Olimpiada de Balet. Bucureşti, 30 martie – 2 aprilie 2009

A plecat şi Ilinca, au plecat şi Dana, şi Augustin… Timp de trei zile Bucureştiul a dansat, împreună cu ei, şi asta îl făcea nu ştiu cum mai luminos şi mai plin de culoare…

Dana şi Augustin au fost aici cu prilejul Olimpiadei de Balet.  În trei zile, cât a durat competiţia, n-am putut găsi o oră liberă ca să stăm să discutăm, aşa, pe îndelete, cum aş fi vrut eu. Am apucat să vorbim doar în pauze, un dialog fragmentat de gonguri si lumini, sub imperiul emoţiilor, inerente în asemenea situaţii… Abia după Olimpiadă am fi putut ieşi la un suc, dar a doua zi era zi de plecare, aşa că am amânat pentru… vremuri mai puţin stresante (dar… oare există şi aşa ceva?).

 Ilinca, în trecere prin Bucureşti, în vacanţă… Obosită fiind, n-a reuşit să vadă oraşul, lucru pe care îl simt ca pe o vină – aş fi vrut să-i arăt măcar locruile pe care le-am îndrăgit eu, să-i transmit cumva sentimentul că oraşul acesta e şi al ei… Dar Ilinca se grăbea să-şi vadă părinţii şi sora, era devorată de sentimente contradictorii: dorinţa de a rămâne aici pentru mai multe zile, a sta mai mult cu verişorii săi, la Cluj, şi dorul de casă…  Dorul de casă a fost mai tare, evident.

Cea mai grea zi a fost ultima, când au plecat, tustrei… Nu m-am liniştit decât atunci când am aflat că au ajuns cu bine la destinaţie.

Spectacolul de Gală, în care şi Augustin a dansat (apropo, eu aş fi ales altceva pentru spectacolul de gală, dar mă rog, ştie juriul de ce a făcut anume această alegere), a fost impresionant – cu lumină, fără greşelile cauzate de stres, cu acea graţie a învingătorului, exprimată cu discreţia copilăriei (îmi dau seama ce puteau simţi nişte copii, în fond, care se văd, la un moment dat, încurajaţi – într-o lume în care, de multe ori, valoarea este umbrită de mediocritate… ). A prezentat interes până şi pentru Ilinca, proaspăt venită de la Viena, cu ochiul format la cea mai (sau una dintre cele mai) prestigioasă şcoală de balet din lume. Scena Teatrului de Operetă (nobila gazdă a acestui concurs) a fost invadată de steluţele baletului românesc – majoritatea fiind elevi ai şcolii din Bucureşti (celelalte şcoli, din Constanţa, Iaşi, Timişoara, Cluj fiind şi ele prezente, desigur, dar, spre marea mea dezamăgire, nu la fel de numeros reprezentate la Gală). Revelaţia a fost, pentru mine, să-l văd pe Augustin, copilul pe care îl ştiam!, exprimând idei şi sentimente complexe cu forţa pe care numai arta, exerciţiul şi talentul – împreună – o pot dezvolta… Nici nu mai conta faptul că sala aclama. În ochii mei, ceea ce vedeam pe scenă era dovada că Augistin merită, cu siguranţă, acele încurajări şi aprecieri despre care auzisem… Aş fi vrut să o văd şi pe Dana acolo, în lumina reflectoarelor, cu ochii radiind bucurie (Dana are numai ochi, restul din ea e o doar o idee!), printre victorioşii aleşi ai Olimpiadei. Şi nu doar pentru că ştiu că e foarte bună (o combinaţie fericită de calităţi fizice şi dorinţă de a dansa), anul trecut a fost printre premianţi, şi voiam să o văd şi eu, odată!, pe una dintre scenele prestigioase ale capitalei… Copilul acesta o să mai facă un efort (are şi exemplul surorii sale, belerină şi ea, deci ştie câtă perseverenţă se cere, dacă vrei să rămâi competitivă) – pentru că nu poate rămâne trist pentru totdeauna, din cauza unor circumstanţe nefavorabile – şi o să revină,  în clipa de graţie… Ştiind-o pe Dana, sunt sigură de asta. Un artist este o mixtiune de sensibilitate şi putere, şi Dana le are pe ambele.

Aş vrea să o văd şi pe Ilincuţa pe scenă. Şi pe Mădălina… Abia aştept să crească steluţele mele şi să răsară – stele adevărate…

Anunțuri