TorontoStar îmi răspunde la unele întrebări, printr-un articol numai bun pentru lecturi de weekend: The art of the self-portrait (un fotograf, Richard Lautens , dă explicaţii pentru cei interesaţi/pasionaţi de „autoportret”, în special pentru călătorii care vor să-şi vadă chipul în decorul nou pe care tocmai l-au admirat. A călători singur a devenit o tendinţă în zilele noastre, dar şi o artă, pe care mijloacele tehnice moderne o pot ajuta să se dezvolte.
Ah da, n-am spus ce întrebări nu-mi dau pace. Întrebările sunt mai multe (prima fiind legată de dilema alegerii unui telefon mobil cu o cameră foto performantă), dar, în esenţă, se cam reduc la una, de-a dreptul chinuitoare: cu ce mijloace sfidez lipsa de timp, adăugând şi poze noi la albumul meu de fotografii? Ştiu că e destul de voluminos albumul vechi („Mă, voi vă fotografiaţi lângă fiecare chiatră!„, a exclamat, la un moment dat, o cumnată, văzând pozele noastre din Georgia 🙂 ), dar poate tocmai pentru că există un început atât de, cum să-i zic?, „promţător”, am mereu dorinţa de a-l completa, de a continua povestea…
* Per angusta ad augusta!
Declaraţia
GriArg 
Citind articolul de mai sus involuntar m-am gandit la cele sapte minuni ale lumii si am incercat sa le gasesc echivalentul in lumea moderna,dilema alegerii-intre ce sa aleg:constructiile moderne cum ar fi zgarie-norii, faimosul hotel „Bourj al Arab” din Dubai ori minuniile tehnicii moderne cum ar fi caculatorul,internetul,telefonul mobil,masina de spalat,televizorul,aparatul de fax,frigiderul,avionul,aparatul de fotografiat,camera de luat vederi etc.,(se pare ca am enumerat mai mult de sapte),pana la urma m-am oprit la tehnica si atunci me-am pus alta intrebare:nu prea des oare spalam noi,nu prea mult timp petrecem la telefon in schimbul unei intalniri,nu prea des calatorim aflandu-ne mai mult in afara decat in tara,nu prea multe poze facem …stai si te gandesti daca nu stirbim din semnificatia lucrurilor transformandu-le in rutina avand la dispozitie minuniile lumii moderne, cum ar fi de exemplu „chetrele” fotografiate din Georgia, oare nu era de ajuns o poza langa o „chiatra” numai si „chiatra” ar avea mai multa importanta?Apare alta dilema:ce ne facem cu minuniile lumii?Daca dispunem deja de un aparat de fotografiat performant, de ce nu am fotografia mai multe „chetre” din diferite unghiuri, efectul pozelor astfel fiind diferit,mai multe amintiri…o poveste asa in poze. Sunt de acord cu tine,Argentina,sustinand ca calatoria a devenit o arta,care cu ajutorul mijloacelor tehnice poate fi dezvoltata si transformata chiar intr-o poveste…
Eu, ca un peste bentonic ce ma aflu, ma urnesc mai greu… si dupa ce ma urnesc greu, ma opresc si repede… Vorba divertisilor, -De ne vom scula, ne vom culca la loc… Minunile lumii pot fi admirate, minunat, in albumele ce se ocupa de ele, in conditii grafice deosebite sau pe site-uri de profil… Daca vrem sa se vada ca si noi am fost ACOLO, asta e de acuzat, din punctul meu de vedere… Si eu am fost in Arcadia, celebra replica… E bine sa mergem acolo, poate chiar stringent necesar pentru unii (de ex. Nichita zicea ca dupa ce a vazut Pieta, a devenit un om cult) e bine sa si facem poze chiar, odata ajunsi acolo, dar sa nu facem un scop in sine din asta… si nici sa iesim noi in fata minunilor (am vazut de ex poze de prim plan in care Gigi era mai inalt decat piramida lui Keops (Gigi e un personagiu generic nu va ganditi la cineva anume desi stiu ca sunteti tentati sa o faceti )). Pozele sunt cel mult pentru batranete, cand majoritatea ne recapitulam viata, pentru situatia nostalgiilor dupa persoane sau locuri, dar eu prefer sa fiu… in spatele camerei… si am facut mii de poze, gratie minunii care se numeste SLR… (nu McLaren). Sunt de acord, desi nu stiu cata importanta prezinta acest lucru cu comentariul lui Sunday-Rose… In privinta mijloacelor tehnice, nu sunt deloc de acord cu fotografiatul cu brige-uri si , mai ales cu camera telefonului mobil, e o… copilarie, ca sa fiu eufemistic… Recomand aparate single reflex, cu obiective multiple, cu sau fara zoom, sau aparate foto situate la granita dintre brige si SLR, exista si asa ceva in ultima vreme si destul de accesibile… daca se poate si cu localizare GPS, pentru cine-si permite…
O părere de expert. 🙂 Mulţumesc, apreciez (şi informaţia, şi dorinţa de a mă ajuta su sfaturi)!
Telefonul mobil care ar înlocui şi o cameră video, şi un aparat foto, şi un reportofon, eventual – este visul meu de ani de zile!.. Ideal ar fi să pot înregistra cât mai multe – pentru a realiza acel „film complet” (sau o poveste cât mai exactă) prin care… călătoresc – dar… fără să car după mine tot felul de fiare şi cabluri.
Lipsa de timp, paradoxal trebuie tratata cu… contemplare, Argentina. Timpul e si in noi si fiecare-l poate ambutisa mai mult sau mai putin eficient… depinde de noi. Psihicul nostru poate acumula… timp, nu numai informatie, sau, de fapt prin intermediul informatiei care e o interfata. De aceea, personal, consider total superflua varsta data de cartea de identitate, e o prostie… A nu se confunda cu timpul biologic, n-are absolut nici o legatura…
În sfârşit, suntem şi noi, o dată, de acord, Laurenţiu… 🙂
Acum mi-am dat seama ca si detinatoarea acestui blog a intuit acumulare timpului in… artefacte (lucruri) si a spus-o frumos intr-o poezie, dar nu mai stiu in care, ii cer sa ma ierte pentru uitare… Dar si acolo era oarecum inexact, lucrurile nu erau decat niste proprioceptori ai memoriei noastre, hardul si softurile de pe el tot la mansarda noastra era localizat si implicit, timpul obiectelor nu se revela decat acolo… Ohhh, putem vorbi mult pe tema asta, eu ma mai abtin desi nu cred ca ma insel deloc in cele deja spuse…
„Nu mai ştiu care.. ?”! Tzz! Şi eu, care credeam că ştii toate poeziile mele pe de rost! 🙂
P.S. Ba nu, te rog să ne spui ce crezi! Ştiu că devine plictisitor pentru tine, când trebuie să te autocenzurezi (pre mult), dar… poate găsim o formulă de compromis, cumva (cândva)?.. N-aş vrea să „pierd” un comentator… „efervescent”, fiind prea severă – n-ar fi bine defel! Cum să facem să fie bine oare? 🙂
Sunday-Rose, sunt de acord că tehnica modernă şi stilul modern de viaţă ne poate confisca… viaţa, şi, la un moment dat, ne putem trezi că am pierdut timpul în faţa monitorului, de exemplu – în loc să ne trăim tinereţea/iubirea/oportunităţile (reale sau imaginare) etc. Mă gândeam la aceste mijloace tehnice DOAR ca la mijloace – ustensile de recuperare a timpului, nu ca la nişte instrumente abuzive ale modernităţii.
Şi, de fapt, calitatea de „călători” o avem cu toţii, chiar şi cei care stăm mai mult pe acasă – pentru că, în fond, toţi suntem nişte trecători prin propria viaţă… Exemplul cu Georgia era doar un pretext pentru discuţie – în Georgia chiar ai ce vedea (şi, văzând, simţi nevoia de a fotografia, bineînţeles), ca să nu mai spun de „muzeele în aer liber” (precum Roma, Paris, Viena, St.Petersburg…) Eu simt (mereu am simţit) nevoia să „arhivez” undeva imaginea/ tabloul care mi se deschide în faţa ochilor – în fiecare zi… Nu ştiu nici eu pentru ce anume. Aşa, din dorinţa de a „reţine clipa”… 🙂 Dar… cine n-a simţit asta?
Da, calatoria este o arta, dealtfel cum si pregatirea bucatelor,felul de a ne imbraca, de a comunica…si daca dispunem de unele minuni ale progresului tehnico-stiintific mai trebuie sa stim sa le manuim, caci tot o arta e sa stii cand si unde (nu la teatru, nu la cinema) sa vorbesti la telefonul mobil, sa stii cum sa fotografiezi si ce fotografiezi, nemaivorbind de camera de luat vederi, cand in loc sa admiram peisajul si frumusetea ce ne inconjoara noi ne gandim la felul cum aratam in fata camerei, cum mai bine sa pozam astfel (un fel de joc de-a vedetelor) ca prietenii si rudele sa fie incantati cand ne-or vedea si sa na faca cat mai multe complimente fara multa referinta la locurile din spatele nostru, si paradoxal ca ei (rudele si prietenii) ne tin hangul si ne admira. Citind comentariul lui Laurentiu „…uite am fost si eu ACOLO”, referindu-se la persoanele din prim-planul pozelor, lasand in spate peisajul me-am amintit de un amic,care ne-a invitat la o „sezatoare” cu video si slide-uri si care pe tot parcursul intalnirii a tot accentuat „EU”-ul sau in fata Capitoliului,Luvrului…fara a-si impartasi impresiile despre ce a vazut in interiorul Luvrului. Astfel de poze sunt bune intr-adevar pentru recapitularea vietii la batranete, vorba lui Laurentiu, pentru a retine clipa, de a o „arhiva” undeva – parearea Argentinei. Cam la asta ma refeream vorbind de minuniile lumii moderne, nu ti-m putut da un sfat concret, Argentina, in privinta „brend”-urilor pentru aceasta tehnica din simplul motiv ca nu sunt „connaisseur” in domeniu, a facut-o Laurentiu.
Cred că e mai complicat şi, totodată, mai simplu… Dacă am dori numai nişte imagini perfecte din locurile pe care le vizităm, atunci, cum zicea şi Laurenţiu, nu am mai face poze, ci am cumpăra vederi, făcute de profesionişti – fără să ne chinuim sau să pierdem timp (şi bani) cu instantanee făcute pe vreme rea, stângaci, în grabă, uneori… Dar asta e, vrem fotografii, pentru că vrem să păstrăm acel sentiment irepetabil al trăirii autentice, al contactului nostru cu locurile care ne incântă, ne vrem „integraţi în peisaj”, vrem să facem parte şi noi din frumuseţea acelor locuri şi, mai mult, să putem „reveni”, cel puţin cu gândul, în locurile unde ne-am simţit bine… Nu e nimic ieşit din comun. Majoritatea indivizilor se manifestă în acest fel, mi se pare ceva normal, mai ales că, în timp, fotografiile făcute spontan, fără vreo premeditare, pot căpăta valoare deosebită (nu ştie nimeni ce urmează să fie…). Nu că n-ar fi normală şi cealaltă variantă: să nu doreşti să faci poze (eu, de exemplu, sunt cam reticentă în privinţa asta, nu-mi prea place să fiu fotografiată, dar există/au existat momente în care mi-a plăcut (sau mi-ar fi plăcut) să am o fotografie – în care imaginea mea să se asocieze cu peisajul/decorul). Mai mult, regret, de pildă, că nu am mai multe poze (cu mine în cadrul respectiv) din călătoriile recente. Prietenii, şi rudele mai ales, obişnuiţi cu albumul meu impresionant, mi-au cerut de multe ori poze noi…
Acuma, depinde şi cum prezentăm aceste fotografii prietenilor (apropo de prietenul care v-a agasat cu pozele sale). Dacă orgoliul nostru este atât de mare, încât, afişându-ne pozele, ajungem să-i plictisim pe privitori, cred că am ratat şansa de a ne „promova” imaginea, efectul e invers celui scontat. 🙂 Până la urmă, e vorba, din nou, de simţul măsurii. „Mai răruţ, că-i mai drăguţ” – zice tatăl meu în asemenea cazuri .
Sau, cum a zis Sofia Vicoveanca, fiind întrebată de ce nu apare mai des pe la televizir, „mai răruţ că-i mai bunuţ” … A propos, cred că e o artă şi asta, există o întreagă „economie” a imaginii, menită să păstreze interesul publicului pentru un artist (artist, în sensul general al termenului), nu să-i saboteze creaţia… Sigur, vorbesc de artiştii autentici, nu de vedetele a căror imagine este folosită de mass-media exclusiv pentru rating…
Stimate Sunday-Rose si respectiv stimata Argentina, ma bucur ca ma ia si pe mine cineva …in serios , ca de cand cu lupii aia albi , nimeni nu m-a mai citat-citit… OPRESTE CLIPA! zice DR. Faust, si saracul atata dreptate avea… Aceasta oprire se face in multe feluri, bunaoara Nichita voia sa opreasca VERBUL, vazut ca un vagon dezlantuit , si l-a oprit saracul si dragutul de el (de Nichita), de l-au luat toti dracii(pe verbul-vagon-in -goana)…Cei mai multi oameni procreaza ca sa opreasca clipa (din punctul asta de vedere , opritul clipei este oarecum la indemana oricui, fiind genetic implantat in noi, de catre cine, e…discutabil, depinde de religia fiecaruia…), altii creeaza artefacte (ceva mai …nobil acest mod de oprire a ei )iar altii o opresc in… ei (ca moi, par examplu)… Acest ultim mod de a opri clipa e cam egoist, privit din afara (desi toti o oprim astfel, nu am nici o indoiala de asta, numai ca nu toti stim unde si cum o depozitam-arhivam, ca apoi sa ne-o putem reaminti…) Riscul acestui ultim mod de a opri clipa e mare, pentru ca bunaoara, o oprim si pe cea buna si pe cea rea, (ca asa e viata, nu e numai dolce far niente sau cum ar zice Fellini La dolce vita ) dar abia aici incepe adevarata arta de a trai , care nu mai e la indemana oricui, ca… procreerea… Cine reuseste sa opreasca cat mai multe bune (chiar daca in realitate are parte si de rele) e un artist al vietii…Din acest punct de vedere nici Dumnezeu nu a fost artistul suprem (si-a pierdut unicul Fiu), desi asta suna ca… dracu… Si aceasta arta, de a ne reaminti clipele bune in momente de rastriste e ceva ce nu tine nici de camera foto nici de Luvru in sine, nici de piramide sau alte minuni ale lumii pe unde am fost si NOI (in sens peiorativ…) ci doar de Noi (in sens de chipuri si… asemanari ale Lui), copii ai lumii mici, de se masura cu cotul .. Dar, stiti cum a zis Nichita, aripa o ai sau n-o ai, roata se invata… V.L.