Pe muşchi negru de asfalt,
încălzit şi muiat de soare,
pecetluieşte copita de cal,
simbol semiuitat,
argintii amprente-potcoave…
Căruţaşii, sunt doi,
vorovesc fără grabă,
de parcă n-ar fi secolul douăzeci, n-ar fi joi
şi n-ar mai avea altă treabă…
Parcă n-am străluci, ca în zale,
de atâta noroi peste noi,
noroi de pseudocivilizare,
la sfârşit de secol,
la nesfârşit de nevoi…
Păşeşte spre piaţa centrală,
inundând şi împodobind ulicioara
cu-o stranie lumină patriarhală
fericirea veacului innebunit –
ţăcănit de potcoavă…
(Variantă. Publicat şi în Orizontul, Chişinău, 1987)
* Per angusta ad augusta!
Declaraţia
Lasă un răspuns