeci de ani, de pe când am început a înțelege semnificația acestei legături) nu se mai măsoară în cifre.

        • dora Aprilie 25, 2012 la 2:19 pm #

          Draga mea argentina, 🙂
          legaturile cu trecutul cu cei dragi pot fi intelese pe paliere diferite.
          Eu care mi-am pierdut mama la varsta de 16 ani ma pot confrunta cu momente din trecut nebuloase,nedefinite precis.Doar lipsa dragostei si grijii ei ma poate domina.De aceea amintirile mele sunt mai apropiate,mai prezente de tata, cel care mi-a calauzit pasii in adolescenta si la maturitate.
          De aceea prima mea amintire a fost legata de tata,inca din perioada prunciei.Inca simt ca trebuie sa caut in strafundurile sufletesti si sa gasesc alte coordonate care sa ma identifice cu dragostea netarmurita a mamei si ceea ce mi-a transmis ea din imensa ei bunatate.N-am inteles autoritatea ei ,am condamnat-o pt.exigenta ei ,pentru unele atitudini violente si care se datorau bolii de care a si fost rapusa de timpuriu.
          Cat as vrea sa dau trecutul inapoi…..ceeace este imposibil ,dar regretele mi le asum sincer.

  2. dora Aprilie 25, 2012 la 2:20 pm #

    Te rog sa scoti de la spam!

    • CiGriArg Aprilie 25, 2012 la 8:06 pm #

      Dragă Dora, comentariile – toate fără excepție – stau, un timp, „în așteptare” (vorba vine, cum era mereu mama…), pentru că, deocamdată cel puțin, nu pot să-mi permit să intru prea des pe blog. Intru seara, de obicei, și tot nu chiar în fiecare seară…

      Îmi pare rău să aud povestea tristă a familiei voastre! Eu sunt recunoascătoare lui Dumnezeu că mi-a lăsat-o până acum (în condițiile în care pericolul emboliei pulmonare plana încă din anii tinereții), deși așa mai speram să trăiască cel puțin cât bunicuțele mele, până la 85 de ani!.. Mama și eu am fost foarte apropiate, în iarna aceasta (pentru că a fost foarte friguroasă, și îmi era frică pentru inima mamei), părinții au stat cu mine, iar când s-au mutat să stea în apartamentul lor, din alt sector al Chișinăului, vorbeam zilnic la telefon și ne vedeam, dacă nu zilnic, atunci cam la fiecare 2 zile, cel mult 3… Am fost apropiate nu doar fizic, firește, era între noi exact acel gen de empatie (profundă, completă), care este posibil doar între părinți și copii… Deci, odată cu pierderea mamei, am pierdut o parte din mine. Și totuși, pe lângă durere, am și regrete! Infinite regrete, și zadarnice, care dublează durerea… Mi-am promis, însă, că nu voi lăsa depresia să mă doboare, pentru că știu precis că asta ar întrista-o pe mama (adică: cealaltă parte din mine, care acum nu mai e lângă mine!) Mi-am propus să scriu mai mult despre clipele fericite pe care le-am petrecut împreună cu mama și despre recunoștința mea pentru ea. Uneori, însă, mi-e foarte greu să aplic acest „filtru” autoimpus, iar ceea ce scriu mi se pare… nici nu știu cum să zic… insuficient(?)!

  3. marianacodrut Aprilie 27, 2012 la 8:43 pm #

    Emotionant ce scrieti! Ati fost norocoasa, si eu mi-as fi dorit sa cint la pian, dar nu a fost sa fie. Mama cinta si ea romantele acestea minunate si, acum, gratie evocarii dv., mi-am amintit si eu vocea ei, cintindu-le.
    Pai, nu renuntati la prietenia pianului, e una sigura!

  4. CiGriArg Aprilie 28, 2012 la 1:09 am #

    Mulțumesc! Eu sunt emoționată, citind comentariul dumneavoastră, dnă Mariana Codruț…
    Și, da, am fost o norocoasă, având-o pe mama. De fapt, cred că am fost (și suntem) norocoase ambele, în sens mai larg, având mame atât de frumoase. Despre mama dumneavoastră am citit pe blog – sunt pagini inspirate dedicate mamei dvs.(ori pornind de la imaginea mamei), pe care le-am citit (și recitit) și, cititndu-le, mi-am amitit și eu de mama. E o reciprocitate reconfortantă și liniștitoare în acest schimb de imagini dintr-un album de familie virtual…
    P.S. Nu renunț la prietenia pianului, deși deocamdată nu-mi amintesc mai nimic, decât acele romanțe („de-ale mamei”) (e destul de mult (deși nu multe), iar dacă m-aș apuca să cronometrez, în mod sigur s-ar revolta vecinii: mi-ar lua mai multe ore (poate chiar zile) de cântat la pian – și vecinii mei nu sunt chiar modele de răbdare…)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

ZurliuBlog

"Trăiesc vremi de nebunie, dar, ca să le-nfrunt, îmi spun: Voi trăi cum mi se cere!... D-aia-s uneori... nebun.."--Goethe

Robson Cezar

"My work exists as an expression of "dar um jeitihno" - the Brazilian notion of "finding a way". For me, art is a means of survival."

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, verbe în strungi şi versuri…

J.J. Anderson's Blog

Someday, what follows will be referred to as “his early works.”

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

“I've lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”― Mark Twain

Trubadur prin Avalon

Mi-aș dori ca într-o zi sufletele noastre să se privească de atât de aproape încât atunci când vom clipi să le atingem cu genele.

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

Drumurile lui Spetcu

Blog de om umblat

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 20-year-old wallflower

CritDicks.com

A precariously critical, humorous take on life’s interactions with food and drink!

Tassles Of Intertwined Emotions

Poetry, Quotes & Random Thoughts

dan moldovan

blog de poze

Find the details

for covetable, decorative product designs and interiors news

ialina scrie

De acum voi scrie si pe noul site http://zenblog.eu/

Doru Braia

Talk Soc

A Dose A Day

Inspirations for Nurses (and non-nurses)

A.D. Martin

writing - novels - film - television - video games - other stuff

Saltarosgarden

A garden of my dreams coming to live!

Comunităţi de Prieteni: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi"

Communities Of Friends - All For One & One For All

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Doina Soltan

"Cele mai frumoase locuri prin care am umblat au fost sufletele oamenilor pe care i-am iubit." Irina Binder

Compendiu de istorie și diplomație

“Vrei să admiri un om? Privește-l din îndepărtare…” - Adrian Sereș -

infinitdegânduri

Loneliness ends with love.

Gheorghe Cuciureanu

În fond despre ştiinţă

prietendevremerea

O vorba buna

…touch my sound…

Where sound can be touched, felt and seen.

Ivano Mingotti

Pagina ufficiale autore

Gheorghe BREGA

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

andreibotnari.wordpress.com/

Andrei Botnari. Photography and travel blog

PoliteiaWorld

Quis custodiet ipsos custodes?

Cafeaua de dimineata

Cuvinte dintr-o ceașca de cafea

Anghel

A great WordPress.com site

SECRETELE SĂNĂTĂȚII ȘI FRUMUSEȚII CU MARIA BOTNARU

Nu poți cumpăra timpul, dragostea și sănătatea cu toți banii lumii

Folclor muzical românesc

„Cântă, măi frate române, pe graiul și limba ta și lasă cele străine ei de a și le cânta!” - Anton Pann

Elena Tănăsescu

Put a little magic in your life

Viva la vida

despre muzica

%d blogeri au apreciat asta: