Speranța reînvierii noastre…

După sesiunea de vară  a urmat școala de vară de la Brașov, unde am aflat multe lucruri, printre care și faptul că… nu va fi deloc ușor. Una dintre șefele celei mai mari școli diplomatice, de la Paris,  fiind nepoata unui emigrant rus, nu ne credea, atunci când, vorbind despre războiul din Transnistria, spuneam că acolo s-a refugiat nostalgia sovietică, împreună cu exponenții vectorului proimperial rusesc, ce „emigraseră” din Parlamentul de la Chișinău, supărați pe… limba română. Colegul nostru, Emil, făcuse o prezentare excelentă a istoriei acestui conflict. „Verdictul” doamnei, însă, putea fi descifrat doar așa: minciuni sfruntate! La recepția de la sfârșit, unii diplomați care ne predaseră în cadrul școlii justificau faptul că nu interveniseră printr-o glumă: „Ce face un diplomat, când e mai deștept decât șeful său? Demisionează!” Urmând acest principiu, am demisionat și eu, mai târziu, când nu am mai găsit niciun sprijin contra ignoranței și a spiritului revanșard al imperialismului sovietic la șefii mei, agrarieni, de la MAE…

* * *

Abia ajunși acasă, cu impresii nemaipomenite de la Brașov, tragedia nistreană ne-a „înghițit” speranțele pe care ni le cultivase atât școala de la București, cât și cele câteva săptămâni de practică la MAE al României. Cei mai mulți dintre colegii mei au fost angajați fără probleme, eu… mult mai târziu, iar faptul că făcusem acele studii a fost mereu tratat de șefii mei  ca un mare impediment pentru carieră… Interesul țărilor din Vest pentru Republica Moldova slăbea, pe măsură ce la Chișinău moldovenismul primitiv tindea să devină ideologie de stat. Informația mi-a fost furnizată, inconștient probabil, de colegii mei de la MAE (Chișinău): se plângeau că la minister sosesc tot mai puține și mai puține invitații: mirosea a izolare!

* * *

E inadmisibil!, e strigător la cer – mi-a zis dl profesor A. Ciobanu, când l-am căutat să-mi dea o recomadare pentru o bursă de studii în Franța, imediat ce am adus vorba despre perioada cea mai dramatică a conflictului transnistrean – acolo (dincolo de Nistru -n.n.) mureau oameni, erau violați copii, se produceau crime dintre cele mai oribile, iar noi, aici, mergeam la teatru, beam ceai, ne plimabm… ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic! Nu știam nimic!

Acolo era Armata a 14-a, fortificată, în chip urgent, de deținuți de drept comun, îmbrăcați în hainele armatei ruse şi instruiți de generalul Lebed, care, după propriile sale mărturisiri, i-a echipat și i-a trimis să lupte „contra fasciștilor români”. Luptau, de fapt, contra limbii române și a independenței statului  Republica Moldova, pe care șefi de la Kremlin ai generalului o recunoscuseră (deși în mod ipocrit, scrâșnind din dinți). Ce a fost URSS, de fapt? O împărăție a oglinzilor strâmbe, unde totul era inversat. Ce era noua Rusie nesovietică? O moștenitoare a oglinzilor strâmbe, unde Kremlinul recunoștea suveranitatea unei foste republici, ca să nu o respecte niciodată, iar generalul, supus al Kremlinului, sfida principiile declarate de Kremlin, dar fără vreo consecință pentru nesupunerea sa. A fost pedepsit, dar mult mai târziu, când, ambițios, a amenințat că va folosi informația pe care o avea despre șefii săi, ca să se lanseze în marea politică rusă…

* * *

Cu un an înainte fusese „puciul din august”.  Noi mai eram copii, de fapt. Ne jucam! Soțul mă avertiza să fiu cuminte, că altfel mă declară „dușmancă antisovietică” și mă deportează… în România. „Știu!Voi nu puteți rezolva nimic, decât prin violență, nu puteți guverna, decât dacă instituiți, inevitabil, o„stare de urgență”, iar pe cei ce nu vă adulează îi deportați!” – i-am răspuns, ca și cum ar fi fost  chiar el șeful „GKCP”. Lumea din jur, din troleibuzul aglomerat (ca de obicei), se uita la noi ca la doi nebuni… Era în toiul crizei din 1991, Gorbaciov era încă prizonier, sechestrat, iar soarta URSS încă nu se știa… Era troleibuzul care ne ducea la televiziune, unde se protesta contra reacțiunii de la Moscova…

 * * *

Colegii noștri care tocmai se căsătorseră, plecați într-o călătorie romantică (pentru câteva zile de miere) la Moscova, erau în cea mai frumoasă etapă a primăverii lor: vizitau muzee, admirau frumusețile capitalei Rusiei, când, în dimineața zilei de 19 august, s-au trezit cu tancuri risipite pe străzile vechiului oraș… La început, nu și-au făcut probleme. În fond, în țara asta e posibil orice, – a comentat el, văzând nedumerirea tinerei sale soții (o bucureșteancă nemaipomenit de  frumoasă, pe care, dacă e să credem mărturisirea unui prieten comun la nunta celor doi,  colegul nostru o întâlnise prin Grădina Botanică din orașul de pe Dâmbovița, unde se plimba căutând… o floare!) Abia spre amiază și-au dat seama că se întâmpla ceva grav. Și abia mult mai târziu au putut conștientiza că, fiind în inima fostului imperiu sovietic, marcaseră nu doar primele zile ale căsniciei lor, ci și ultimele zile ale URSS…

* * *

Sanda și Sorin, alți colegi, ne-au vizitat îndată după clarificarea situației. Am discutat atâtea seri la rând, până târziu în noapte, cât pentru o viață înainte. Parcă știam că lucrurile vor deveni atât de complicate, încât… nu vom mai avea ocazia să vorbim așa de mult, ca niște prieteni – niciodată… Nu, în 1991 nu era momentul reunirii. Armata a 14-a își făcea de cap la Nistru, iar clasa politică de la Chișinău nu știa cum să-și împartă puținele resurse devenite, peste noapte „ale nimănui”…  Kremlinul îi avea pe mulți dintre ei la cheremul său și, probabil, îi șantaja (putem doar presupune asta, știind că arhivele KGB au fost transferate la Tiraspol în 1989). Au urmat 20 de ani de tatonări, rătăciri și deziluzii – o bună școală pentru spiritul civic și pentru conștiința de sine a românilor basarabeni.  Decalajul dintre aspirațiile cetățeanului simplu și cele ale clasei politice s-a adâncit, e adevărat (nici nu se putea altfel), dar voința celor „de jos” a devenit mai importantă decât averile (mare parte furate) ale celor „de sus”. În 2009, ca și cum s-ar fi proiectat, prin puterea de explozie, din trecut, violențele din aprilie mi-au amintit de asaltul MAI, din noiembrie 1989…  și de tot șirul de violențe care au însoțit mișcarea noastră mai spre Vest…

* * *

Sanda și Sorin plecaseră deja, când am primit o scrisoare de la ei: ne scriau că au auzit de „puci” și că își fac griji pentru noi! O expediaseră chiar în ziua de 19! A ajuns la noi abia spre toamnă: conform ștampilelor de pe plic, era clar că trecuse pe la Moscova…  Lung îi drumu de la București la Chișinău, dacă trece pe la Kremlin…

* * *

Mai avem foarte puțin, și vom reda sensul deturnat de o clasă politică inaptă de o guvernare democratică Declarației de Independență a Republicii Moldova:  „pierdută” în văpăile lui 7 aprilie 2009, restabilită un an mai târziu, Declarația de Independență îi restituie onoarea cetățeanului Republicii Moldova. Mereu am crezut și cred: nu e adevărat că nu știm încotro ne dorim să mergem. Conducătorii noștri ne-au subestimat voința și inteligența. În permanență. Declarația a fost călcată în picioare mulți ani la rând! Am salutat și am votat, împreună cu o mare de oameni, Declarația de Independență – în PMAN, la 27 august 1991. Înainte de asta am protestat contra tentativei de a suprima democrația de către forțele reacționare de la Kremlin. Știu exact ce și de ce am votat: nu mai doream să fiu cetățean sovietic! Voiam să fiu cetățean liber, să am dreptul să spun că sunt româncă și că vorbesc limba română, care este limba mea maternă. Voiam să fiu alături de ceilalți români, într-o țară liberă de comunism. Și azi, la fel, nu mai vreau nicio derogare de la spiritul drept, românesc, al Declarației de Independență și al primului Imn adoptat împreună cu aceasta, în același spirit de dor de libertate și de adevăr.

* * *

Faptul că URSS a căzut a creat o șansă pentru noi – șansa noastră de a ne ridica. Implozia URSS a fost inevitabilă, pentru că noi  nu mai încăpeam în iadul care a fost URSS-ul, iar iadul nu mai putea exista fără noi. De noi depinde, dacă vom ști să ne ținem capul sus, pentru a nu ne mai întoarce niciodată în iad și… pentru a face din Declarația de Independență ceritificatul reînvierii noastre, ca parte a națiunii române, conștientă de valoarea sa, printre alte națiuni europene.

* * *

Din arhive, via Youtube:

* * *

• Marius Lazurcă: “Vă doresc să vă vedeţi împlinite promisiunile descrise în Declaraţia de Independenţă”