Arhiva | 4:23 pm

Ignoranţă sau dezinformare?

22 feb.

sau: din nou despre moldo-statalism

18 Februarie 2009

De Argentina Gribincea 

Hotnews.md publică, astăzi, 18 februarie 2009, cu trimitere la Ziare.com, un articol nesemnat cu titlul: Unirea Romaniei cu R. Moldova, o utopie? (care reia un articol mai vechi, de acum un an, de pe alt portal, Ziare.com). Yam.ro îl preia, fără sa-şi propună, cel puţin, să verifice informaţia vehiculată de hotnews.md. Articolul, probabil, se vrea neutru, informativ. Cu părere de rău, dat fiind că se bazează pe date neverificate, pe supoziţii şi zvonuri, nu este informativ, ci… dezinformează.

Nu voi comenta despre formulările nefericite de genul „oficialii de la Chisinau isi manifesta puternic orientările rusofone” (ce ar putea însemna „orientare rusofonă” şi, mai ales, cum s-ar putea manifesta aceasta?). Astea sunt doar gafe, regretabile, dar nu au decât un efect distractiv, deşi s-ar fi dorit, probabil, un impact propagandistic.

Voi comenta enormităţile care nu pot fi trecute cu vederea în niciun caz.

„Scolile din Republica Moldova folosesc, fara exceptie, grafia rusa. Putinele unitati de invatamant care utilizeaza grafia latina, sub presiuni greu de imaginat, sunt inregistrate ca scoli romanesti, limba romana fiind considerata limba straina” – scrie, negru pe alb, hotnews.md! (vezi: http://hotnews.md/?p=1853).

Nu ştiu cât a înţeles autorul, repet, anonim, al comentariului din cele citite (şi nici din care surse s-a informat), dar să nu ştii că afirmaţia asta s-ar putea referi numai la Transnistria, iar că în restul teritoriului Republicii Moldova şcolile au audoptat, de mulţi ani, programe în care limba maternă este numită corect: limba română – este dovadă de incompetenţă. Să dezinformezi cititorul, ignorând realitatea adoptării alfabetului latin pentru limba română, este la fel o dovadă de incompetenţă crasă.

„Pentru ca prapastia de pe Prut sa se adâncească, UE a oficializat la sfârşitul lui 2007 limba moldovenească, în Parlamentul European pentru acordul Uniunea Europeana – Republica Moldova. Întrun paragraf al acestui document se spune ca toate actele semnate între cele doua părţi se vor face “in limba moldoveneasca si limbile tailor membre ale UE”.” – continuă autorul anonim, care, se pare, nu a aflat că, la insistenţa Comisarului european pentru multilingvism, Leonard Orban, referirile la denumirea de „limba moldovenească” au fost şterse de pe site-ul Comisiei Europene, iar actele oficiale dintre UE şi R. Molodva nu mai utilizează nici ele sintagma „limba moldovenească” (vezi, în acest sens: http://www.gandul.info/actualitatea/limba-moldoveneasca-scoasa-vocabularul-ue.html).

„Limba moldoveneasca a fost acceptata chiar si de Academia Franceza, mai notează Ziare.com.” – mai scrie Hotnews.md. Ştirea nu e nouă. Ea a fost lansată de presa proguvernamentală de la Chisinău, „moldo-stataliştii” lăudându-se cu „victoria” asupra ştiinţei (asupra lingviştilor din întreaga lume), care n-a recunoscut niciodată existenţa unei „limbi moldoveneşti”.  „Academia franceză a acceptat termenul de limba moldovenească”, titra acum un an un articol pubicat în Moldova Suverană, semnat de moldovenistul Viorel Mihail, care afirma că termenul eronat a fost acceptat de “comunitatea internaţională”. Presa anticomunistă de la Chişinău a publicat mai târziu o dezminţire. Prim-vicerectorul Universităţii Libere Internaţionale din Moldova, Ana Guţu, care l-a contactat pe responsabilul de ediţie a Dicţionarului Academiei Franceze, S. Tonolo, solicitându-i explicaţii, a demonstrat falsul folosit de adepţii „moldovenismului primitiv”. Mă întreb, cum se întâmplă că Hotnews.md reia acest fals, iar yam.ro îl şi promovează, în ciuda faptului că discuţiile pe acest subiect s-au stins demult? Nu e o elementară obligaţie a jurnaliştilor să verifice, dacă informaţia mai e de actualitate?

În continuare citim: „Dupa venirea comunistilor la putere, disensiunile dintre Bucuresti si Chisinau au atins punctul maxim in acest an. Vladimir Voronin nu accepta identitatea romaneasca in Republica Moldova. Etichetarile ca “ocupantii romani” si “eliberatorii rusi” sunt frecvente in discursurile presedintelui de la Chisinau, punctează Ziare.com.” E adevărat că PCRM a venit la putere, în 2001, cu un discurs antiromânesc, pe care l-a cultivat, dezvoltat pe parcurs, făcându-se de râs în faţa lumii întregi şi încasând critici dure din partea organismelor internaţionale abilitate cu supravegherea respectării drepturilor omului. Ceea ce nu spune Hotnews.md este că antiromânismul era o politică ofcială în RM şi până la venirea la putere a lui Voronin. În ultimii ani, sub presiunea opiniei publice internaţionale, au devenit posibile declaraţii politice pro-româneşti, ceea ce pe vremea agrarienilor, de exemplu, era de neimaginat. Se zice că un semiadevăr este mai rău decât o minciună întreagă. În acest caz, semiadevărul se poate compara doar cu politicile elaborate în instituţiile specialzate din perioada stalinistă.

„Teza despre inevitabila unire a Republicii Moldova cu Romania a aparut la inceputul anilor 1990. Sustinatorii acesteia au disparut treptat, astfel ca numai un procent mic dintre moldoveni mai cred in aceasta idee. In plus, orice modificare statala pe harta Europei nu poate fi posibila fara acordul marilor puteri.” – mai citim în articol.

Ce înseamnă „teza despre inevitabila unire”? Ideea, intenţia, opinia că o reunire cu Ţara ar fi o soluţie – astea, într-o formă sau alta, au existat mereu. Doar că, în perioadele de dictatură, în condiţiile de cenzură politică, aşa ceva nu putea fi susţinut în public. Nici în anii de după implozia URSS ideea nu a făcut obiectul unor dezbateri publice serioase. Prin 1994 – 1995, când în presa oficială apăreau articole despre „duşmanii statalităţii moldoveneşti”, riscai să fii călcat de o maşină (ca şi cum întâmplător – din păcate, accidente ciudate au şi avut loc), sau să fii dat afară din serviciu pentru o astfel de atitudine „antistatală” (şi cazuri din astea s-au întâmplat). Astăzi, în ciuda discursului primitiv al PCRM, declaraţiile prounioniste răsună în stradă (pe la mitinguri), la radio şi TV (ProTV, EUtv, Vocea Basarabiei), în presa scrisă (Literatură şi Artă, Timpul, Jurnal de Chişinău, Ziarul de Gradă, Contrafort, Flux etc.), în presa electronică. În ciuda faptului că discursul unionist este atacat cu înverşunare de oficialităţi, frecvenţa şi aria de extindere a opţiunii unioniste s-au mărit. Se pot aduce nenumărate exemple, unul fiind chiar forumul radiofonic Vocea Basarabiei, care abordează cu predilecţie o tematică unionistă. Aş îndrăzni să afirm că ideea necesităţii reunirii cu România, alături de cea proeuropeană, a cucerit Basarabia definitv şi că procesul este ireversibil. În orice caz, tendinţa unionistă este evidentă pentru oricine citeşte presa de la Chişinău şi cunoaşte starea de lucruri din regiune. De aceea mă întreb, cine are interesul să dezinformeze în halul acesta citiorul, tocmai acum, când există o speranţă la normalizare, când nevoia de schimbare a cetăţenilor Republicii Molodva pare să ia o forma explicită în discursul câtorva partide politice de pe scena politică de la noi?

sursa: http://politicom.moldova.org/news/ignoranta-sau-dezinformare-sau-din-nou-despre-moldostatalism-184004-rom.html

N.B. Hotnews.md a retras articol în cauză chiar a doua zi, pe 19 februarie. Întrebarea însă rămâne în picioare: cine are interesul să fluture neîncetat/şi neobosit (ca să ne exprimăm mai puţin lemnos) nişte informaţii false, „extrase” dintr-o discuţie demult fumată?

Steaua de Vineri a lui Grigore Vieru

22 feb.

de Argentina GRIBINCEA

(Din săptămânalul electronic RLIV/ACUM. Material propus pentru publicare la data de: 25-01-2009 de Petru CLEJ)

Ala-bala, prin aluni,
Unde eşti, copile-luni?!
Şi tu, copilandre-marţi,
Cu mari ochii tăi miraţi?!
Şi tu, miercure, ah, floare
Adolescenţă visătoare?!
Şi tu, joie mohorâtă
Tinereţea mea pierdută?!
Nu pleca, vinere, înca,
Stea matură şi adâncă!
C-o să vina sâmbăta
Cu rece suflarea sa
Şi-o să-mi lase geana stinsă
Şi-n duminici gura ninsă.
(Grigore Vieru, Steaua de Vineri)

Mii de comentarii îndurerate, precum nişte albinuţe vorbitoare de română, au asalatat Internetul, chiar de la prima ştire despre accidentul în care şi-a pierdut viaţa Grigore Vieru. Forumurile, listele de discuții, paginile presei online au fost inundate de mesaje în care tristeţea și durerea pierderii poetului se îmbină cu admiraţia.
“Cred că trebuie inmormântat la cimitirul Belu din Bucureşti, şi aşezat lângă mormântul lui Mihai Eminescu, a cărui cale a urmat-o. Simbolic, locul lui este acolo” (Ionuţ Buzu); “Îţi mulţumim, Poete, că ai ales timpul nostru pentru a poposi pe Pămînt. Îţi mulţumim pentru versurile tale, prin care am învăţat să ocrotim şi să valorizăm comorile limbii române, am găsit curajul de a crede, de a iubi, de a spera şi de a lupta pentru Adevăr. Îţi mulţumim, Poete, pentru privilegiul acordat de a-ţi fi contemporani.” (Din Italia, Olga Irimciuc); “Stiu Grigore, ca şi Domnia ta, că Dumnezeu pe cine iubeste incearcă. Unde-i merge Grigore, noi cât om trai om fi cu tine, ca un Sfânt ai fost pentru neamul nostru Românesc!Sunt mândru că am fost contemporan cu Domnia ta şi că ai dat o lecţie de românism şi românilor din ţara mamă. Odihneşte-te-n pace, Om de Dumnezeu ales !!!” (Liviu Hetea); “Grigore Vieru a fost şi va rămâne Poetul copiăariei noastre”, (Durere, din Canada, Mihaela), ”Am crescut cu poeziile lui frumoase, am adus Albinuţa şi în Canada şi creştem copiii cu aceleaşi extraordinare poezii”, (Gică), “Acum le va recita îngerilor despre frumoasa Basarabie.” (Simona – Marea Britanie); “Vieru ne-a reîntors limba neamului ce ne-a fost răpiă cîndva, încetul cu încetul…de la simplu la şi mai simplu să nu ne obosească”(Donea Sofia); “Ne-a părăsit atunci cînd cel mai mult avem nevoie de el. A murit fără să-şi împlinească visul pînă la sfîrşit. Poate aceasta durere ne va trezi din somul cel de moarte… “ (Liviu Belîi); “Veşnic va trăi in inimile noastre, el este şi va ramane ţara, mama, graiul – deoarece el a cântat plaiul şi neamul nostru câte zile a avut… Sincere condoleanţe tuturor celor care simt golul enorm în inima neamului nostru” (lacrima); “Din toate timpurile a fost aşa – trebuie sa moară cineva ca să ne UNEASCĂ!” (Galina).
.
Astea sunt doar fragmente din sutele de mesaje postate pe site-ul Protv Chişinău. Alte posturi de televiziune, precum şi ziare, din Basarabia sau din Ţară, conţin cel puţin la fel de multe mărturii ale dragostei populare pentru cel care, prin ceea ce a scris, prin felul în care a înţeles să-şi slujească Patria, prin “curajul de a trăi”, prin “curajul de a muri”, la 20 ianuarie 2009, a reproiectat Podul de Flori în centrul Chişinăului. Funeraliile Poetului au scos din starea de latenţă “diviizile lui Vieru”, cum a „catalogat”, plastic, acest fenomen un cunoscut comentator politic, într-un articol din ziarul Timpul. Au urmat, cum e şi firesc, cununile din cuvinte, depuse, cu modestie, la poalele monumentului virtual al lui Grigore Vieru, de către colegi, scriitori, politicieni, poeti, jurnalişti. Recunoştinţa manifestată astfel nu e numai pentru ce a scris şi spus, ci şi pentru minunea de a ne fi readus, parcă, în perioada în care speram că se mai poate face dreptate, se poate repara fapta neagră a celor doi dictatori odioşi, Hitler şi Stalin. Cred că nu putea fi un omagiu mai potrivit, adus lui Grigore Vieru, decât această expresie a recunoştinţei noastre, culminând cu intonarea Imnului “Deşteaptă-te, române!” Spun asta, pentru că, dincolo de orice speculaţie sau interpretare tendenţioasă, Grigore Vieru, care părea/era, de fapt, fragil (sănătate fragilă, constituţie fragilă, vulnerabilitate extremă în faţa criticilor sau a indiferenţei şi a debilităţii civice), reuşea să scape, să se „vindece” de orice urmă de fragilitate, când avea ocazia să repete, a câta oară!, că avem dreptul să ne numim români, iar România merită să redevină întreagă. Acest „neastâmpăr” îl apropie într-un fel de oameni, mai ales de cei care s-au simţit, şi ei, nedreptăţiţi…

Iată câteva fragmente din articolele omagiale publicate în diverse ziare: “… marţi, privind la zecile de mii de oameni care se înghesuiau pe treptele Operei, (…) , puteai afirma fără nicio exagerare: nu românii sunt minoritari în R. Moldova, ci Stepaniuc, Voronin, Lupu şi ceilalţi guvernanţi românofobi, care ridică moldovenismul primitiv la rang de ideologie oficială. Această mare de oameni, care se zbătea în valurile durerii, dorind să ajungă la Poet chiar cu riscul de a rupe cordonul de poliţişti, această mulţime care rezona perfect cu Poezia sa, această lume avidă de versul său, aceşti cetăţeni care au epuizat, în câteva ore toate cărţile lui Grigore Vieru din librării şi i-au pus la creştet toate garoafele din florării, acest popor care l-a plâns pe Poet ca pe propriul fiu, a demonstrat că nu e o „minoritate”.” (T.Corai, Trezirea la viaţă a Basarabiei, Timpul, http://www.timpul.md/Article.asp?idIssue=933&idRubric=9565&idArticle=21537) ;

„La Chişinău a venit primăvara. Atât de multe flori l-au plâns în limba lor pe marele poet Grigore Vieru aşternânu-i-se la picioare. Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, din centrul Chişinăului, pe unde a trecut cortegiul funerar, a fost împânzit cu flori, depuse de cei veniţi să-l omagieze pe poet. Unele dintre acestea aveau legate panglici tricolore la tulpină. În aceeaşi limbă toată lumea plângea… “ ( Vitalie Calugăreanu, Loreta Popa, O MARE DE OAMENI LA ÎNMORMĂNTAREA LUI VIERU/“Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”, Jurnal Natinal din 21/01/2009 http://www.jurnalul.ro/articole/142745/o-mare-de-oameni-la-Înmormantarea-lui-vierusunt-iarba-mai-simplu-nu-pot-fi);

“Moartea poetului Grigore Vieru şi opera sa intens mediatizată în ultimele zile i-au determinat pe mulţi basarabeni să-şi revadă atitudinea faţă de idealurile sfinte. În încercarea de a se regăsi în poezia marelui poet, de a afla răspunsuri la întrebările faţă de care ieri erau indiferenţi, oamenii au dat buzna în librării şi au cumpărat toate cărţile scrise de Grigore Vieru: „Abia acum am realizat că ar fi nevoie să avem în casă o carte a acestui poet”, a mărturisit un cumpărător.” (http://www.jurnalul.ro/articole/142844/chiŞinaucartile-lui-grigore-vieru-au-disparut-din-librarii );

“Grigore Vieru a fost un model de poet şi luptător.
Ne va lipsi.
Îl vom găsi de azi încolo în cărţile sale.
Verbul lui va lucra şi în continuare pentru Limba Română, pentru Demnitatea Naţională, pentru Unitatea Neamului Românesc” ( Nicolae Dabija, Fratele lui Eminescu, Literatura şi Arta, (http://www.literaturasiarta.md/) .
Exemplele pot continua cu citate din aproape toate ziarele scrise în Limba Română…

Cum a făcut Grigore Vieru toate astea? Ce „taină” l-a ajutat? Există oare acea „taină”? După cum scrie într-o poezie, datând încă din perioada sovietică, Leonida Lari (un nume care adesori se găseşte pe aceleaşi „liste”, albe sau negre, cu numele lui Vieru), explicaţia e simplă:

“E magul… cine-ar mai putea să cheme
Acea putere tainică-n cuvinte,
Şi să se nască-aşa, din vreme-n vreme,
Şi că-a murit să nu-şi aducă-aminte…” (E magul)

Drept care, Leonida Lari, încă pe atunci, se ruga:

„Nu-l arde, Doamne!.. Poate că anume
Aici, în astă clipă ni se-arată
Ceva din tine călător prin lume
De-atîtea ori şi parcă niciodată!”

Simplitate elaborată. S-a menţionat în repetate rânduri atât simplitatea versurilor lui Vieru, cât şi faptul că această simplitate este doar o aparenţă. “Grigore Vieru are o destinaţie impresionantă în ciuda simplităţii aparente a versului de o mare accesibilitate, si a temelor generale, nu foarte numeroase. Dar el se numără printre acei poeţi a caror fiinţă se face ecoul tuturor, printre acei poeta vates de felul lui Goga, pentru care mesajul poeziei are, în virtutea rădăcinilor vii, atribute mesianice”.(Zoe DUMITRESCU-BUŞULENGA) S-a vorbit şi, în termeni nemeritat de duri, despre “simplismul” versului grigorevierean, dar nu ne vom referi aici decât la părerile care se înscriu în cadrul unei polemici argumentate şi civilizate. E adevărat simplitatea despre care vorbim este una căutată, indelung elaborată, şi vine, parcă, dintr-un fel de grijă părintească pentru cititor, Vieru adresându-se în primul rând copilăriei (sau: copilului din ochii cititorului). Alteori, avem impresia că principala grijă a poetului e să fie cât mai econom cu cuvintele (poate ca să protejeze pădurea, unul dintre simbolurile cele mai pregnante ale liricii lui Vieru?), comprimându-le până la starea de material exploziv şi aruncându-le în mijlocul cetelor de contestatari sau detractori – mai ales că ştia foarte bine că se află în vâltoarea unei bătălii departe de a fi o simplă polemică pe principii estetice (“glontele internaţionalist”, “Eminescu este chiar Limba Română”, “Ţara este chiar Prutul”, “Să nu mai fiu întrebat […] Ce caut în Ţara mea”, “Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor ei”; „Romania este o tara plina de campii, munti, ape, cantece, istorie si granite.” etc.). Poate că avea acest curaj, pentru că era ferm convins de existenţa acelei Taine care îl/ne apără?..
“Nenea Grigore Vieru”. Până în pragul Împărăţiei Poeziei lui Vieru m-a adus, de mână, tata, şi eu ţin minte şi azi pregătirile pentru una dintre acele Zile ale Poeziei (care sunt o tradiţie în Basarabia şi care îmi lipsesc atât de mult) şi întrebările părinţilor mei: “Ce poezie îi vei spune lui Grigore Vieru, când te va întreba dacă ştii vreuna?”). Mai departe însă poezia lui Vieru a fost cea care mi-a asigurat accesul în Împărăţia Poeziei, pentru că versurile lui Vieru, prin felul lor de a se împrieteni cu sufletul copilului, au meritul de a-l incuraja şi ghida în actul de cucerire a altor Împărăţii de pe Planeta Cărţilor. Primul meu autograf (şi, bănuiesc, tot aşa se poate lăuda o mare majoritate de basarabeni cititori) este de la Grigore Vieru (“nenea Grig”, cum îl numeau, deseori, copiii). Totul se întâmpla foarte simplu: poetul te întreba cum te cheamă, făceaţi cunoştinţă, ca doi oameni mari, şi, după un schimb de replici, Vieru îţi lăsa pe prima fila a cărţii două rânduri care, de cele mai multe ori, rimau în mod ingenios cu numele tău. Plecai mai târziu acasă, aproape convins că ai şi crescut mare! În orice caz, cu impresia că eşti de o seamă cu poetul. Acel prim autograf, scris de mana lui Grigore Vieru, sună aşa: “Pentru mica Argentina, să crească dreaptă ca lumina!” şi a fost de multe ori de mare ajutor pentru mama, care, atunci când vroia să ma “îndrepte”, făcea trimitere la autoritatea lui Grigore Vieru…

Albinuţa. „Blând şi viteaz, tradiţionalist şi modern, Grigore Vieru ne-a dat o
Albinuţă pentru întreaga Românie de azi şi de mâine” (Eugen COŞERIU)
„Primul meu Abecedar” a fost şi el scris de Grigore Vieru, în colaborare cu Spiridon Vangheli. Mai târziu, Albinuţele, mai colorate, cizelate, curăţate de acele simboluri sovietice, care fuseseră obligatorii în perioada în care eram parte a URSS, transcrise în alfabet latin, au împânzit satele şi oraşele noastre, intrând în fiecare casă unde era cel puţin un preşcolar. Astfel, acei dintre copii care nu au avut şansa de a se întâlni cu “nenea Grigore Vieru” la Ziua Poeziei sau la matineele de la grădiniţă, acele “adunări selecte”, pe care Vieru le frecventa cu eleganţa şi interesul unui membru al înaltei societăţi, nelipsit de la evenimentele mondene, l-au întâlnit în ziua în care s-au întâlnit şi cu prima literă din alfabet.

“Unde fugi tu, valule?/Către mare, malule!/Unde urci tu, pomule?/Către soare, omule!/Ce aştepti tu, pragule?/Tot pe tine, dragule!/Mulţumesc, prăguţule!/Sărut picioruţele!”( Grigore Vieru UNDE FUGI TU, VALULE?) Poezia pentru copii a lui Vieru este probabil cea mai serioasă din toată creaţia sa. Chiar şi atunci când glumeşte (“Cum se spală ariciorii”, “Purcelul” sau “Două mere”, de exemplu), Vieru găseşte diverse modalităţi de a-i sugera cititorului că aşteaptă de la el să aprecieze corect toate gafele şi trăsăturile negative ale protagonistilor, ideea că ar fi superior acestora, prin înţelepciune şi cuminţenie. Vieru este un bun pedagog, fără să fie excesiv de didacticist: îl ajută umorul si metafora, care, paradoxal este accesibilă înţelegierii copilului, în ciuda mecanismului său mai complex. Mereu m-a impresionat faptul, pe care l-am constatat în mai multe rânduri, că noţiunea abstractă de “dor de Patrie”, de pildă, nu trebuie explicată în mod special unui copil, dacă acesta este familiarizat cu poezia lui Grigore Vieru. E firesc, logic şi ce poate fi mai simplu, dacă Vieru a demonstrat:

Mamă,
Tu eşti patria mea!
Creştetul tău
Vârful muntelui
Acoperit cu nea.
Ochii tăi
Mări albastre.
Palmele tale
Arăturile noastre.
Respiraţia ta
Nor
Din care curg ploi
Peste camp şi oraş.
Inelul
Din degetul tău
Cătare
Prin care ochesc
În vrăjmaş.
Basmaua
Steag,
Zvâcnind
Ca inima…
Mamă,
Tu eşti patria mea!

Grigore Vieru simte că nu există bariere de comunicare între el şi copilul care-i citeşte versurile şi are curajul să abordeze, în poezia sa pentru copii, şi teme care par a se preta mai degrabă poeziei pentru maturi. De aici şi o stare de confuzie, ca şi cum n-ar exista o frontieră sesizabilă între lumea copilăriei şi cea a maturităţii. Personajul central e, sigur, Mama (ochii ei, mâinile, vorba…), apoi, intervine, în mod logic, tema Graiului Matern (“Pe ramul verde tace / O pasăre măiastră, / Cu drag şi cu mirare / ascultă limba noastră / De-ar spune şi cuvinte / Când cântă la fereastră, / Ea le-ar lua, ştiu bine, / Din, sfânta, limba noastră.”). Tema Limbii Române şi cea a Plaiului Natal (Pe vale, pe culme / Stau satele mele / Aproape de codru, / Aproape de stele (Satele Moldovei), a Patriei şi a lui Dumnezeu (pe care Vieru îl “găseşte”, unde în altă parte, dacă nu tot în ochii mamei?) se succed la fel de firesc, precum ziua şi noaptea, soarele şi luna.

În acest fel, nedureros şi lin, “creşete” cititorul de poezie, până ajunge să înteleagă poate cele mai frumoase poezii despre mama („Nimeni în lume nu a scris poeme atât de emoţionante despre mamă”, după cum consideră criticului literar Alex Ştefănescu, acelaşi care a spus că Vieru ar fi meritat Premiul Nobel pentru poemele despre mama).
„Când m-am născut, pe frunte eu /Aveam coroană-mpărătească /A mamei mână părintească / A mamei mână părintească” (Grigore Vieru, Mâinile mamei). Când,
în 1982 apare ciclul de versuri “Litanii pentru Orgă”, în calitate de cititor, nu poţi evita senzaţia pierderii unui om apropiat, atât de sensibil devii, în urma atingerii cu poezia lui Grigore Vieru. Este anul în care trece în nefiinţă mama poetului şi, astfel, cititorii vor afla că poţi vorbi cu moartea şi să-i spui ce simţi (“Nu am, moarte, cu tine nimic…”) şi să simţi singurătatea în locul casei părinteşti sau al acelor lucruri care nu o mai au pe mama în preajmă, şi chiar să exclami, neajutorat:“Sunt cel mai fără de noroc!”, şi să revii, resemnat: „Deşi înţeleg, înţeleg/ Că toţi suntem / Un lemn de foc.” (G.Vieru, Litanii pentru orgă). Tema echilibrului fragil între viaţă şi nefiinţă va reveni de acum încolo în poezia lui Grigore Vieru, fie că va scrie despre amintirea mamei, fie că va regreta accidentele şi pierderea unor prieteni dragi…

Eminescu este motivul care pare să domine poezia lui Grigore Vieru, deşi poetul nu are prea multe poeme dedicate exclusiv lui Eminescu. Dimpotrivă, multe dintre poeme  sunt inpsirate de prietenia cu poeţi contemporani, pe care Vieru i-a cunoscut personal. Este un alt paradox al poeziei lui Vieru, datorat probabil puterii/plasticităţii imaginii lui Eminescu din poezia Legământ: „Ştiu, cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare, /Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot de-asupra cărţii Sale” sau cunoscutului refren „Eminescu să ne judece”.

“Fiindcă iubesc”. Probabil că acea “taină”, despre care se tot discută că ar fi cea care îl apără pe poet este, totuşi, iubirea. Iubirea “descoperită” încet, cu fiecare vers, cu fiecare nou poem, iubirea care, după ce închizi un volum de Vieru, apare ca un diamant cu multiple faţete, la care poetul a trudit (“plecând în fiecare dimineaţă la câştig în minele de sare ale Limbii Române”, cum obişnuia să spună) şi care acum străluceşte din ce în ce mai clar.

Şi-a iubit limba maternă, dar şi ea l-a iubit. Nu degeaba reuşea să “povestească” un întreg film erotic în doar câteva cuvinte, ajutat fiind chiar de bătrânul folclor românesc:

Ah, din camaşa ta
Foşnind ca frunzarele
Trupul tau gol ieşea
Ca din nouri soarele.

Ieşi, soare, iesi
Ca ţi-oi da cireşi!…

Erai umedă ca un culbec,
Frumoasă şi umbra-ţi era,
Încât vroiam să ma plec
Să-i spun la ureche ceva.

Melc-melc,
Codobelc!..

(Grigore Vieru, IEŞI, SOARE, IEŞI)

Sau să explice, în alte câteva cuvinte, starea de înstrăinare, sentimentul excluderii, atunci când nu se mai poate înţelege cu iubita („Nu mi-s dragi pe cer nici stele, c-ai privit şi tu la ele…”)

Sigur, Vieru ştia că Limba Română îl iubeşte, altfel nu ar fi scris atât de mult și atât de inspirat. Cu toate astea, se poate sesiza, indirect, sentimentul că ar fi un „copil orfan al limbii romane”: în una dintre poezii poetul ne anunţă că a pierdut “toate cuvintele” şi că încearcă să scrie cântece cu doar două dintre cuvintele pe care a reuşit să le recupereze. Mai târziu, poetul se va întreba dacă va fi plans de limba română… Zilele astea, Limba Română l-a plâns, frăţeşte, „în aceeaşi limbă” – pe cele două maluri de Prut, reunite sub Steaua de Vineri a lui Grigore Vieru. Stea care ne va lumina mereu, pentru că avem nevoie de ea.

Lipsesti dintre lumine,
Dar nu lipseşti din mine.
Lipsesti de la fereastră,
Dar nu din limba noastră.
Lipseşti din blânda seară,
Dar nu lipseşti din ţară.
Plecată eşti in moarte
Ci-aproape, nu departe.

(Grigore Vieru, Litanii pentru orgă)

P.S. Prezentul articol este doar o încercare de a-mi explica ceea ce a rămas dincolo de opera lui Grigore Vieru. Nu este o analiză literară, ci doar o trecere prin filiera sentimentelor din aceste zile a poeziei lui Vieru, care mi-a fost mereu aproape. Am ocolit cu bună ştiinţă aspectele cele mai sensibile, precum: sârma ghimpată din inima lui Grigore Vieru, controversele de ordin estetic şi politic, imaginea publică şi interferenţa ei în destinul versului lui Grigore Vieru, subiecte asupra cărora ţin neapărat să revin.

Bucureşti, 25 ianuarie 2009

http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9051

Video, In memoriam Grigore Vieru, cadre de la funerariile Poetului:

Iurie Sadovnic, Să văd ce-i zice tu…

Populară (La Răciula)

22 feb.

Toamna desfrunzeşte codrul,

Eu cuprind şi-alint copacii,

Nu mai ştiu, sunt crengi, sunt frunze,

Sau mă-ating a’ tale braţe…

 

Cine, rece, mă sărută?

Bradul trist, frunza căruntă?

Poieniţa-n jur e mută,

Ultimă e hora frunzei,

Iar pe degetele ude

Mi se plimbă buburuze…

 

Cine umeri-mi mângîie?

Bradul, lacrimi de tămâie?

Cine cântă de mă-ncântă?

Un izvor cu voce frântă

Zice-şi cântecul de veci

La funici, gâze, culbeci:

 

“Cine ştie-a săruta,

Flori pe chip i-aş presura,

Cine ştie-a mângâia,

Ochii-n cântec i-aş scălda…”

 

(Variantă.1982)

 

 

Conflict cu umbra

22 feb.

Umbra-mi adoarme pe frunze-adormite

Fruze cad şi adorm peste umbră-mi.

O veche amică, visarea, mă fură

Şi-n legănare de frunze mă-aruncă…

 

Tot visarea, tot ea mă şi prinde.

Visarea, doar ea e în stare

Să-mi potolească setea de Cuvinte…

 

Mai cade-o frunză şi… amorţeşte,

Şi toate tac în jur, împărăteşte.

Dar se ridică umbra-mi răzvrătită,

Răstoarnă liniştea ca pe un pahar:

Sub fiecare frunză i se par

Ascunse comori de Cuvinte.

 

Opresc acest spectacol ruşinos,

Pornim spre casă, două răstignite,

Umbra şi eu. Iar frunza jos,

Rămâne, răscolită şi jignită.

(Variantă. Publicat în Literatură şi Artă, nr.47 (2259) din 17 noiembrie 1988)

Pe Aleea Clasicilor, vara…

22 feb.

Eminescu (2)De aur florile de tei îşi picură esenţa

peste iubiri, peste dureri, sfidând

indiferenţa,

un trist parfum inundă Aleea, şi Poetul

cu plete răvăşite  răsare din frunzeturi…

Un vers,

care, teieşte,

topeşte-se şi iar

dă muguri, înfloreşte, se scutură amar…

Durere e, profundă, nu mică nostalgie,

De parcă un păgân

ne-ar despărţi de glie…

Apăs pe gură,

rece, coperta unei cărţi:

„Că te-am iubit atâta, putea-vei tu să ierţi?” …

 

 

 

Durere lină,

valuri, sub ele, zbuciumat,

dă din aripi un suflet,  un altul s-a-nălţat…

Nu plâng,

e-o fericire a şti că ai puteri

să-nduri şi azi, şi mâine,

cum îndurat-ai ieri…

(Variantă. Publicat, iniţial, în Literatură şi Artă, nr.47 (2259), din 17 noiembrie 1988)

Gutuie

22 feb.

Ca plânsul ce se-ntâmplă în tăcere,

          aroma ta

îmi luneca în suflet, sacră miere,

          spre-a nu uita…

 

Fuseseşi fructul-amintire,

                                           simbolul viu

                                                      al înălţării prin iubire,

    de-un aur palid şi sălciu,

                     acum, ţi-e putredă culoarea.  

Amice trist,

              fixez în carnea-ţi dulce lumânarea

                                                                      răsună Lizst…

 

Mai luminează-mi, veştedă gutuie,

                                                       încă un rând.

Ca tine-aş vrea,

                         la un sfârşit de cărăruie,

                                            să mor la fel de blând…

 

(Variantă. Publicat şi în culegerea Dintre sute de catarge, Chişinău, Literatura artistică, 1990)

Bunicul

22 feb.

Bunicul a fost lemnar, a pus uşi, ferestre…

Şi a spus poveşti.

Înainte de a adormi pe veci

bunicul îşi spunea poveşti:

ca să nu le uite, explica, răbdător,

când era întrebat…

 

Eu plângeam, desperat, egoist –

se stingea un foc ce luminase pentru mine.

Pe drum spre Biserică

(unde se aprind lumânări de stingerea noastră)

nunţile mi-au tăiat din timp,

ca din tortul miresei,

trecând peste amarul meu,

atât de nou, încât nici nu-i simţeam culoarea,

cu voalurile lor,

indiscutabil, albe…

Nunţile, lumina sufletului lui…

 

Şi noi vom aprinde lumini,

amintiri,

noi, nepoţii lui, cocoţaţi, ambiţioşi,

toţi, pe acelaşi genunchi al bunicului,

semiameţiţi de mirosul de tutun

şi semiadormiţi de nesfârşirea poveştii –

argumentul care ne confirma ceea ce ştiam: eram

cei mai frumoşi nepoţei din tot satul!

Şi noi credeam că ferestrele puse de bunicul

erau cele mai frumoase din lume…

 

Uneori, dimineaţa vine tristă

şi e ca şi cum ar trebui să cobor

din braţele bunicului

fără să aud sfârşitul poveştii.

Cum vine asta,

 să nu afli cu ce s-a terminat istoria!

 

Undeva, în satul în care am copilărit,

din fiecare fereastră pusă de bunicul

priveşte câte o poveste

neterminată.

 

De la un timp

şi cimitirul mi-a devenit un loc drag,

iar paşii mei,

prin toate oraşele pe care nu le-a văzut bunicul,

spun o poveste

pe care el nu ar fi vrut să o uit…

Bucureşti, 1999

Cezara

22 feb.

De fiecare dată când ne întâlneam

ar fi trebuit să facem cunoştinţă,

pentru că mă priveai aşa de parcă nu m-ai fi recunoscut…

 

Îmi venea să te apuc de mână şi să-ţi spun

că nu sunt femeia care-ţi vorbeşte,

ci copilul care a descoperit că Pământul este un leagăn.

Eram copilul care leagănă Pământul cu piciorul…

 

Din vrerea de a nu mă pierde,

cumpără-mi cea mai scumpă…

?..  minge!

din câte există

şi dă-mi-o, cerşindu-mi bucuria cu ochii…

 

Din frica de a nu mă mai auzi

cum schimonosesc

frumoasele cuvinte din limba ta,

repetându-le şi însuşindu-le,

aşa cum cum ţi-am zis „al meu” din prima zi,

cumpără-mi jucăria după care plâng

şi cu care nu mă voi juca niciodată…

 

Ceea ce vrea acest copil teribil

de la tine

este ceea ce-ţi va rămâne

după ce vei fi pierdut tot…

 

Revenită din ceaţa insulară, din opera

unui poet invechit şi romantic,

din ameţitoarea apropiere

a catedralelor,

din duritatea unei filosofii noi, străine,

descopăr că am lăsat acolo

propria-mi identitate –

acolo, pe insulă,

unde nu voi reveni niciodată…

Oxford, 1995

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, pași în strungi şi verbe…

J.J. Anderson's Blog

Someday, what follows will be referred to as “his early works.”

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Cosmisian - Neoproză „smart emotional”

Mouelle Roucher „Eratele sunt mai bune decât ciornele publicate. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul.” ~ Lucette „Degetele tale sunt definiția sofisticată a unui semn de carte perpetuu”

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

Drumurile lui Spetcu

Blog de om umblat

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 20-year-old wallflower

CritDicks.com

Products / Places / Services

The Soft Pillow

He became ink in her pen and she never stopped writing.

dan moldovan

blog de poze

Find the details

for covetable, decorative product designs and interiors news

Doru Braia

Talk Soc

A Dose A Day

Inspirations for Nurses (and non-nurses)

A.D. Martin

writing - novels - film - television - video games - other stuff

Saltarosgarden

A garden of my dreams coming to live!

Comunităţi de Prieteni: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi"

Communities Of Friends - All For One & One For All

Condamnat la prietenie!

Căci mor trăind...

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Doina Soltan

"Cele mai frumoase locuri prin care am umblat au fost sufletele oamenilor pe care i-am iubit." Irina Binder

Compendiu de istorie și diplomație

“Vrei să admiri un om? Privește-l din îndepărtare…” - Adrian Sereș -

infinitdegânduri

Loneliness ends with love.

Gheorghe Cuciureanu

În fond despre ştiinţă

prietendevremerea

O vorba buna

…touch my sound…

Where sound can be touched, felt and seen.

Ivano Mingotti

Pagina ufficiale autore

Gustosel

Descoperă bucuria de a găti acasă!

Gheorghe BREGA

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

andreibotnari.wordpress.com/

Andrei Botnari. Photography and travel blog

PoliteiaWorld

Quis custodiet ipsos custodes?

Anghel

A great WordPress.com site

SECRETELE SĂNĂTĂȚII ȘI FRUMUSEȚII CU MARIA BOTNARU

Nu poți cumpăra timpul, dragostea și sănătatea cu toți banii lumii

Memoria Fonogramica

Muzici vechi pentru urechi noi

Elena Tănăsescu

Put a little magic in your life

Viva la vida

despre muzica

baletalessia

un site despre balet

The Tragic Life of Frank

Around five minutes ago I had this sudden revelation; that my life is quite sufficiently, tragic.

Motoare 2 timpi

Otto von Diesel

La margine de timp

Credinta te poate ajuta sa muti muntii din loc, iar dragostea te ajuta sa ii treci...

ANDREEA VASILE

Povești despre oameni ca tine

%d blogeri au apreciat: