Libertatea parţială, parţialitatea Libertăţii şi generaţiile sacrificate de români basarabeni (fragmente dintr-un jurnal)…

18 Mai

“…totalitarismul nu e atât inchegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cât mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea.

   Moartea, însa, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat. ” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul Feiricirii)

                                                                           * * *

În 2004, lucrând la un raport despre situaţia drepturilor omului în RM, am constatat, la un moment dat, că suntem copleşiţi de multitudinea de fapte care semnalau că situaţia din RM era… deplorabilă. Din când în când, eram rugaţi de către angajatori să nu menţionăm toate cazurile de abuz asupra cetăţenilor, în ciuda faptului că verificaseră, la sânge, veridicitatea şi credibilitatea surselor noastre.  Aşa am aflat că regimul lui Voronin beneficia de un fel de „scut” în faţa unor eventuale critici.  A fost nevoie de multă insistenţă din partea noastră, pentru ca, în urma unor îndelungi negocieri, informaţia pe care o consideram importantă să încapă în acel raport. Cea mai mare „victorie” mi se părea includerea chestiunii identitare în categoria problemelor ce ţin de drepturile omului, „inovaţie” care a fost acceptată cu greu, pentru că precendenţii raportori lansaseră analiza problemei drepturilor omului în RM dintr-o perspectivă a minorităţii ruse, care, conform unui clişeu post-sovietic, pretindea că îi sunt încălcate drepturile, în ciuda legislaţiei extrem de permisive, apreciate ca atare de numeroși analiști și comentatori, printre care unii reputați experți din Occident.  Ideea că şi populaţia majoritară ar putea fi supusă unor persecuţii din partea guvernanţilor nu prea avea trecere. Am insistat asupra variantei noastre, iar ecourile, care nu au întârziat să vină după publicarea acelui raport, au demonstrat că aveam dreptate. Din păcate, şi recentele evenimente din RM confirmă ceea ce devenise evident încă de pe atunci: situaţia drepturilor omului în RM nu este, nici pe departe, una acceptabilă. Cu specificarea că situaţia era jalnică, mai ales sub aspectul românofobiei instituţionalizate, şi până la venirea la putere a PCRM.

                                                                            * * *

Am zis că am simţit presiuni, lucru care se explica prin faptul că ceea ce scriam, citând diferite surse, dintre care şi rapoarte ale unor organizaţii internaţionale,  părea ceva neverosimil pentru cei care citeau pentru prima dată o analiză bazată pe surse independente, neafiliate puterii. Aşa că înţeleg reticenţa unor oficiali europeni, atunci când ajung îm situaţia de a condamna regimul PCRM: e nevoie de timp, ca imaginea, mentală, pe care occidentalii şi-au format-o despre RM să se „împace” cu realitatea. Pentru un occidental este aproape imposibil să-şi imagineze gradul de mizerie morală a societăţii postsovietice.

                                                                            * * *

Ce s-a întâmplat în aceşti 4 ani de „stabilitate comunistă”? Nu s-a îmbunătăţit situaţia, dimpotrivă, se pare că practicile frauduloase s-au perfecţionat. Dar şi electoratul a reuşit să se restructureze şi să înveţe să-şi ceară drepturile. În plus, copiii din 2002, acei liceeni pe care comuniştii i-au forţat să înveţe o falsă istorie, impusă în mod ilicit, pe bani europeni, au crescut.  Răspunsul lor a fost uimitor de adecvat metodelor prin care li s-a furat dreptul la o istorie nefalsificată. Sau la dreptul de a vota, pe care comuniştii îl îngrădesc de mai mulţi ani de zile, temându-se de votul generaţiilor noi. Sau dreptul de a purta numele părinţilor, conştienţi de românitatea lor. Sau dreptul la muncă şi asigurare socială (pe care ei nu-l invocă însă, punând pe primul loc problema identitară)… Ei au îndrăznit să-şi arate nemulţumirea.

Nu cred că acei tineri/copii pe care i-am văzut în 2002, protestând, inocent, în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi în Orăşelul Libertăţii,  au devastat acum clădirea prezidenţială sau parlamentul. Dar cred că ei au fost însufleţitorii acestor proteste, fără a premedita stricăciunile. Sigur, nu am dovezi, am urmărit evenimentele de departe, dar recunosc acel spirit specific generațiilor care au crescut într-o atmosferă nouă, la adăpost de mașina propagandistică inventată de Stalin… Și nu degeaba se tem românofobii de ei. Le e frică de inteligenţa şi de capacitatea de a discerne (adevărul de minciună, falsul de sinceritate)  ale acestor tineri, pentru că este mai mult decât evident că niște tineri care au curajul să se opună ideologiei comuniste în timpul unei campanii atât de agresive din partea Puterii nu vor mai putea înghiţi sloganurile ieftine iscate din creierul chinuit prin cele câteva clase („obligatorii”) ale foştilor actvişti de partid sovietici.

                                                                              * * *

Grămezi de pietre

1989. 10 noiembrie. Eram în drumul meu spre casă, ieşisem puţin mai devreme de la serviciu. În centrul Chişinăului, pe marginea trotuarului, aşezate grijuliu, simetric, erau grămezi de pietre, mă uitam nedumerită la ele, neînţelegând ce căutau acolo… Dezordinea mi se păru de-a dreptul insultătoare. Decorul nu se potrivea defel cu ţinuta mea, elegantă, cu accente romantice… Plutea ceva ca o ameninţare în aer, sau poate era doar fum… În câteva minute centrul oraşului s-a aglomerat ca un târg de duminică. Niciodată nu mi-am putut explica acest fenomen: atunci când se întâmpla ceva ieşit din comun, străzile centrale, altfel foarte liniştite pe atunci,  se umpleau, imediat, de lume, uneori veneau sute de mii de oameni – ceea ce nu pricepeam era, de unde şi cum putea să ajungă atâta amar de lume, ca la comadă, în centru?! Impresia era că stăteau pitiţi pe undeva pe-aproape şi aşteptau momentul potrivit. Sigur, asta era doar o impresie… Lângă Teatrul Eminescu m-am întâlnit, întâmplător, cu un (foarte bun) prieten, care a insistat să mă însoţească, spunând că e periculos să fiu singură în asemenea situații. Arestaseră pe cineva, zicea el, dintre cei care protestaseră câteva zile în urmă şi/sau dintre grevişti (câţiva cetăţeni erau în greva foamei, în faţa monumentului lui Ştefan cel Mare)…  şi lumea s-a dus la Ministerul de Interne, să protesteze. Drumul meu trecea chiar pe acolo. În apropierea Ministerului, un alt tablou șocant, cu care imaginaţia noastră nu era obişnuită: ardea o maşină, în mijlocul străzii, pietre  (abia acum îmi dădui seama la ce serveau pietrele de pe marginea drumului, care îmi captaseră atenţia ceva mai înainte) – pietre zburau de peste tot înspre geamurile Ministerului, ardea ceva, un fum plutea peste tot, fluierături şi ţipete, şi ca un ecou la toate astea: „Libertate, libertate!”… Pentru a linişti mulţimea şi a negocia cu autorităţile sovietice, pentru eliberarea celor arestaţi, au sosit deputaţii aleşi de noi în Sovietul Suprem al URSS, scriitori, persoane în care mulţimea avea încredere… Nu vedeam exact cine era pe scările Ministerului de Interne (mai târziu am aflat, din presă, cine erau), fiind prea departe, nu vedeam peste capetele ridicate, nu auzeam aproape nimic din ce se spunea, doar sentimentul  de restabilire a echilibrului s-a transmis, încet, probabil, prin unde, prin gesturi, priviri…

Şi totuşi frica mai era stăpână pe toată adunarea… De aici şi agresivitatea. La un moment dat, ne-am surprins, ambii,  că nu ştiam dacă trebuie să luăm şi noi vreo piatră în mână sau, dimpotrivă, să rugăm lumea să nu mai arunce, că se distruseseră destule ferestre… Oricum, însă, nu mai avea rost sa întreprinzi ceva, pentru că… deja se luaseră măsuri, şi noi ne sufocam de fum, şi fumul ne provoca lacrimi. Era celebra „Ceriomuha”, un gaz lacrimogen… Aveam senzaţii neplăcute, de usturime, în jurul ochilor şi pe faţă, pe „traseul lacrimilor”, şi lumea începuse să se împrăştie, probabil pentru că nu mai putea suporta gazul…

Am mers, pe jos, până acasă, discutând, revoltaţi, despre criminalii care ne conduc.  Ajunşi acasă, ne-am spălat pe faţă, dar fără rost, n-am reuşit să scăpăm de iritaţii… Nu puteam dormi, aşa că, în ciuda interdicţiei părinteşti,  am plecat din nou, noaptea, din casă: voiam să vedem ce s-a mai întâmplat şi dacă lumea mai protestează… Nu mai erau protestatari, se făcea curăţenie, ca după orice spectacol într-un teatru oarecare… Ne-am plimbat prin oraş, care arăta si mai  trist,  ca după un viol. De milă, de tristeţe, din compasiune pentru oraşul asediat de o conducere proastă, devastat de cetăţenii proprii, din nesiguranţă, care pusese stăpânire pe sufletele noastre, atunci am decis că ne vom căsători…

Se zice că tot atunci s-au luat şi alte hotărâri importante, de pildă, s-a decis ca arhivele Ministerului de Interne şi cele ale KGB să fie mutate la Tiraspol, aşa încât de atunci încolo, toată informaţia despre colaboratorii KGB şi fărădelegile comise de regimul sovietic au încăput în întregime în mâinile şefilor de la Moscova. Ministru de Interne, la acea oră, era Vladimir Voronin.

                                                                                        * * *

De atunci, am participat la nenumărate demonstraţii de protest, mitinguri, pichetări etc. Niciodată, după acel 10 noiembrie, violenţa mulţimii n-a atins acel prag, niciodată vehemenţa acţiunilor n-a afectat atât de grav percepţia publică  asupra relaţiei dintre conducere şi cetăţenii de rând. Până acum, când filmul s-a derulat aproximativ după acelaşi scenariu.

De ce aceste comparaţii? Pentru că am nevoie de un răspuns, şi constat că sunt foarte multe coincidenţe… Sigur, sunt şi diferenţe.

                                                                              * * *

Peste puţin timp am plecat la studii şi, apoi, cu mici intermitenţe, am fost mereu plecaţi din Chișinău. Războiul de pe Nistru l-am urmărit cu  sufletul la gură, de departe… De fiecare dată când reveneam acasă, aveam senzaţia că libertatea în RM este din ce în ce mai strâmtorată, mai mică, mai falsă. În comparaţie cu diverse ţări pe care le vizitam şi unde nimic nu semnăna cu dezordinea şi lipsa de  libertate de la noi, trebuia să ne obişnuim cu ideea că locul pe care îl iubim cel mai mult e cel mai ostil faţă de noi, şi invers – străinătatea era mai blândă…  Îi compătimeam pe cei rămaşi acasă, pentru că erau nevoiți să suporte condiţiile inumane din RM, iar ei ne compătimeau pe noi, pentru că nu puteam fi alături de familie, de cei dragi, să avem un cămin stabil… Si, după caz, invers: îi invidiam pe cei rămaşi acasă, pentru că erau lânga cei dragi, iar ei ne invidiau pe noi, pentru că nu vedeam (nu „savuram”, ca ei) mizeria de acasă…

                                                                                  * * *

Străinătatea, cu rigorile ei – severe, dar uşor de înţeles –  era mai prietenoasă decât atmosfera de la Chişinău, aparent binevoitoare, dar unde la orice ghişeu îtâlneam priviri ostile şi grimase arogante din partea unor doamne mereu nemulţumite de ceva, care, probabil pentru a-şi da importanţă, ţineau neapărat să-mi vorbească în rusă. Şi o vorbeau atât de prost, încât îţi trezeau mila, pentru că se vedea că le-ar fi venit mai la îndemână să vorbească româneşte… Nu poate fi altă explicaţie pentru acest fenomen tipic pentru Chișinău, decât că aşa este ordinul şefilor.

Rapoartele ne tot clasificau printre ţările cu presă parţial liberă, apoi neliberă…

„Vedeţi, noi aici am fost mereu cu ruşii, aici a fost URSS”, mi-a explicat cu un aer savant o domnişoară, născută probabil după ’90, când am întrebat-o de ce nu vorbeşte româneşte cu mine, dacă e clar ca bună ziua că şi eu, în calitate de clientă, şi ea – dintre toate limbile posibile – vorbim cel mai bine româna… Îmi veni sa râd. I-am replicat: „Domnişoară, eu aş avea voie să invoc moştenirea sovietică, nu dumneata, care probabil nici nu ştii ce a fost de fapt acel URSS. Nu ai nicio scuză să nu-ţi iubeşti limba maternă”…  Atunci, gândindu-ma la „Jurnalul Feiricii” al lui Steinhardt, am avut senzaţia că tânăra generaţie a renunţat la libertate…

                                                                      * * *

Deunăzi citeam nişte versuri inspirate de evenimentele din acest aprilie neobişnuit de întunecat şi trist, scrise de Ieromonahul Savatie Baştovoi:

Sîntem o generaţie castrată

Şi laşitatea pace o numim.

Urmaşi n-o să avem vreodata,

Căci nu avem nici dreptul să iubim.

Tot ce avem încape-n buzunare

Şi-nţepenim în ziua cea de azi.

Am vrea ceva mai mult, dar fiecare

Sfîrşeşte mut în propriul necaz.

Dar este un tărîm şi este-o zi

Spre care fiecare vom zbura!

Şi vom putea trăi, şi vom putea iubi,

Şi n-o să ne despartă nimenea…

http://savatie.wordpress.com/2009/05/01/marsul-generatiei-castrate/

                                                                         * * *

…Recent, un tânăr basarabean (probabil) a făcut un film, folosind ca fundal sonor melodia lui Pink Dear mr President, ilustrată cu multe dintre acele tragice imagini din perioada „pogromului poliţienesc”, acele filme şi poze din zilele protestelor. Ai zice că e ingenios filmuleţul, dacă n-ar fi dramatica impresie că este de fapt un apel desperat la conştiinţa comunităţii internaţionale, ca să ia atitudine faţă de abuzurile la care au fost supuşi tinerii. Limba și limbajul, selectate pentru acest mesaj, sunt simbolice. Urmându-şi instinctul de supravieţuire, probabil, autorul adoptă limbajul cel mai accesibil pentru cât mai multă lume – muzica –  şi limba cea mai răspândită pe glob…

Îmi imaginez ce pot simţi acei care au văzut ochii roşii de ură ai terorii…

                                                                      * * *

Calea cea mai scurtă este calea cunoscută

Basarabia este zona unde se întâlneşte Estul cu Vestul, metaforic vorbind, sau: mentalitatea totalitaristă cu cea democratică, iubitoare de libertate. Ministrul demisionar Andrei Stratan a plecat la Praga pe la Moscova (cică aşa e mai scurt şi mai puţin constisitor drumul! – aşa era şi pe vremea „agrarienilor” – drumul cel mai scurt spre Paris, de exemplu tot prin Moscova trecea), iar Primarul Dorin Chirtoacă a avut o scurtă vizită la Washington.

În Basarabia, cruzimea forţelor de ordine poate deveni, oricând, criminală, ca şi cum am fi în plin război, pentru că miza e mare, iar conflictele sunt… doar „îngheţate”. Aici situaţia presei oscilează între „liberatatea parţială” şi cea… „castrată”. Aici Libertatea poate fi chiar ea „parţială”, adică: prea multă libertate pentru unii, şi aproape deloc pentru alţii…

* * *

Update: am descoperit că există  acest film despre 10 noiembrie 1989…

* * *

* * *

12 Răspunsuri to “Libertatea parţială, parţialitatea Libertăţii şi generaţiile sacrificate de români basarabeni (fragmente dintr-un jurnal)…”

  1. Petru Clej Mai 18, 2009 la 1:32 pm #

    Citiți articolul:

    România nu trebuie să acorde preferențial cetățenie basarabenilor

    în revista ACUM

    http://www.romanialibera.com/editorial/editorial.php

    • Argentina Gribincea Mai 18, 2009 la 3:35 pm #

      Domnule Clej, am citit. Din păcate, nu am nicio posibiltate să vă răspund punctual (cel puțin, nu în timpul apropiat), eu fiind în deplasare, dar nici nu cred că e nevoie. Contraargumentele mele se regăsesc în articolele pe care le-am publicat anterior. Dovadă că, dacă am intra într-o polemică, ar fi un fel de dialog al surzilor.

  2. Petru Clej Mai 18, 2009 la 4:15 pm #

    Nu e nevoie să intrăm într-o polemică, ci să facem cum zice englezul „to agree to diagree” – ceva prea puțin cunoscut și acceptat la români, care sunt torturați de obsesia unității.

    Nu e absolut nicio nenorocire dacă avem păreri divergente. Așa e într-o democrație.

    • Argentina Gribincea Mai 18, 2009 la 4:25 pm #

      Bineînțeles. Ceea ce mă deranjează e că va scapă – atât dvs., cât și comentatorilor care sunt de acord cu dvs. – aspectul cel mai îngrijorător al problemei: faptul că în RM se încalcă în mod monstruos drepturile omului (în special al românilor, dar fiind ”românofobia instituționalizată”, despre care am scris și într-un articol publicat în revista ACUM). Chestiunea cetățeniei, după cum am subliniat în articolul meu ”Cetățenia română și problemele stringente ale RM”, este una secundară. Totuși, redobândirea cetățeniei de către românii din RM este, deocamdată, singura metodă prin care aceștia se pot salva de persecuțiile pe criterii lingvistice și etnice, la care sunt supuși la ei acasă.

  3. Petru Clej Mai 18, 2009 la 4:20 pm #

    P.S. Vedeți să nu cădeți pradă calcurilor rusești… „în timpul apropiat”…

    • Argentina Gribincea Mai 18, 2009 la 4:32 pm #

      Mulțumesc, încerc să evit calcurile supărătoare, asta fiind una dintre grijile mele permanente. Sigur, uneori îmi mai scapă câte unul…

      Apropo de spiritul de rezistență în Basarabia, adus în discuție de cei care se opun ideii de a contracara efectele pactului Molotov-Ribbentrop prin acțiunile de redare a cetățeniei române celor care au pierdut-o, ca urmare a acestui pact: înțeleg că zecile de mii de tineri care au protestat și sutele de tineri deveniți victime ale terorii românofobe nu sunt acceptate în calitate de argument și nu vă pot convinge că mai sunt români în Basarabia… Un cântec însă e ceva mai mult, este un act deliberat, conștientizat, creativ de expresie a acelui spirit de rezistență. Aveți aici un exemplu: http://savatie.wordpress.com/2009/05/14/cintecul-lui-sergiu-voloc-pentru-voronin-si-militia-moldoveneasca-video/ De fapt, sunt mai multe, nu doar unul…

      În aceeași ordine de idei, trebuie să spun că îmi displace faptul că vă faceți a uita că nu e vorba de ”acordare preferențială! a cetățeniei române basarabenilor”, după cum susțineți, în mod eronat, în titlu, ci de redobândire a cetățeniei române pentru TOȚI (nu doar pentru basarabeni) cei care au pierdut-o ca urmare a odiosului pact dintre Hitler și Stalin. Faptul că insistași pe formularea greșită, adoptată de liderii de la Kremlin mă obligă să vă ripostez în aceeași cheie: vă place, probabil, ce au făcut cei doi dictatori genocidari! Dacă nu, atunci de ce falsificați adevărul și prezentați DOAR versiunea stalinistă a chestiunii?

      Nu am de gând să dezbat niște adevăruri arhicunoscute, domnule Clej, pe care dvs. le contestați (sunt convinsă de asta!) doar din dorința de a face audiență revistei ACUM. Nu cred însă că scopul scuză mijloacele. Deaceea, eu refuz să intervin în acea disciuție, mai ales că ați recunoscut și dvs. că sunteți cinic – într-o replică adresată unuia dintre basarabeni, care au îndrăznit să vă demonstreze că nu aveți dreptate. Ei bine, cu un cinic trebuie să fii la fel, cinic: dacă loialitatea față de statul român se poate demonstra NUMAI prin ”rezidență pe teritoriul României”, dvs. ați demonstrat deja contrariul: că NU sunteți loial statului român, pentru că ați renunțat demult la acea ”rezidență”, în favoarea rezidenței în Marea Britanie. Deci, nu cred că argumentele dvs. pot fi considerate valabile, de vreme ce nu aveți dreptul moral – repet, aplicând chiar principiul invocat de dvs. – de a judeca despre loialitatea românilor basarabeni. Vă autocontraziceți, cu alte cuvinte. Eu nu fac decât să vă arăt cât de incoerent este demersul dvs.

      Articolul dvs. este construit pe o logică greșită, distorsionează faptele și demonstrează, de fapt, nedorința dvs. de a înțelege ”sentimentalismul” (după expresia dvs.) românilor basarabeni: dorința de a se numi ROMÂNI, de avea drepturile pe care legea oricărui stat democratic le GARANTEAZĂ. Mai mult, mi-ați replicat, în unul dintre ecourile la articolul meu, publicat în revista dvs., că un jurnalist britanic (inlcuisv jurnalistul care scrie MINCIUNI într-un tabloid britanic) este ”mai inteligent” decât orice jurnalist român. Dovadă că sentimentele (românofobia, presupun) vă afectează luciditatea.

      Iată de ce nu văd vreo posibilitate de dialog în paginile revistei ACUM și nici nu văd cum aș putea continua să public articole în revista pe care o editați. Îmi pare rău, dar sunt nevoită să vă răspund pe această cale, dat fiind că, până în prezent, nu am primit scuzele dvs., pe care le-aș fi așteptat de la un domn, care, după ce și-a dat seama că a ofensat pe cineva, ar fi vrut să restabilească atmosfera de colegialitate, recomandabilă în astfel de cazuri (mă refer la corespondența personală, în care, după cum v-am atras atenția, se conțineau acuzații neîntemeiate și expresii pe care eu le consider jignitoare).

  4. Petru Clej Mai 19, 2009 la 3:49 pm #

    P.Clej: „Vă atrag atenția că „redobândirea” este o acordare a cetățeniei pe criterii preferențiale.”

    argribincea
    Greșiți. Una este acordarea, alta este restituirea cetățeniei (după cum: una este a-ți procura un lucru, și alta este a-ți restitui un lucru furat). Cetățenia română mi-ar fi aparținut și mie, în mod ABSOLUT firesc, la fel ca și românilor din Țară, dacă nu ar fi fost Ribbentrop-Molotov și cele două regimuri GENOCIDARE, domnule Clej.

    P. Clej: ”Acordarea cetățeniei – și ar fi bine să rețineți și dumenavoastră și compatrioții dumneavoastră pentru care democrația pare să însemne numai drepturi nu și obligații – este o RECOMPENSĂ, nu un drept. ”

    argribincea: Din nou, greșit. Nu aveți niciun drept să generalizați sau să învinuiți persoane concrete (de data asta e vorba chiar de mine, din câte se poate deduce) de lucruri pe care nu aveți CUM să le cunoașteți. Vă rog să prezentați dovada că pentru mine democrația înseamnă doar drepturi, nu și obligații. De data asta, vă rog să vă prezentați scuzele PUBLIC. Altfel, vă rog să considerați acest mesaj ca fiind ultimul schimb de mesaje dintre noi, domnule Clej.

    Cât privește recompensele, îmi pare rău, dar Rusia mai este datoare la acest capitol și, înainte de a vorbi despre recompense, avem ndevoie de DREPTATE. E nevoie să fie condamnat HOȚUL, adică Stalin și imperialismul rus – pentru CRIMELE comise față de părinții, bunicii noștri și față de noi, generația căreia i-a fost furată identitatea, limba, istoria (adică trecutul) și viitorul (adică cetățenia României și a UE)…

    P.Clej: Apoi, a scrie „dacă loialitatea față de statul român se poate demonstra NUMAI prin ”rezidență pe teritoriul României”, dvs. ați demonstrat deja contrariul: că NU sunteți loial statului român, pentru că ați renunțat demult la acea ”rezidență”, în favoarea rezidenței în Marea Britanie.” este o dovadă fie de ignoranță, fie de rea credință. Vă rog să nu mai insistați cu Pactul Ribbentrop Molotov, efectele sale au fost depășite prin Tratatul de la Paris din 1947, Actu final de la Helsinki 1975 și dezmembrarea URSS în 1991.

    argribincea: Repet, nu am făcut decât să vă arăt cât de incoerentă este argumentarea dvs. (pentru că dvs. ați fost acela care a invocat ”rezidența” în calitate de creteriu al loialității față de un stat, nu eu). Eu consider că nu e nevoie să stai în Țară, pentru a-i fi de folos și a-i demonstra loialitatea. Poți să-i fii de folos, aflându-te departe de hotarele ei. Exemple avem destule: scriitori, artiști care au cinstit numele României, deși au locuit mai mult în străinătate (Despre Cioran sau Brâncuși s-a mai spus, eu aș adăuga și numele unui basarabean: Eugen Coșeriu). Printre ei și emigranți, am zis, dar și români care, din cauza odiosului pact Molotov-Ribbentropp, s-au trezit in tentaculele unui imperiu românofob, și care, prin tot ce au făcut, au păstrat viu românismul aici (aici mă refer și la scriitori și artiști precum Grigore Vieru sau Mihai Grecu (sau Mateevici, sau Constantin Stere, sau Magda Isanos sau atâția alții), dar și la oameni simpli, precum bunicii mei și alte sute de mii de români basarabeni, cărora le DATORĂM faptul că mai există români în Republica Moldova)…

    Și, nu aveți niciun drept să-mi interzuceți să invoc criminalul pact dintre Hitler și Stalin. Au trecut vremurile în care ni se impunea tăcere, ca să nu ”atingem” cumva sentimentele imperiale ale Kremlinului. Am tăcut destul. Azi, tăcerea despre acele crime este și ea CRIMINALĂ.

    P.Clej: Ce-ar fi ca și Polonia și Finlanda să tot invoce într-una papagalicește acest pact?

    argribincea: Irelevant. România nu are de ce să imite un alt stat. Are Guvern, are Parlament, pe care îl plătesc cetățenii români, nu cei polonezi. Fiecare își rezolvă problemele, urmând tradiția și condițiile în care se află. Nu avem de ce să ne luăm după alții, decât atunci când nu știm EXACT ce avem de făcut.

    P.Clej: Eu sunt cetățean român DIN NAȘTERE, iar cetățenia britanică am dobândit-o după 7 (șapte) ani de rezidență din Marea Britanie. Dacă ați vrut să marcați un punct, prin acest atac la persoană v-ați marcat un autogol.

    argribincea: Și părinții mei sunt CETĂȚENI ROMÂNI DIN NAȘTERE. Cetățenia română le-a fost FURATĂ. Dar, spre deosebire de dvs., ei nu și-au schimbat locul de trai. Mai mult, au păstrat limba și credința strămoșilor, în ciuda groaznicului mecanism de deznaționalizare din URSS. Nu scriu toate astea ca să vă denigrez în vreun fel, nu pun la îndoilaă loilalitatea dvs., ci doar vă arăt că fiecare individ are propira soartă și, deci, propriul mod de a-și demosntra loialitatea față de Țară (care loialitate nu se poate ”traduce” sau cuantifca după metode banale, precum ”rezidența” sau ”modul de obținere a cetățeniei”). Mai mult, nu cred că e corect să contrapunem loialitatea față de Țară în care ne-am născut loialității față de alte state, ai căror rezidenți suntem (fie temporar, fie permanent) – loialitatea și respectul pentru Lege fiind, în fond, un principiu universal, nu unul național. Faptul că v-ați născut în zona mai fericită a României – cea care nu a avut ghinionul de a rămâne sub ocupație sovietică, în urma înțelegerii criminale dintre Hitler și Stalin – nu e un merit personal al dvs. Și nici al altor cetățeni din Țară. Cetățenia română este NOROCUL, nu meritul cetățenilor din România (și mă refer la actualele ei frontiere). Altfel, nu aveți dreptul să ne judecați, decât dacă veniți să stați pentru restul vieții aici, în zona pe care o desconsiderați în mod public, și NUMAI dacă, până la sfârșitul vieții, reușiți să nu vă rusificați și să evitați până și calcurile lingvistice – și să și luptați, între timp, pentru păstrarea identității românești și continuitatea românismului (aici, în țara unde copiii sunt arestați chiar în timpul lecțiilor, maltratați de Poliție – numai pentru faptul că mai SIMT românește).

    P.Clej: Al doilea autogol vi l-ați marcat…

    argribincea: În ce privește antisemitismul, aveți dreptate: îmi repugnă orice fel de xenofobie (inclusiv antisemitismul, sau rusofobia, sau românofobia (da, și românofobia, care după cum văd, pe dvs. nu vă deranjează defel, dovadă că ați deviat imediat discuția inițiată de mine – care era, în esență, despre ROMÂNOFOBIE, nu despre cetățenia română, despre care am zis, și am repetat de mai multe ori, că este o chestiune SECUNDARĂ)). Vă atrag atenția că ați început să apelați la etichetări, în cel mai josnic stil (a la MS, a la Conțiu), atunci când nu vreți să acceptați un argument (în acest caz, o MĂRTURIE INCONTESTABILĂ, pe care, neavând cu ce să o combateți, ați dorit să o desființați, recurgând la metoda bolșevică de denigrare a oponentului). Așa dar, sunteți dvs. autorul unui autogol, încercând să atacați persoana, nu argumentul. Voronin v-ar felicita, poate chiar v-ar da un ”Merit Civic” pentru asta.🙂

    În rest, dacă veți considera că e cazul să atacați și alte persoane (cum ați încercat să o faceți în acest mesaj), vă rog să o faceți în altă parte, nu aici. Eu o să vă răspund la o eventuală replică, atunci când veți prezenta scuzele de rigoare.

    P.S. Vă rog să nu mai insistați cu alte mesaje, până la clarificarea acuzelor pe care mi le-ați adus, domnule Clej.

  5. CiGriArg Ianuarie 22, 2012 la 3:59 pm #

    Reblogged this on Argentina Gribincea's Blog and commented:

    “…totalitarismul nu e atât inchegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cât mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea.

    Moartea, însa, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat. ” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul Feiricirii)

  6. CiGriArg Ianuarie 22, 2012 la 6:59 pm #

    Mulțumesc, dragă Filadel!

Trackbacks/Pingbacks

  1. Amenințările din aprilie i se par dlui Voronin act de toleranță… « Argentina Gribincea's Blog - Iulie 21, 2009

    […] Apropo, am participat și la protestele din 10 noiembrie 1988. Îmi aduc foarte bine aminte despre ceea ce povestește dl Voronin. Am și scris despre acea diversiune… […]

  2. Speranța reînvierii noastre… « Argentina Gribincea's Blog - August 27, 2011

    […] prin puterea de explozie, din trecut, violențele din aprilie mi-au amintit de asaltul MAI, din noiembrie 1989…  și de tot șirul de violențe care au însoțit mișcarea noastră mai spre […]

  3. Încă o dată despre presă și libertatea noastră cea de toate zilele | GriArg - Aprilie 30, 2013

    […] nostru la informare. Sunt teme care m-au preocupat mereu și despre care am mai scris (a se vedea aici, aici,  aici, aici, dar și alte artcole semnate demine). De mai bine de trei luni observ derapaje […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

vanilla

lovely damned teenage years

ZurliuBlog

"Trăiesc vremi de nebunie, dar, ca să le-nfrunt, îmi spun: Voi trăi cum mi se cere!... D-aia-s uneori... nebun.."--Goethe

Robson Cezar

"My work exists as an expression of "dar um jeitihno" - the Brazilian notion of "finding a way". For me, art is a means of survival."

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, verbe în strungi şi versuri…

J.J. Anderson's Blog

Thoughts from the author of Trailer Park Juggernauts

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Trubadur prin Avalon

Mi-aș dori ca într-o zi sufletele noastre să se privească de atât de aproape încât atunci când vom clipi să le atingem cu genele.

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

Drumurile lui Spetcu

Blog de om umblat

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 19-year-old wallflower

CritDicks.com

A precariously critical, humorous take on life’s interactions with food and drink!

Descopera misterele naturii

Discover the mysteries of nature

Tassles Of Intertwined Emotions

Poetry, Quotes & Random Thoughts

dan moldovan

blog de poze

find the details

Interiors news and finishing touches for homes

Blog de multe parale

„Nu voi fi un om obişnuit, pentru că am dreptul să fiu extraordinar.” Peter O Toole

Doru Braia

Talk Soc

A Dose A Day

Inspirations for Nurses (and non-nurses)

A.D. Martin

writing - novels - film - television - video games - other stuff

Imperfect Beauty

"Do what you like and like what you do ! Imperfection is a part of beauty !" - Rocsee

Saltarosgarden

A garden of my dreams coming to live!

Comunităţi de Prieteni: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi"

Communities Of Friends - All For One & One For All

Condamnat la prietenie!

Caci mor traind...

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Doina Soltan

"Cele mai frumoase locuri prin care am umblat au fost sufletele oamenilor pe care i-am iubit." Irina Binder

Compendiu de istorie și diplomație

“Vrei să admiri un om? Privește-l din îndepărtare…” - Adrian Sereș -

infinitdegânduri

Loneliness ends with love.

Gheorghe Cuciureanu

În fond despre ştiinţă

prietendevremerea

O vorba buna

…touch my sound…

Where sound can be touched, felt and seen.

Ivano Mingotti

Pagina ufficiale autore

Gheorghe BREGA

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

Andrei Botnari. Photography and travel blog

Capitalism pe pâine

Fondator si director: Mihai Giurgea

PoliteiaWorld

Quis custodiet ipsos custodes?

Cafeaua de dimineata

Cuvinte dintr-o ceașca de cafea

Anghel

A great WordPress.com site

SECRETELE SĂNĂTĂȚII ȘI FRUMUSEȚII CU MARIA BOTNARU

Nu poți cumpăra timpul, dragostea și sănătatea cu toți banii lumii

Folclor muzical românesc

„Cântă, măi frate române, pe graiul și limba ta și lasă cele străine ei de a și le cânta!” - Anton Pann

%d blogeri au apreciat asta: