Arhiva | ianuarie, 2010

Anacronism românesc, (ne)unirea noastră cea de toate zilele

22 ian.

Anul trecut am fost angajată într-un proces de „unificare românească” personal: am unit cele două maluri de Prut, care îşi făcuseră simţită prezenţa demult în viaţa mea (încă din 1990, deşi eu le-am perceput şi până atunci ca pe o prioritate latentă, care avea să se revendice, aruncându-mi în faţă lecturile semiclandestine din anii sovietici şi nelăsându-mi, astfel, altă posibilitate, nu că mi-aș fi dorit-o!, de a mă defini cultural). Bucureştiul fiind oraşul unde mi-am făcut studiile, unde găseam liniştea şi atmosfera necesare pentru a lucra, dar şi oraşul care îmi dădea mereu sentimentul siguranţei şi acea căldură pe care o simţi, atunci când revii dintr-o călătorie mai lungă şi te apropii de casă. Bucureştiul era la o noapte distanţă de părinţi, rude, prieteni, de Chişinăul meu drag, în care lăsasem cele mai frumoase vise, poezia adolescenţei (puţin cam… prea lungă, în cazul meu), cel mai înfloritor şi mai… romantic timp – cel în care lupta pentru recuperarea identităţii româneşti în Basarabia era de o sinceritate periculoasă şi nu promitea mai mult decât necazuri…  O noapte între Bucureşti şi Chişinău, cu 4 ore de staţionare imbecilă, impusă de nişte reguli anacronice, la frontiera de pe Prut, o noapte obositoare şi grea, de obicei mult mai lungă decât o noapte obişnuită, de cele mai multe ori nedormită, dar, totuşi, o noapte cu speranţă şi, din acest motiv, binefăcătoare.

* * *

Am primit ştirea despre aprobarea cererii mele de redobândire a cetăţeniei române în luna Unirii: decembrie. Am făcut o mică remarcă în jurnalul meu, în acea zi, care îmi trezise emoţii atât de mari, încât nu erau de ajuns telefoanele și mesajele către cei de acasă…  Abia aşteptam să-mi iau actele româneşti şi să dau o petrecere, pentru toti prietenii. Bucuria era prea mare, simţeam că vreau să o împart cu toată lumea! Dincolo de bucurie, era şi sentimentul unui gest de recunoştinţă faţă de bunicii mei, care azi nu mai sunt, dar care mi-au cultivat acest dor de Țară, prin metodele lor discret-pedagogice, țărănești (sau… țărănist?)-incontestabile … Şi mai era şi sentimentul libertăţii. Mă simţeam mai protejată, ştiind că, în puțin timp, urma să călătoresc în străinătate și calitatea de cetățean al UE era confirmată, în sfârșit, printr-un act oficial emis la București…

* * *

 Am călătorit în Franța, la rude, cu actele olandeze, cele românești nefiind încă perfectate… Nu știam că urmau unele restricții despre care nici nu aveam de unde să bănuiesc – din cauza guvernării obtuze de la Chișinău, bineînțeles – relațiile dintre state sunt un termometru al atmosferei internaționale, dar și un barometru al compatibilității mentale a claselor politice…

Nu mai puteam lua o viză pentru România, având deja cetățenie română, dar nici să călătoresc liber  nu aveam cum, de vreme ce încă nu aveam acte. Așa se face că nu  mi-am putut realiza multe dintre proiecte, din cauză că a trebuit să ”stau pe loc”, în așteptarea actelor…  care întârziau. Întârziau, pentru că există câteva aspecte pe care legile privind cetățenia din cele două state nu le-au pus la punct. Nu știu dacă  între timp s-au rezolvat aceste ”aspecte problematice”, bănuiala mea e că nu…

De ce n-am scris despre ”probleme” atunci, când evenimentele erau ”proaspete” și chiar dureroase – prin absurditatea lor? Din două motive. Mai întâi, am urmărit (cu mult interes, trebuie să recunosc) o campanie electorală extinsă până în punctul critic al extensibilităţii unui proces electoral, tensionată, mai ales, în secvențe de o neverosimilă frecvență, prin permanența riscului de a degenera într-un spectacol de prost gust, trist… Sau poate chiar tragic. Și când spun ”proces electoral extins”, mă refer la aspectul geopolitic al complexului proces al transferului de putere în regiune, nu la vreo perioadă electorală sau la mai multe, segmentate în timp și spațiu prin frontiera politicului. Iată de ce am considerat că nu era cazul unor discuții pe o temă atât de sensibilă precum Legea cetățeniei pentru românii basarabeni.  În plus, orice problemă, oricât de complexă, devine mai clară și mai usor de rezolvat după un timp…

* * *

1. Perfectarea actelor mele s-a ”împiedicat”, la un moment dat, din cauza unor ”greșeli” din niște acte, care datau din perioada în care în RM avea loc trecerea de la alfabetul rusesc la cel românesc. Transcrierea numelor fiind deficitară, am descoperit ”neconconrdanțe” de tip: ”Mihai” sau ”Mihail”, ”Tudor” sau ”Fiodor” etc., ceea ce a necesitat timp și efort, pentru a corecta ce era de corectat. Problema e că legea privind cetățenia nu a luat în considerare un aspect extrem de important: numele noastre au fost rusificate în mod barbar, iar procesul de re-românizare a lor este anevoios și uneori chiar imposibil. Voi reveni cu exemple în acest sens.

2. În arhivele românești, paradoxal, actele noastre sunt transcrise cu atâta fidelitate, încât, la capitolul ”naționalitate” (atenție, nu ”cetățenie”, ceea ce e altceva!), figurăm… tot ca ”moldoveni”. Mă întreb dacă este compatibilă această transcriere inutilă a actelor emise de un regim antiromânesc (așa cum era cel care a emis actele mele, de exemplu) cu Constituția României. Am impresia că, printr-o greșeală de ordin tehnic, se produce un efect greu de estimat deocamdată, dar care subminează ideea unității românești. Idee pentru care am și făcut, de fapt, acest demers, deosebit de obositor și cronofag, de redobândire a calității de cetățean al Românei, pierdută, nu prin voia mea, ci prin acțiunile ilegale ale unor regimuri totalitariste. Gândindu-mă, cu deosebire, la acest aspect, la neputința de a învinge atavismele stalinismului, măcar la nivel strict birocratic, nu-mi pot reprima un sentiment de tristețe…

* * *

Nu, încă nu am dat petrecerea despre care vorbeam la începutul acestei postări… Dar știu că voi avea un nou prilej, de speranță, care să ”învie” bucuria pe care am simțit-o, când am aflat despre Hotărârea Guvernului României prin care deveneam cetățean de drept al Țării mele. 

15 ianuarie

15 ian.

E, mai întâi de toate, Ziua Eminescu, adică ziua în care ne amintim că îl avem… Ziarele comemorează, ca în fiecare an, ideea de a ne identifica prin poezia sa, în mod special, şi prin opera sa în genere, regretând faptul că, deşi e o aniversare pe care ne place să o invocăm adesea, e… doar o altă zi: o Zi a lui Eminescu pur declarativă. Poate că au dreptate. Poate că nu. În fond, e un truism, nu poţi scăpa de ceva ce te defineşte. Într-un fel sau altul, atunci când fiinţăm, îl continuăm şi îl comemorăm pe Eminescu… Mai mult, şi atunci când îl contestăm, îl comemorăm, de fapt, pe Eminescu. Şi atunci când îl vom depăşi, tot pe el îl vom comemora. Acesta este meritul (dar şi tributul) celor care fac mai mult decât efortul de a se exprima pe ei înşişi, ajungând să exprime o generaţie, un sistem filosofic şi/sau estetic, un Timp… 

 

*   *   *

 

Este greu să scrii pe Blog, atunci când eşti nevoit să intervii cu intermitenţe. Devine greu de selectat evenimentele la care să te raportezi cu prioritate. Cred că, de data asta, evenimentele din lume au trasat prioritatea, în mod univoc. Mă refer la cutremurul din Haiti:

 

 

Oamenii îşi caută rudele şi prietenii… Ascultându-i, îţi dai seama cât de vulnerabili suntem cu toţii şi cât de mult avem nevoie unii de alţii…

 

 

Iată şi un film despre schmbările survenite după dezastru:

 

 

*  *  *

Este un alt simbol al luptei contra obscurantismului totalitarist sau, citându-l pe Vladimir Tismăneanu, Astfel pier dictaturile

 

Aici poate fi semnată Petiţia de solidaritate cu Liu Xiaobo.

 

*  *  *

 

În ce mă priveşte, s-ar putea ca azi să pot spune că am rezolvat o problemă pe care am simţit-o ca pe un stres major în ultimii doi ani. E vorba de o chestiune care ţine şi de planul sentimentelor, dar şi de cel al principiilor de la care nu aş putea face derogare în niciun caz… 

Focuri de artificii pentru… noii noi, cei vechi

2 ian.

Londra (BBC)

* * *

Bucureşti

* * *

* * *

A fost frumos… În multe oraşe din lume s-au dat salve în cinstea Noului An, că aşa se cuvine… Probabil, în comunităţile mai mici, tradiţia a făcut ca sărbătoarea să capete alte conotaţii, mai sufletiste, mai personalizate, mai puţin festive, dar mai calde… Pe undeva, părinţii îşi aşteaptă copiii plecaţi de acasă, copiii care mai rătăcesc aiurea în căutarea fericirii… 

* * *

În fiecare an, în ultimele clipe din anul vechi sau în primele din cel nou, după caz, îmi propuneam să mă „reconstruiesc”, să-mi corectez caracterul, comportamentul, imaginea (uneori), să depăşesc barierele psihologice care mă caracterizează… În „rezoluţia de început de an”, de data asta, nu mi-am fixat decât un scop: să conştientizez că am ceea ce am meritat şi să preţuiesc faptul că am avut, mereu, susţinerea unor oameni excepţionali, care m-a ajutat enorm de mult! Sigur, printre ei, în primul rând, părinţii. Şi rudele apropiate, printre care am crescut, prietenii şi cei care au ţinut şi ţin la mine…  Planurile mele sunt legate, în esenţă, de recunoştinţa pe care le-o port…

* * *

Probabil, valoarea cea mai mare a vieţii noastre este experienţa sentimentală cu care intrăm în fiecare An Nou – toţi Noiii Ani care ne sunt daţi. „Contabilitatea” acestei experienţe, în cazul meu, se găseşte într-un fel de jurnal, care, peste un anume timp, se transformă în versuri, articole, diverse proiecte…

Voi, ce v-aţi propus pentru acest nou început?

Să trăiţi, să-nfloriţi…

1 ian.

În copilărie, dimineaţa de 1 ianuarie îmi părea una deosebită, binecuvântată. Atmosfera de sărbătoare din ajun, cu urători, cină prelungită până după miezul nopţii, cu multe glume, cântece, dulciuri neobişnuit de multe şi de variate, se continua în ochii obosiţi după un somn scurtat de bună voie de către beneficiar. Bunicii ne cereau cu toată autoritatea să-i semănăm (că deh, ca de Sfântul Vasile!)… Eu şi Gelu (verişorul meu cam de aceeaşi vârstă cu mine, prietenul meu din copilărie, fără de care nu-mi puteam imagina Crăciunul şi Anul Nou) alergam la bucătărie să căutăm boabe (preferabil de grâu – aşa ne învăţaseră tot ei, bunicii, că e bine) şi fuguţa înapoi în camera bunicilor, să le cântăm:

„Să trăţi, să înfloriţi,

 ca merii, ca perii,

în mijlocul verii…”

Şi bunicii  concluzionau:

„La anul şi la mulţi ani!”

Eram „răsplătiţi” generos, ba cu dulciuri, ba cu bani, pe care noi aveam dreptul să-i „gestionăm” după mintea noastră copilărească…

Repetitivitatea acestui ritual îmi dădea senzaţia stabilităţii bucuriei şi armoniei, exact aşa cum erau „aşezate” toate în copilărie, mulţumită grijii bunicilor şi părinţilor noştri…

Sigur că, de la un timp, firul pe care se înşira, liniştit, această, minunată prin simplitatea ei, urare versificată, n-a mai ţinut la fel de bine. Au fost şi ani în care nu am putut fi alături de cei dragi, ca să-i  semănăm în dimineaţa de Sfântul Vasile… Suntem împrăştiaţi prin lumea largă, iar tradiţia abia dacă mai reuşeşete să se ţină de noi… Anul trecut, în loc să fiu eu semănată de nepoţelele mele, chiar fetiţele vărului meu Gelu, vechiul meu „partener” de joacă din copilărie, stabilit în Franţa, unde am fost în vacanţa de Crăciun, le-am semănat eu! Ele, nişte franţuzoaice sadea (cu accent specific regiunii, spre mirarea prietenilor noştri francezi, care nu mai păstrează accentul local), mă priveau cu un fel de interes aproape… academic. Dintre cele patru fete, doar mezina, Ilinca, s-a arătat dispusă să „preia” o parte din apucăturile mele folclorice. Fiind mai receptivă, la vârsta ei, a învăţat şi „Alunelul”, şi l-a şi arătat, bucuroasă, colegilor de şcoală… Există o vârstă de aur, când putem asimila în mod firesc, fără „filtrele” scepticismului sau ale jenei adolescentine, cam tot ce ni se oferă. Dacă ai pierdut acest „segment temporal”, care poate fi dedicat integrării spirtuale în comunitate, ai scăpat din mâini firul tradiţiei – pentru că acestea sunt lucruri care nu pot fi impuse, forţate, ele trebuie să fie acceptate cu toată inima, împreună cu întregul context de gesturi, emoţii, sensuri, simboluri: aroma de brad, amestecată cu cea a bucatelor tradiţionale, sunetul clopoţeilor, bruiat de lătratul câinilor isterizaţi de „vizitele” (inoportune, fără îndoială, din punctul de vedere al gardienilor patrupezi) ale numeroaselor cete de urători, decorul specific acestei perioade etc. – cu toată magia sărbătorilor, căldura căminului şi dragostea familială (acea stare de acceptare necondiţionată şi de admiraţie sinceră, care nu poate fi reprodusă într-un alt mediu, străin, ci doar întrucâtva… mimată).

Acum, pentru că sunt departe de casă, îmi sun părinţii şi rudele, pentru a-mi putea îndeplini această… veche (parcă eternă) misiune. Adică tot mai umblu cu semănatul (poate dorind să revin cumva, măcar pentru câteva clipe, la  acea stare de fericire, din copilărie, sau poate încercând astfel să mă „conectez” la acele adâncimi temporale, de unde mi-a parvenit acest obicei, şi, astfel, inconştient, dorind să reperez linia eternităţii, „călătorind” încolo pe rimele simple învăţate de la bunici…), doar că e un alt fel de „semănat”: unul „virtual”…

* * *

Dacă mă primiţi (aşa îmi ziceau bunicii: nu faci acest gest, decât după ce „gazda”  ţi-a confirmat că te „primeşte”!), vă semăn şi pe voi, toţi cei care aveţi bunăvoinţa şi vă faceţi timp să intraţi pe blogul meu!

Să trăiţi, să înfloriţi!..

Să vă dea Domnul tot ce doriţi!

Zile senine şi fericire!..

La Mulţi Ani!

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, pași în strungi şi verbe…

J.J. Anderson's Blog

Someday, what follows will be referred to as “his early works.”

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Cosmisian - Neoproză „smart emotional”

Mouelle Roucher „Eratele sunt mai bune decât ciornele publicate. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul.” ~ Lucette „Degetele tale sunt definiția sofisticată a unui semn de carte perpetuu”

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

Drumurile lui Spetcu

Blog de om umblat

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 20-year-old wallflower

CritDicks.com

Products / Places / Services

The Soft Pillow

He became ink in her pen and she never stopped writing.

dan moldovan

blog de poze

Find the details

for covetable, decorative product designs and interiors news

Doru Braia

Talk Soc

A Dose A Day

Inspirations for Nurses (and non-nurses)

A.D. Martin

writing - novels - film - television - video games - other stuff

Saltarosgarden

A garden of my dreams coming to live!

Comunităţi de Prieteni: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi"

Communities Of Friends - All For One & One For All

Condamnat la prietenie!

Căci mor trăind...

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Doina Soltan

"Cele mai frumoase locuri prin care am umblat au fost sufletele oamenilor pe care i-am iubit." Irina Binder

Compendiu de istorie și diplomație

“Vrei să admiri un om? Privește-l din îndepărtare…” - Adrian Sereș -

infinitdegânduri

Loneliness ends with love.

Gheorghe Cuciureanu

În fond despre ştiinţă

prietendevremerea

O vorba buna

…touch my sound…

Where sound can be touched, felt and seen.

Ivano Mingotti

Pagina ufficiale autore

Gustosel

Descoperă bucuria de a găti acasă!

Gheorghe BREGA

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

andreibotnari.wordpress.com/

Andrei Botnari. Photography and travel blog

PoliteiaWorld

Quis custodiet ipsos custodes?

Anghel

A great WordPress.com site

SECRETELE SĂNĂTĂȚII ȘI FRUMUSEȚII CU MARIA BOTNARU

Nu poți cumpăra timpul, dragostea și sănătatea cu toți banii lumii

Memoria Fonogramica

Muzici vechi pentru urechi noi

Elena Tănăsescu

Put a little magic in your life

Viva la vida

despre muzica

baletalessia

un site despre balet

The Tragic Life of Frank

Around five minutes ago I had this sudden revelation; that my life is quite sufficiently, tragic.

Motoare 2 timpi

Otto von Diesel

La margine de timp

Credinta te poate ajuta sa muti muntii din loc, iar dragostea te ajuta sa ii treci...

ANDREEA VASILE

Povești despre oameni ca tine

%d blogeri au apreciat: