Arhiva | 11:15 pm

Ce caută Stalin la Bruxelles?

20 feb.

Ce caută Stalin la Bruxelles?
Ediţia de Vineri Nr.42 din 19 octombrie 2007
    La 10 octombrie 2007, la Bruxelles, au fost semnate Acordurile de facilitare a regimului de vize şi readmisie cu participarea dlor Franco Frattini, vicepreşedinte al Comisiei Europene, Andrei Stratan, viceprim-ministru, Ministrul Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova, şi Manuel Lobo Amtunes, secretar de Stat pentru Afaceri Europene al Republicii Portugheze, reprezentând Preşedinţia UE.

    Toate bune şi frumoase, dar Acordul menţionează că este scris într-o limbă inexistentă: “limba moldovenească”. Înseamnă asta oare că nici de acum încolo cetăţenii RM nu vor putea beneficia de dreptul de a călători în ţările UE? Cât de mult te poţi baza pe un drept, stipulat într-un tratat care, la rândul său, se bazează pe o minciună?
    Comuniştii mai au un pretext pentru a relua ofensiva contra limbii române
Văzută din perspectivă istorică, semnarea la Bruxelles a Acordului privind facilitarea emiterii vizelor şi a Acordului de readmisie între Comunitatea Europeană şi Republica Moldova, conţinând sintagma “limba moldovenească”, nu este decât un gest (repetat, pentru că nu e primul caz de acest fel) de autentificare pus pe foaia de titlu a teoriei staliniste despre “naţiunea moldovenească”, primul “capitol” al căreia o constituie teoria “limbii moldoveneşti”. “Naţionalismul moldovenist”, alias “moldo-statalismul”, este o noţiune care se suprapune perfect cu cea de “stalinism”.
    Rămâne de văzut cât de mult le va uşura acest document viaţa cetăţenilor RM, probabil că nu prea mult, pentru că e vorba de un anume grad de libertate de mişcare, dar una limitată prin însuşi statutul RM, ca ţară vecină UE. Totuşi, e mai bine decât nimic. Cu siguranţă însă, de acum încolo comuniştii mai au un pretext pentru a relua ofensiva contra limbii române şi a identităţii româneşti în RM, considerând că au, în textul acestui document, un argument solid, cu care să închidă gura filologilor-romanişti din lume, care contestă teoria lingvistică a lui Stalin. Sigur, în ochii unui filolog serios, un document, fie el semnat şi la Bruxelles, nu va avea prioritate în comparaţie, să zicem, cu argumentele unui Eugen Coşeriu sau Ion Dumeniuk. Totuşi, evenimentul s-a produs, există precedente, este un act de încurajare pentru guvernanţii noştri de a-şi continua politica naţionalist-agresivă cu care s-au lansat în campania electorală, în 2001. De aici şi necesitatea ca societatea civilă de la noi să se maturizeze şi să caute modalităţi eficiente de a influenţa deciziile politice, astfel încât să nu admită greşeli de genul celei care s-a strecurat în Constituţia RM, privind denumirea limbii de stat.
    Privită din perspectiva “războiului contra României” (după cum au fost numite aceste campanii, lansate cu o peridiocitate demnă de o cauză mai bună şi devenite anoste), semnarea acestui document este absolut logică, se înscrie în şirul lung de gafe “moldoveniste”, cum ar fi: atacurile antiromâneşti ale lui Alexei Tulbure la Strasbourg, articolele furibunde contra identităţii româneşti din Moldova Suverană sau Sens (pentru cine îşi mai aduce aminte de acea foaie de altfel insignifiantă ca fenomen mediatic), dicţionarul lui Stati, marea “dilemă moldoveană” a consulatelor româneşti sau recentele declaraţii ale lui Voronin despre “fuziunea” armatei Chişinăului cu cea a Tiraspolului, restricţionarea fără niciun temei legal a accesului pe teritoriul RM a delegaţiilor din România invitate la sărbătorirea Hramului oraşului Chişinău sau adoptarea, pe 11 octombrie a.c., a proiectului unei legi vădit discriminatorii de către Parlamentul RM. O nouă manifestare de antiromânism din partea Chişinăului era deci de aşteptat, mai ales că ea se produce chiar în perioada în care la Chişinău se deschide un Centru de Informare şi Documentare NATO (crearea căruia nu ar fi fost posibilă, dacă societatea nu ar fi manifestat interes pentru oportunităţile oferite de vecinătatea cu OTAN şi perspectivele de colaborare cu aceasta), iar retorica naţionalist-moldovenistă pierde teren în faţa necesităţii vitale a RM de a se alinia la standardele democratice ale UE. O recidivă a moldovenismul era deci previzibilă – şi tocmai de asta e atât de regretabil că s-a produs, cu efecte atât de răsunătoare, tocmai la Bruxelles.
    Cunoaştem insistenţa cu care forţele antioccidentale presează asupra RM, cunoaştem şi lipsa de scrupule cu care Rusia îşi “manifestă” interesul pentru această zonă, şi felul în care anumite evenimente, la prima vedere banale, capătă o notă absurdă, ionesciană – tocmai din cauza interferenţei intereselor unor forţe antioccidentale cu cele ale majorităţii populaţiei din RM. De ce ne-ar mira, atunci, că teoria lui Stalin caută să se insinueze în relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinău şi (de la 1 ianuarie 2007) dintre Bruxelles din Chişinău, încercând să ne imobilizeze, să nu ne permită să ne continuăm traiectoria proeuropeană? Nu era acesta, în fond, scopul cu care a fost creată RASSM, iar mai târziu “îngheţat” un conflict artificial la Nistru? Nu pentru asta a comis stalinismul acele atrocităţi (foamete organizată, deportări în masă, rusificare forţată) în Basarabia? Nu pentru a ne îndepărta de Europa şi, în definitiv, de noi înşine? Nu cu acest scop a fost inventată teoria “limbii moldoveneşti”? Pai, şi atunci? Şi dacă ştim toate astea, ce ne împiedică să ne formăm reflexele necesare în astfel de situaţii? Care dintre partidele politice sau numeroasele ONG-uri de la noi vor găsi de cuviinţă să protesteze şi, mai ales, cât de eficiente vor fi acţiunile lor? 
    De la proclamarea independenţei RM, chiar dacă era evident că ingerinţa Rusiei în politica RM reprezintă o constantă, totuşi tendinţa apropierii noastre de Vest a fost, mereu, evidentă. Iată doar câteva fapte care demonstrează acest lucru: dintre cei trei preşedinţi pe care i-am avut (şi să nu uităm, în RM preşedintele reprezintă un simbol absolut special, fără o legătură directă cu atribuţiile şi funcţiile lui reale), Mircea Snegur a fost, probabil, cel mai apropiat de idealurile naţionale şi de valorile culturii româneşti, urmat fiind de Petru Lucinschi (ceva mai pro-Rusia şi mai reticent faţă de aspiraţiile de emancipare ale românilor basarabeni) şi Vladimir Voronin (care s-a remarcat prin românofobia de tip vulgar, asumată pe deplin). Cu toate astea, pe timpul lui Snegur (perioada aşa-zis “agrariană”), nu se putea rosti numele de Basarabia, nici glotonimul “limba română” nu era prea agreat de “şefi” sau mass-media de stat, unde campaniile antiromâneşti au făcut ravagii. Tot numele lui Mircea Snegur se poate citi pe primul document semnat de RM cu UE: Acordul de parteneriat şi cooperare încheiat între UE şi Republica Moldova în noiembrie 1994 şi intrat în vigoare în 1998, pe când România nu era încă membru UE. Deşi avea conexiuni mai puternice cu Moscova, Lucinschi a fost acela care a dat undă verde glotonimului “limba română”, în ciuda faptului că era un “moldovenist” mai consecvent decât Mircea Snegur. Cazul Voronin este şi mai contradictoriu: pe de o parte, Voronin însuşi lansează atacuri virulente împotriva a tot ce este românesc, dar, paradoxal, tot el este primul preşedinte moldovean care foloseşte sintagma “armată de ocupaţie”, referindu-se la armata rusă staţionată în Transnistria (anul 2006). Pe de altă parte, societatea pare să fie imună la accesele lui de furie antiromânească, precum şi la teoria care stă la baza politicii naţionale a comuniştilor. Mai mult, în aceste condiţii de xenofobie promovată cu duritate, chişinăuienii votează un primar care vine cu un mesaj perfect structurat pe ideea despre identitatea românească a populaţiei majoritare a RM şi pe dorinţa de europenizare, de desprindere de zona de influenţă exclusivă a Rusiei, un primar care reprezintă o familie de disidenţi antisovietici. Care ar fi concluzia aici, dacă nu aceea că, indiferent de trucurile la care recurg forţele politice proruseşti pentru a manipula electoratul şi indiferent de dorinţa lor de a-şi păstra influenţa în această regiune, tendinţa de apropiere a noastră de Vest este mult mai puternică. În calitate de simbol politic, imnul UE, cântat la sărbătorile naţionale, patronate chiar de guvernanţii noştri, vorbeşte mai mult decât orice alt argument. Nemaivorbind de reactualizarea denumirii sărbătorii “Limba Noastră”, care, anul acesta, şi-a recăpătat titlul complet: “Limba Noastră cea Română”. Probabil că este normal ca atacurile românofobe şi antioccidentale ale guvernanţilor să se intensifice, dar devine clar că ei nu au puterea să schimbe o realitate geopolitică evidentă şi nici forţa de atracţie exercitată de UE şi Occident, în general, asupra RM. Cu atât mai nefirească şi mai alogică ar fi lipsa de reacţie a societăţii civile şi a opoziţiei, în aceste circumstanţe.
    Degeaba am da vina pe Bruxelles sau pe oricare altă organizaţie internaţională cu care avem relaţii, încercând să ne eschivăm de la datoria autoafirmării noastre ca români (şi, implicit, europeni). Dacă noi, cei care ştim la ce ne putem aştepta din partea forţelor de orientare antioccidentală de la noi, nu suntem îndeajuns de vigilenţi, de ce am aştepta de la nişte parlamentari din exterior să fie mai atenţi şi mai fideli intereselor noastre, decât suntem noi înşine?
        Nici celor de la Bucureşti nu prea avem de ce să le cerem socoteală. Ce putea să facă Bucureştiul în cazul Acordului privind vizele UE, de exemplu? Să protesteze, să blocheze semnarea lui? Cu ce bucurie s-ar fi grăbit, atunci, Chişinăul să spună cetăţenilor moldoveni dezamăgiţi: “Vedeţi, noi eram cât pe ce să vă dăm vize europene, dar Bucureştiul s-a opus! Iată cine vă este adevăratul duşman! România!” Da, diplomaţia de la Bucureşti ar fi trebuit să anticipeze această situaţie, să ia contramăsuri.
    În concluzie: 1. A venit timpul să înţelegem că avem o responsabilitate faţă de noi înşine: aceea de a nu lăsa fantoma lui Stalin să se plimbe pe la Bruxelles sau alte capitale occidentale, făcându-ne de ruşine. Fantomele trecutului ar trebui să rămână în trecut, să le păstrăm în manualele de istorie. 2. Trebuie să reuşim să explicăm pentru toată lumea (inclusiv pentru cei de la Bucureşti sau Bruxelles) că “moldovenismul” (“moldo-statalismul”) nu este un fel de “sentimentalism local” al basarabenilor, pe care toată lumea trebuie să-l respecte, ci o armă ideologică rusească, îndreptată nu numai contra României, ci şi a Occidentului, în general, pe care Moscova şi forţele abilitate cu această “armă” nu se vor sfii să o folosească, ori de câte ori vor avea ocazia şi vor simţi că nu întâmpină suficientă rezistenţă.
    Argentina GRIBINCEA, pentru FLUX

(publicat, iniţial,  în ziarul Flux: http://www.flux.md/editii/42/articole/589/ )

 

Doruri de Prut

20 feb.

Abia am revenit în Ţară
şi mi-e dor de casă.
Dilema basarabeanului,
care ştie prea bine (pentru acest secol,
în care mobilitatea este cuvantul de ordine)
unde îi este casa: niciodată în Ţară!

Ca şi cum în Ţara nu ar mai fi loc pentru o casă…

Prietenii mei tot fac bancuri,
am rămas blocată pe un pod de flori, zic ei,
Iar florile s-au transformat în spini, zice presa…

Spinii, spânii…

Şi dincolo de pod sunt eu.
Şi dincoace de pod tot eu sunt.
E un pod. Între mine şi mine.
Şi daca mai sunt şi spini,
cine stie, or fi spinii
sufletului meu,
înfloriţi în sălbăticia
dintre cele două
doruri de Prut…

Bucureşti, 2005
http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?poet=5379&step=articol&id=7899

(publicată, iniţial, în revista Aurora, Oradea)

Un film despre… „Podul de spini” (Planeta Moldova)

Referendumul ca instrument de manipulare a opiniei publice

20 feb.

* Referendumul şi ideea că acesta se poate transforma dintr-un mecanism democratic într-un instrument antidemocratic constituie subiecte care preocupă pe multă lume în ultimul timp: experţi, sociologi, ziarişti, politicieni.

Argentina Gribincea, pentru FLUX , Nr.134 · 2006-09-25
Despre faptul că problema este una de actualitate vorbeşte chiar Recomandarea 1704 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei: Referendumul: spre o bună practică în Europa (2005). În presă şi în studiile de specialitate se face referire la efectul de „anesteziere a conştiinţei civice” prin recurgerea la plebiscit. Este un viciu practicat pe larg în statele totalitariste, în special în cele post-sovietice, subliniază mai mulţi autori: „În spaţiul ex-sovietic sau în cel african, referendumul dominat de puterea executivă a condus, în toate cazurile, la validarea deciziilor deja luate şi la slăbirea unor democraţii deja fragile. Apelul la naţiunea fragmentată şi inertă politic poate rezulta în extinderea numărului de mandate acordate şefului de stat sau în modificarea legii fundamentale, în baza sugestiilor formulate de şeful de stat. Criza statului de drept poate fi agravată de practica referendumurilor nelibere.” (Ioan Stanomir, Referendum şi democraţie, in: Revista 22, 4 august – 10 august 2006) sau: „Atacul cel mai periculos pentru democraţie vine, paradoxal, de la unul dintre mecanismele cele mai democratice: referendumul.” (Pavel Ionescu, Despre democraţie, numai de bine, vezi:
http://www.lumeam.ro/119921.html). Exemplele pot continua.
Asociaţia pentru Democraţie participativă din Republica Moldova scria, încă în 2003, cu referire la subminarea procesului electoral din Republica Moldova: „… în RM s-a stabilit deja o tradiţie că referendumurile se pot desfăşura numai dacă acest lucru este favorabil guvernanţilor.”(http://www.e-democracy.md/comments/political/20030117/)

Două evenimente din istoria recentă a Republicii Moldova vin să confirme aceste opinii ale diverşilor comentatori. Prezentul articol trebuie înţeles ca o încercare de a privi dincolo de declaraţiile oficiale, încercare inspirată de curiozitatea de a urmări nişte tendinţe şi de presupunerea că asistăm la o confiscare a democraţiei prin deturnarea valorilor din trezoreria acesteia.

Fără îndoială, referendumul este o practică eficientă de sondare a opiniei publice. Cu condiţia ca el să se desfăşoare într-un cadru democratic, ce asigură cetăţeanului dreptul la informare şi la libera exprimare. O altă cerinţă, la fel, elementară, este formularea întrebărilor pe baze ştiinţifice, ceea ce presupune în primul rând claritate în elaborarea textului şi evitarea echivocului. Analiza condiţiilor de desfăşurare a recentului referendum transnistrean conduce în mod inevitabil la concluzia că rezultatele lui nu pot fi considerate valide. În acest sens s-au pronunţat diverşi observatori şi analişti politici de la noi (printre care Oazu Nantoi, Igor Boţan, Ştefan Urâtu şi alţii). OSCE, Statele Unite, Ucraina, România, Franţa, Turcia şi Uniunea Europeană au refuzat să recunoască rezultatele acestui referendum, menţionând deficienţele mecanismului referendar, inlcusiv „caracterul sugestiv al întrebărilor propuse” (Karel De Gucht, vezi: http://www.osce.org/item/20620.html; Louis O’Neill, http://azi.md/news?ID=41053 ). Doar reprezentanţii Kremlinului au o părere bună despre acest eveniment: potrivit Agenţiei INFOTAG, care citează presa rusă, Ministrul rus de Externe Serghei Lavrov consideră că referendumul s-a desfăşurat „cu respectarea tuturor procedurilor, în mod democratic, deschis”.”
( http://azi.md/news?ID=41011)

Comentatorul politic Igor Boţan face o analiză detaliată a condiţiilor în care s-a organizat referendumul transnistrean şi a metodelor de manipulare utilizate. De exemplu, vorbind despre felul în care au fost formulate întrebările, Igor Boţan scrie: „cele două întrebări propuse pentru referendum sunt, de fapt, patru. Referitor la prima întrebare, un elementar exerciţiu pune în evidenţă faptul că modalitatea de formulare – „Susţineţi menţinerea cursului spre independenţă a Republicii Moldoveneşti Nistrene cu ulterioară liberă alipire a Transnistriei la Federaţia Rusă?”, induce în mod automat un extra răspuns – acceptul de aderare ulterioară la Federaţia Rusă, care devine în mod automat un imperativ pentru autorităţile separatiste. Deci, în mod deliberat, nu este lăsată opţiunea referitoare la pledoaria pentru independenţa Transnistriei, fără aderarea ei ulterioară la Federaţia Rusă.” (vezi: http://www.e-democracy.md/comments/political/200608311/)

Cine işi aduce aminte de sondajul de opinie „La sfat cu poporul” din 6 martie 1994 trebuie să fi observat că şi acel „referendum” păcătuia prin acelaşi stil neriguros, cu vădită intenţie de a „ameţi” respondentul, şi prin aceleaşi condiţii nedemocratice în care s-a produs: teama populaţiei de prezenţa şi agresivitatea armatei ruse staţionate ilegal pe malul stâng al Nistrului, ideologia moldovenistă relansată de oficialii de la Chişinău, ideologie care este asociată cu perioada stalinistă), lipsa unui cadru instituţional eficient de exercitare a libertăţilor şi drepturilor omului etc.

Iată textul întrebării, propuse alegătorilor la 6 martie 1994:”Sunteţi pentru ca Republica Moldova să se dezvolte ca un stat independent şi unitar, ăn frontierele recunoscute în ziua proclamării suveranităţii Moldovei (23.06.1990), să promoveze o politică de neutralitate şi să menţină relaţii economice reciproc avantajoase cu toate ţările lumii şi să garanteze cetăţenilor săi drepturi egale, în conformitate cu normele dreptului internaţional?” (vezi: Raportul Misiunii OSCE în R. Moldova nr. 4/94, 16 martie 1994). După cum se poate vedea, fraza conţine, de fapt, şase întrebări, la care se solicită doar un singur răspuns. Metoda folosită este aceeaşi ca şi în cazul recentului referendum din Transnistria.

Interesant că atunci OSCE nu a avut nimic de obiectat în privinţa formulării neprofesioniste a întrebărilor şi nici împotriva atmosferei nedemocratice în care s-a desfăşurat sondajul de opinie. Din raportul Misiunii OSCE menţionat mai sus mai aflăm că prezenţa la urne în timpul sondajului din 6 martie privind integritatea si independenta Moldovei a fost puţin peste 75%. „Aceasta e mult, zice în continuare raportorul OSCE, ţinând cont de faptul că opoziţia a boicotat sondajul, iar participarea din partea Transnistriei a fost neglijabilă. Votul afirmativ a fost de 95, 4 la suta. Sondajul a confirmat direcţia politică împotriva unirii cu România, aşa cum o relevaseră deja rezultatele alegerilor parlamentare”. Nu ştiu cine ar fi putut citi printre rândurile acelei stufoase întrebări ca ar fi fost vorba de unirea cu România. Dimpotrivă, textul părea să facă referire la abia „îngheţatul” pe atunci conflict transnistrean şi la tendinţele separatiste ale regiunii din stânga Nistrului. Întrebările sondajului „La sfat cu poporul” nu puteau avea vreo legătură cu tema unirii cu România, nu numai pentru că nu a existat nicio propunere oficială de unire a Republicii Moldova (sau a porţiunii dintre Prut şi Nistru) cu România şi nicio discuţie publică, la nivelul întregii societăţi, pe tema respectivă, ci şi pentru că sondajul era organizat într-o perioadă în care însuşi glotonimul „limba română” era interzis la televiziunea naţională, presa de limba română se confrunta cu mari probleme de ordin financiar, birocratic şi politic, iar moldovenismul devenise „ideologie statală” a Republicii Moldova. Ca să ne dăm seama cât de periculoasă e această ideologie, e destul să amintim că ea a generat o adevărată cruciadă în presa de la Chişinău, în care autorii basarabeni care publicau cărţi în România erau taxaţi pentru gestul lor „nepatriotic” şi consideraţi un fel de „duşmani ai poporului moldovenesc” (vezi, de exemplu: Ion Santu, Viziuni si interese politice, Moldova Suverana, 23 ianuarie 1996), iar şi mai târziu o campanie antiromânească, al carei apogeu poate fi considerat, pe drept cuvânt, discursul lui Ion Morei pronunţat la CEDO, din 2 octombrie 2001, sau celebra afirmaţie a lui Victor Stepaniuc „În ţara asta sunt prea mulţi români”.

În concluzie, există mai multe similitudini între cele două „referendumuri”. Cea mai vădită însă este ambiguitatea contextului socio-politic în care s-au desfăşurat ambele simulări de sondare a opiniei publice, la care se adaugă şi confuzia populaţiei, pe care au mizat organizatorii, ignorând necesitatea unui cadru instituţional pentru dezbateri preparative. Cert e că un referendum care nu clarifică nimic poate fi de mare ajutor unor politicieni incapabili să guverneze prin metode democratice. Rezultatele sondajului din 1994, de exemplu, au servit pentru unii politicieni drept pretext pentru a promova o politică antiromânească, delacrativ-patriotardă, ca substituent pentru reformă. (Reforma care a ajutat fostele republici baltice, de exemplu, sa între în NATO şi UE). În mod sigur, referendumul din Transinstria va servi conducerii de la Tiraspol drept pretext pentru a-şi continua politica secesionsistă, antimoldoveanească (şi implicit antiromânească) de până acum, iar Rusiei pentru a-şi urma politica imperialistă. Tot pe spinarea populaţiei hrănite cu lozinci. Dacă mai luăm în considerare că aceste „referendumuri” (aici se mai poate cita si preconizatul „referendum” din Osetia de Sud) sunt folosite de Rusia pentru a manipula opinia publică mondială, cerând ca zonele de conflict pe care le-a creat ea să fie tratate în mod analog cu situaţia din Muntenegru sau Kosovo, atunci tabloul apare în dimensiuni impunătoare, pe măsura apetitului rusesc. Întrebarea e dacă nu cumva ar costa mai puţin efortul de a renunţa la practicile din perioada sovietică şi de a învăţa, în sfârşit, democraţie. Şi aici din nou se pretează exemplul cu cele trei state baltice.

Un muzeu al verticalităţii noastre, care să ne apere de puseurile românofobe ale guvernanţilor

20 feb.

Argentina Gribincea,

Pentru  FLUX

 

La 9 noiembrie a.c. Parlamentul Estoniei a examinat într-o primă lectură două proiecte de legi: „Cu privire la demontarea structurilor ilegale” şi „Cu privire la protecţia mormintelor militare”. Legi care vor deschide calea demontării monumentelor ostaşilor sovietici. Se doreşte în special eliminarea din peisajul vechiului Tallin a monumentului „Ostaşului-eliberator”, subiect al unor dispute politice care durează de mai mult timp. Estonienii consideră acest monument drept o insultă la adresa statului lor (din fericire, estonienii nu sunt chinuiţi de dilema „eliberaţi sau ocupaţi de ruşi?”, ei ştiu bine cine sunt, iar ostaşii sovietici sunt pentru ei doar ocupanţi, nicidecum eliberatori). Demontarea monumentului din centrul capitalei estoniene şi strămutarea osemintelor militarilor sovietici la cimitirul oraşenesc sunt privite de estonieni ca nişte acţiuni de recuperare a demnităţii naţionale şi de reabilitare a adevărului  istoric. Adevăr care, în istoriografia rusă, continuă să fie abordat de o manieră invechită, adică să fie falsificat la fel ca în perioada sovietică.

           

În 1940 Uniunea Sovietică a ocupat nu numai Ţările Baltice, dar şi Basarabia şi Nordul Bucovinei.  În timpul ocupaţiei  sovietice,  populaţia din Basarabia şi Nordul Bucovinei, pe parcursul a cinci decenii,  a fost victima foametei organizate din anii 1946-1947, care a curmat circa 200 de mii de vieti oameneşti, şi a mai multor valuri de deportări, a fost supusă rusificării şi deznaţionalizării forţate; teritoriile ocupate au fost supuse unui proces intens de colonizare cu scopul de a li se schimba componenţa etnică şi lingvistică,  legătura populaţiei Basarabiei cu restul românilor, în special cu cei din România,  a fost ruptă în mod brutal.

 

Anul acesta, dupa 65 de ani de la actul ocupării Basarabiei, era firesc să fie organizate diverse manifestări care să marcheze tragicul eveniment din istoria noastră. Dar, deşi au existat acţiuni de acest fel, ele au fost descurajant de lipsite de amploare. De menţionat ca printre forţele politice şi ONG-urile care au protestat au fost doar Partidul Liberal,  Organizaţia „Hyde Park” şi Asociaţia „Antipact Ribbentrop-Molotov”, care timp de câteva ore, au pichetat Ambasada Federaţiei Ruse, în semn de protest faţă de ocuparea Basarabiei, la 28 iunie 1940. Nici ziarele noastre nu s-au remarcat printr-o deschidere prea largă pentru acest subiect. Lucru cu atât mai trist, cu cât toate astea se întâmplă pe fundalul unei campanii disperate, declanşate de autorităţi, de resovietizare a manualelor de istorie şi de revenire la valorile perimate ale epocii totalitariste. De pildă, este revoltător faptul că guvernanţii de la Chişinău au găsit de cuviinţă să cheltuiască banii publici nu pe cinstirea memoriei martirilor agresiunii sovietice, ci pe construcţia unor monumente în onoarea agresorului sovietic.

 

Insistăm asupra acestui aspect al problemei, pentru că falsificarea istoriei, şi în special a evenimentelor legate de ocuparea Basarabiei la 28 iunie 1940, nu doar continuă să contribuie la deformarea mentalităţii populaţiei RM, ci pune în pericol însăşi securitatea naţională a Republicii Moldova. Deocamdată, la Chişinău nu se înţelege că dacă RM nu va cere Moscovei să recunoască ocuparea Basarabiei drept un act ilegal, realizat în baza Pactului Molotov-Rebbentrop, Rusia îşi va continua politica agresivă faţă de noi. Or, cum altfel pot fi interpretate declaraţiile recente ale oficialilor ruşi cu privire la posibila recunoaştere a pretinsei „Republicii Moldoveneşti Nistrene”, decât ca o nouă gravă atingere adusă suveranităţii statului Republica Moldova? Această atitudine însă nu este întâmplătoare, ea decurge logic din relaţia dubioasă dintre „moldo-statalismul” îmbrăţişat cu iresponsabilitate de Chişinăul oficial şi ideologia statului-agresor care a fost URSS, a carei succesoare este, astăzi, Rusia. Prin politica duplicitară şi incoerentă a guvernanţilor de la Chişinău, de azi si de ieri, Moscova este încurajată, de fapt, să se amestece brutal în afacerile interne ale Republicii Moldova. Paralela cu alte state post-sovietice se impune de la sine.

 

Iată un exemplu elocvent, care demonstrează  că, promovând o politică duplicitară şi bazată pe falsuri istorice, guvernele Republicii Moldova au adus prejudicii enorme  intereselor propiilor săi cetăţeni şi, implicit, interesului nostru naţional. În Rezoluţia  nr. 1455 (2005), din 22 iunie 2005 a Consiliului Europei  Cu privire la îndeplinirea obligaţiunilor şi angajamentelor asumate de către Federaţia Rusă la aderarea la Consiliul Europei, în februarie 1996  Rusia este obligată să acorde despăgubiri „persoanelor deportate din Ţările Baltice ocupate şi descendenţilor deportaţilor”, urmând ca „aceste chestiuni să fie soluţionate cât mai curând posibil”. În rezoluţia citată nu se vorbeşte însă nimic despre deportaţii din teritoriul actualei Republici Moldova,  deşi din această regiune au fost deportate mult mai multe familii decât din oricare dintre cele trei state baltice. Ori poate cetăţenii Republicii Moldova care au surpavieţuit gulagului stalinist şi descendenţii lor o duc mai bine decât foştii deportaţi din Ţările Baltice, sau poate ei nu merită nicio despăgubire din partea Rusiei? 

 

Cu regret, orice comparaţie cu fostele republici baltice este în defavoarea noastră. Guvernele lor nu au căutat argumente şi teorii (de tipul „moldovenismului”, alias „moldo-statalism”)  care să justifice existenţa statelor pe care le conduc, ci au creat condiţii pentru (re)naşterea unui sentiment de demnitate a cetăţenilor lor, au promovat o politică directă şi clară de emancipare de sub tutela rusească. Nu le-a fost frică nici de preţul majorat la gaze, nici de „pierderea pieţei de desfacere a CSI”, nici de şantajul economic rusesc. Au ştiut să dea o expresie lipsită de ambiguitate dorinţei lor de a scăpa de reminiscenţele ocupaţiei sovietice şi chiar şi-au apărat dreptul la „derusificare”, cu tot riscul de a nu fi înteleşi, uneori, de partenerii lor din Occident. La Chişinău însă, după ce la începutul anilor 90 s-a  dat o apreciere corectă Pactului Molotov-Ribbentrop, guvernele ce au urmat guvernării Druc au revenit la doctrina sovietică a moldovenismului, acceptând astfel falsul istoric al „eliberării Basarabiei de către armata sovietică”. În consecinţă, am ajuns acolo de unde  am pornit: într-o zonă a incertitudinilor şi a disperării. Şi, în timp ce guvernul de la Chişinău ridică monumente „ostaşilor sovietici eliberatori”, Rusia continuă să ne şantajeze în legătură cu „problema” pretinsei „RMN” şi  este gata să mai amputeze o bucată din teritoriul nostru.

 

În lipsa unei atitudini oficiale corecte faţă de chestiuni ce ţin de interesul naţional, societatea civilă ar putea să facă ceea ce nu au avut curajul să facă guvernele noastre, şi anume: pentru a opri deformarea conştiinţei naţionale a românilor basarabeni şi a promova adevărul despre raptul Basarabiei de la 1940 şi despre perioada de ocpuaţie sovietică,  să înfiinţeze o Fundaţie pentru crearea unui Muzeu al Ocupaţiei Sovietice la Chişinău (poate chiar pe baza muzeului existent al Memoriei Neamului, care funcţionează, şi el, datorită străduinţelor unor români care ţin la verticalitatea noastră, cu adresa pe str. Negruzzi, nr 4). Apropo, muzee ale ocupaţiei sovietice există la Riga, Tallin, Tbilisi, şi ele sunt vizitate anual de sute de mii de persoane. Mai mult, unele dintre aceste muzee sunt incluse în programele cuturale ale delegaţiilor străine aflate în vizite oficiale, conform protocolului diplomatic.

 

Pentru că e puţin probabil ca Guvernul Tarlev, autorul „afacerii” cu manualele de „istorie integrată” (adică resovietizată), să aloce bani pentru construcţia/dezvoltarea unui Muzeu al Ocupaţiei Sovietice la Chişinău, propunem ca banii pentru înfiinţarea muzeului să fie strânşi din donaţiile cititorilor, agenţilor economici, ai tuturor celor cărora adevărul istoric şi soarta Basarabiei nu le sunt indiferente. Autorul acestor rânduri varsă în contul viitorului Muzeu al Ocupatiei Sovietice de la Chişinău (rugând redacţia ziarului „Flux” să deschidă un cont în  acest scop, în una din băncile din Moldova), prima mie de lei, pe care o prezintă la redacţia ziarului odată cu manuscrisul acestui articol.

 

În  anul 1997, ambasadorul John Evans, Şef al Misiunii OSCE în Moldova, a mărturisit într-un interviu acordat unui ziar de la noi că primul lucru pe care l-a făcut, sosind în misiune la Chişinău, a fost să viziteze muzeul „A.S. Puşkin”. Sperăm ca peste câţiva ani diplomaţii străini să-şi înceapă misiunea diplomatică în Republica Moldova, vizitând Muzeul Ocupaţiei Sovietice din Chişinău.

 

 

Argentina Gribincea,

Pentru  FLUX

 

(articol apărut iniţial în Flux)

 

 

 

 

 

 

O consecinţă geopolitică a inerţiei politice în Republica Moldova

20 feb.

Câteva zile la rând problema cetăţenilor Republicii Moldova care stau la coadă în faţa Consulatului României din Chişinău a fost un subiect nelipsit în mai toate programele de ştiri, inclusiv ale acelor posturi care nu s-au remarcat anterior printr-o atenţie deosebită faţă de situaţia românilor de la Est de Prut. Pe 16 ianuarie chiar Preşedintele Traian Băsescu face o vizită-filger la Chişinău, ţinând parcă să reafirme în faţa românilor din Basarabia promisiunea de a nu uita de ei. Este un semn că problema e una “de interes sporit”, că soarta basarabenilor de la frontiera de Est a României nu e doar un subiect electoral, în România.  Privită de la Chişinău, ce ar putea însemna această criză a vizelor, dincolo de faptul că situaţia era uşor de anticipat, fiindcă existau datele din anii precedenţi şi se putea estima cam câţi cetăţeni moldoveni ar putea dori să treacă Prutul la 1 ianuarie 2007, aşa încât să li se asigure, printr-o colaborare eficientă  între autorităţile de la Chişinău şi cele de la Bucureşti, condiţii civilizate pentru a-şi ridica vizele, încă din toamna lui 2006? Despre tratamentul nepotrivit aplicat Ambasadei române de către oficialităţile de la Chişinău nu vom vorbi aici, constatăm doar că vina pentru incapacitatea Consulatului României de a primi zilnic mai mulţi solicitanţi de vize este în întregime pe seama Chişinăului, care nu a răspuns în timp util nenumăratelor cereri ale Bucureştiului de a găsi soluţii pentru lărgirea sediului Consulatului român din Chişinău şi/sau deschiderea altor consulate la Bălţi şi Cahul.

 

 

Situaţia creată la frontiera de la Prut după intrarea României în UE este profitabilă pentru unii, neschimbată, relaxată pentru alţii, şi extrem de stingheritoare pentru o altă parte a cetăţenilor moldoveni. Opoziţiei din Republica Moldova i se oferă un nou prilej pentru a critica politica Guvernului si turnura antiromânească din discursul prezidenţial. Pentru parlamentari şi guvernanţi e doar un subiect demn de readus în discuţie în campania electorală, pentru că ei au paşapoarte diplomatice şi pot merge unde vor şi când vor, ca şi până acum. Pentru aproximativ o jumătate din populaţia noastră, cea din zona rurală şi cea mai săracă, e o problemă care are unele tangenţe cu grijile rudelor plecate la muncă în ţările UE. O problemă cam complicată ce-i drept, dat fiind că iarăşi e vorba de  România, subiect tabuizat, conform tradiţiei moştenite de la fosta RSSM, aşa încât cine nu găseşte că de vină sunt “tot românii”, dezvoltă un oarece sentiment de nemulţumire faţă de autorităţile moldovene. Totuşi, e o nemulţumire latentă, lucru specific pentru Republica Moldova.

 

 Reacţia devine acută în cazul celor care sunt nevoiţi să-şi modifice agenda (descoperind cât de greu e să prindă o programare online la Consulatul român) sau chiar ruta pe care erau obişnuiţi să ajungă în alte ţări din Vest. Parţial, nemulţumiţi sunt şi cei legaţi sentimental de România, cei care au conştiinţă românească (se consideră români), despre care nu ştim exact câţi sunt, ştim doar că  s-a  presupus mereu că ar fi puţini la număr. Totuşi, cea mai mare parte a nemuţumiţilor o constituie acei care au avut anumite aşteptări vis-à-vis de politica României faţă de cel de-al doilea stat românesc şi şi-au făcut un obicei din vizitarea sau tranzitarea României în căutarea mijloacelor de supravieţuire pe care Republica Moldova nu le poate oferi. Să-i numim, convenţional, pe primii romantici şi pe cei din urmă pragmatici. Romantismul, de regulă, poate fi resuscitat, oferindu-i o nouă perspectivă. Romanticul este cel care poate, cu uşurinţă, rata o şansă, păstrând fidelitate idealurilor în care crede. Pe când pragmaticul nu-şi permite să piardă nicio oportunitate. Ambele categorii formează baza segmentului unionist şi proeuropean din RM, chiar dacă motivaţia nu este aceeaşi în cele două cazuri. Ambele categorii sunt constituite, în mare, din tineri, populaţie aptă de muncă, şi prezintă potenţialul productiv, creativ, dar neexplorat, al societăţii noastre. Apariţia acestor segmente de nemulţumiţi se datorează faptului că Republica Moldova a rămas oarecum în urma tendinţelor geopolitice din zonă. Cu alte cuvinte, avem de a face cu una dintre consecinţele geopolitice ale inerţiei politice (inclsuiv a politicii externe)  în Republica Moldova. Probabil că bătălia electorală în viitoarele alegeri se va da mai mult pe această porţiune a electoratului. Politicienii noştri, mai ales cei tineri, au simţit că schimbările de la frontiera de Vest  crează noi subiecte electorale. Nu întâmplător, de la ultimele alegeri parlamentare încoace, tema unionistă şi proeuropeană este disputată de mai multe partide (şi nu doar de cele din zona liberală, un segment relativ tânăr), tinzând să înghesuie puţin zona creştin-democraţiei, ceva mai veche pe scena politică moldovenească şi care a optat pentru această direcţie încă de la apariţia sa. Până şi discursul oficial, deşi este unul oscilant şi cam incoerent, mizează, în fond, pe o promisiune electorală proeuropeană (deci, prooccidentală), în ciuda faptului că partida aflată la guvernare este cunoscută pentru atracţia sa faţă de Est.

 

Pe parcursul anului 2006 preşedintele Voronin s-a luptat eroic pentru „suveranitatea RM”, respingând cu hotărâre, conform afirmaţiei Preşedintelui Băsescu, propunerea  României de a ajuta RM să „intre în UE odată cu România”, adică la 1 ianuarie 2007. Cum este bine cunoscut faptul că RM nu ar fi făcut faţă cerinţelor de integrare în UE la capitolul economie (dar nici la cel al reformelor instituţionale, cu regret), e de presupus ca propunerea dlui Băsescu a constat în asistenţa diplomatică (plus, probabil, ceva sfaturi privind aspectele procedurale), în vederea asigurării circulaţiei libere a cetăţenilor RM în ţările UE (România având deja experienţa negocierilor în acest sens).  Aşa lasă să se înţeleagă, în tot cazul, unii comentatori politici.

 

Nu cred ca Preşedintele Băsescu să-i fi propus Preşedintelui Voronin o unire de facto, sau  o renunţare la independenţa Republicii Moldova, cum s-a speculat la un moment dat. O atare mişcare ar fi compromis insăşi aderarea României la UE, în termenii stabiliţi, şi Traian Băsescu nu avea niciun interes să o pună în pericol. Ceea ce România ar fi putut oferi Republicii Moldova era experienţa procesului de negociere (documentată şi arhivată, probabil), a paşilor de urmat pentru obţinerea accesului cetăţenilor  din RM în spaţiul UE, după modelul existent în România de până la aderare. Cred că anume această ofertă, foarte utilă şi foarte generoasă, a respins-o dl Voronin. Nu ştiu pe ce s-ar fi putut baza, respingând-o. Poate o fi crezut că segmentul nemulţumiţilor de după 1 ianuarie 2007  va fi unul neglijabil. Poate că a fost sfătuit de vreun consilier mai puţin priceput că această situaţie de criza ar putea trezi sentimente românofobe, de care ar putea profita.

 

Între paranteze, trebuie spus că guvernanţii noştri merg încă pe ideea, tipică mentalităţii comuniste, potrivit căreia existenţa unui “duşman extern” îi va ajuta să treacă cu bine examenul de legitimitate. De menţionat şi faptul că problema legitimităţii prezintă capitolul pe care niciunul dintre guvernele moldovene de până acum nu l-a putut lămuri, toate confundând, în mod eronat, problema legitimităţii cu cea identitară şi tocmai astfel creând o  criză de legitimitate.

 

Poate că dl Voronin a sperat că diplomaţia moldovenească va fi în stare să negocieze într-un termen foarte scurt nişte condiţii similare cu cele ale României din perioada pre-aderare, evitând astfel situaţia de a fi nevoit să-i mulţumească pentru ajutor României (ştim cât de greu le e guvernanţilor noştri să admită că România este un vecin corect şi sincer).  În fine, se mai pot face şi alte  presupuneri.

 

Cert e că numărul celor afectaţi de restricţionarea accesului pe teritoriul României este mai mare decât se aşteptau autorităţile ambelor state şi că guvernarea de la Chişinău are o misiune grea, de a compensa cumva pierderile (morale şi materiale) suportate  de cetăţenii săi, urmare a refuzului arogant cu care a fost respins ajutorul de la Bucureşti. Pe de alta parte, acele partide politice din Republica Moldova care vin cu un mesaj prooccidental (pro-democratie, pro-România, anti-CSI, pro-NATO, pro-UE) au acum posibilitatea de a-şi estima “auditoriul”. Ceea ce nu e puţin lucru, dat fiind că  statisticile făcute în condiţiile unei crize perpetue a instituţiei opiniei publice în RM nu sunt foarte credibile.

 

 

S-a tot discutat despre votul geopolitic şi discursul politic (predominant) nostalgic şi pro-estic din Republica Moldova. Este de aşteptat ca, de acum încolo, votul electoratului nostru nu doar să-şi menţină caracterul geopolitic, ci să devină din ce în ce mai polarizat geopolitic. Şi electoratul să devină din ce în ce mai interesat de discursul prooccidental. Schimbarea ar putea fi substaţială şi s-ar putea datora acelui segment de electorat din categoria  pragmaticilor. Cu condiţia ca şi România, şi forţele politice proocidentale din Republica Moldova să ia în considerare starea de nemulţumire creată de noile condiţii de trecere a frontierei şi să adopte o atitudine corectă, aşa încât să nu permită acelor forţe antiromâneşti şi antieuropene, care cu singuranţă nu vor pierde ocazia, să profite de situaţie pentru a lansa noi atacuri românofobe în Basarabia.

 

Pentru Flux,

Dr. Argentina Gribincea 

 

16.01.2007

(articol apărut iniţial în ziarul Flux)

Sărbătoarea inimii triste

20 feb.

Sărbătoarea inimii triste

(Corespondenţă sentimentală din inima României neîntregite)

 

Pentru flux,

Argentina Gribincea

 

 

Bucureşti. 1 Decembrie. 2007. Arcul de Triumf. Sărbătoarea este luminată de un soare generos. Generos  cu sufletele noastre întristate de parţialilatatea acestei fericiri: încă nu toţi românii se pot bucura de Ziua Unirii. Lipseşte, în virtutea unei ordini nedrepte în lume, cea care a fost chiar iniţiatoarea actului Unirii din 1918: Basarabia… De ce? Şi până când?

 

Azi, Basarabia este confundată cu o entitate rătăcitoare şi, mai ales, periclitată de înşişi liderii politici ai ei, cei care ar avea interesul să-i menţină actualul statut: Republica Moldova.

 

În anii de ocupaţie sovietică Moscova a instalat pe Prut o frontieră absurdă, fortificată atât cu o armată impunătoare, cât şi cu o doctrină diabolică, menită să rupă legăturile fireşti care existau între românii de pe ambele maluri ale Prutului, interzicând orice fel de contacte între cei din Basarabia şi România (inclusiv contactele dintre rudele cele mai apropiate). Nu mai vorbesc de contactele culturale. Românii din Basarbia nu puteau pleca să-şi viziteze nici măcar mormintele strămoşilor, în Ţară. Puteau cumpăra cărţi în limba chineză ori japoneză în librăriile din Chişinău, dar  pentru o carte românească, scrisă în limba părinţilor lor, erau nevoiţi să plece la Leningrad, Moscova sau alte oraşe îndepărtate. Cum de se întâmplă că astăzi, după aproape două decenii de libertate, între românii din Ţară şi cei din Basarabia se ridică un al doilea „zid berlinez”, de data asta pe Prut? De ce, dacă pe verso-ul steguleţelor tricolore româneşti este imprimat steagul UE, pe cel al tricolorului Republicii Moldova ar putea fi imprimat, eventual, simbolul CSI? De ce guvernanţii de la Chişinău tot mai vorbesc de „pericolul românizării” şi „ocupaţia românească”, de parcă mor de dor după „fericirea” din  perioada stalinistă?  De ce unii români basarabeni încă nu au conştiinţa apartenenţei lor la spaţiul de spiritrualitate românescă? Cu orice basarabean ai vorbi, constaţi că el intuieşte care ar trebui să fie adevărata stare a lucrurilor, că unitatea spaţiului cultural românesc este o constantă istorică, iar actualizarea politică a acestei unităţi este iminentă. În ciuda politicilor ruseşti, distrugătoare, promovate timp de secole, nucleul spiritual şi cultural al Basarabiei a rămas acelaşi: românesc. Basarabeanul intuieşte, ştie aceste lucruri, dar adeseori se fereşte să fie implicat, îşi reneagă propria conştiinţă, pentru că vede că problema identitară este interfaţa unui război vetust pe care Rusia nu se încumetă să-l incheie. Astfel, basarabeanul, cetăţeanul moldovean în general, se poartă ca un prizonier. El chiar este przonierul unui război total, unul care s-a insinuat, prin ideologia comunistă şi moldovenistă (considerată pe bună dreptate varianta stalinistă a comunismului teoretic, ajustat la condiţiile basarabene), chiar în mintea lui şi, de acolo, încearcă să-l distrugă definitiv…

.

De la implozia URSS încoace, Moscova susţine în mod deschis separatismul transnistrean, a înarmat regimul de la Tiraspol şi a generat un conflict în Transnistria, care a condus la pierderea a sute de vieţi omeneşti, dar şi la pierderea încrederii în posibilitatea unor schimbări; Rusia încearcă să (re)stabilească un control politic asupra Republicii Moldova, iar aceasta dă dovadă de laşitate şi o totală lipsă de realism în abordarea unor probleme de ordin primordial (cum ar fi securitatea cetăţenilor săi, de exemplu).  Fiind în situaţia de a alege între Est şi Vest, Republica Moldova îşi permite „pauze de gândire” iresponsabil de lungi sau „oscilaţii” cu amplitudini ridicol de mari. Oficilalii de la Chişinău preferă „un partenierat strategic” cu Moscova relaţiilor fireşti cu România şi, implicit cu UE şi NATO, astăzi, când aşa-zisul conflict de pe Nistru se acutizează (şi chiar ameninţă să se „dezgheţe”) în mod miraculos de fiecare dată când simbolurile NATO şi UE îşi fac simţită prezenţa în zona dintre Prut şi Nistru, alături de eforturile socuetăţii basarabene de a-şi însuşi setul de valori democratice.

 

Republica Moldova este cea mai săracă ţară din Europa. Dar nu sărăcia îi scoate pe cetăţenii moldoveni în stradă, să protesteze, ci… problema identitară. Republica Moldova alege comunişti la guvernare, dar cetăţenii moldoveni, după ce au votat cum au votat, lasă casă şi masă, şi pleacă să lucreze la negru la… capitalişti. Republica Moldova este ameninţată de o armată rusească, ce staţionează ilegal pe teritoriul său, şi şantajată prin monopolismul energetic rusesc, dar Chişinăul oficial acuză… România de „imperialism”. Paradoxurile acestea sunt indicii indiscutabili ai situaţiei de prizonierat a Basarabiei.

 

„Cum sunt românii?”, mă întreabă alţi români, când revin din Ţară acasă.  „Am auzit că românii nu ne vor!”, mai spun unii. „Şi cum e la Chişinău, cum  sunt oamenii de acolo?”, mă întreabă români din Ţară, când aud că sunt din Basarabia. „Am auzit că ei nu vor cu România, vor tot cu ruşii!”… Întrebări care-mi vorbesc despre un proces de maturizare, de căutare a identităţii. Şi ce greu e să răspunzi uneori la întrebările cele mai simple, mai ales dacă acestea relevă o stare anormală, de infantilism social sau spiritual, de mutilare a conştiinţei de sine! Atâta timp cât Basarabia va avea statutul, fie şi neoficil, de captivă, sărbătoarea de 1 Decembrie va purta o umbră de tristeţe.

 

P.S. Am refuzat, politicos, toate invitaţiile bucureştenilor, în cea mai mare parte oameni aproape necunoscuţi, de a petrece de Ziua Unirii cu ei (şi, iată o variantă de răspuns la întrebările despre caracterul românilor: ei sunt generoşi şi comunicativi, oriunde s-ar afla). Dar, dacă invitaţiile rămân în vigoare şi pe viitor, voi veni, sigur, alta dată: când va fi să sărbătorim 1 Decembrie împreună cu o parte încă neexplorată a sufletului românesc: Basarabia.

 

La mulţi ani, România,

La multi ani, Românime!

 

            1 decembrie 2007, Bucureşti

 

(articol apărut în ziarul Flux) 

 

 

 

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, pași în strungi şi verbe…

J.J. Anderson's Blog

Someday, what follows will be referred to as “his early works.”

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Cosmisian - Neoproză „smart emotional”

Mouelle Roucher „Eratele sunt mai bune decât ciornele publicate. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul.” ~ Lucette „Degetele tale sunt definiția sofisticată a unui semn de carte perpetuu”

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

Drumurile lui Spetcu

Blog de om umblat

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 20-year-old wallflower

CritDicks.com

Products / Places / Services

The Soft Pillow

He became ink in her pen and she never stopped writing.

dan moldovan

blog de poze

Find the details

for covetable, decorative product designs and interiors news

Doru Braia

Talk Soc

A Dose A Day

Inspirations for Nurses (and non-nurses)

A.D. Martin

writing - novels - film - television - video games - other stuff

Saltarosgarden

A garden of my dreams coming to live!

Comunităţi de Prieteni: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi"

Communities Of Friends - All For One & One For All

Condamnat la prietenie!

Căci mor trăind...

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Doina Soltan

"Cele mai frumoase locuri prin care am umblat au fost sufletele oamenilor pe care i-am iubit." Irina Binder

Compendiu de istorie și diplomație

“Vrei să admiri un om? Privește-l din îndepărtare…” - Adrian Sereș -

infinitdegânduri

Loneliness ends with love.

Gheorghe Cuciureanu

În fond despre ştiinţă

prietendevremerea

O vorba buna

…touch my sound…

Where sound can be touched, felt and seen.

Ivano Mingotti

Pagina ufficiale autore

Gustosel

Descoperă bucuria de a găti acasă!

Gheorghe BREGA

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

andreibotnari.wordpress.com/

Andrei Botnari. Photography and travel blog

PoliteiaWorld

Quis custodiet ipsos custodes?

Anghel

A great WordPress.com site

SECRETELE SĂNĂTĂȚII ȘI FRUMUSEȚII CU MARIA BOTNARU

Nu poți cumpăra timpul, dragostea și sănătatea cu toți banii lumii

Memoria Fonogramica

Muzici vechi pentru urechi noi

Elena Tănăsescu

Put a little magic in your life

Viva la vida

despre muzica

baletalessia

un site despre balet

The Tragic Life of Frank

Around five minutes ago I had this sudden revelation; that my life is quite sufficiently, tragic.

Motoare 2 timpi

Otto von Diesel

La margine de timp

Credinta te poate ajuta sa muti muntii din loc, iar dragostea te ajuta sa ii treci...

ANDREEA VASILE

Povești despre oameni ca tine

%d blogeri au apreciat: