Moldovenişti pentru liniştea expansionismului rusesc sau căutători de sine?

22 Feb

Introducere. Rezistenţa antisovietică şi reafirmarea indentităţii româneşti  la Est de Prut

 

Chestiunea moldovenimsului apare ca una deosebit de delicată şi, în acelaşi timp, de o sensibilă acuitate, din cauza aşa-numitului război diplomatic moldo-român. Pe de altă parte, există tendinţa abordării acestui fenomen doar din perspectivele problematicii identitare, legată de apariţia statului Republica Moldova. O analiză mai atentă a acestui fenomen[1] relevă mai multe legături dintre moldovenism şi interesele statelor vecine României, decât dintre moldovenism şi tendinţa de autoafirmare (naţională, statală) a moldovenilor. Cu alte cuvinte, moldovenismul este departe de a fi o simplă chestiune identitatră.

Crearea statului Republica Moldova este comentată de diverşi specialişti în contextul evenimentelor legate de implozia fostei URSS şi de apariţia celor 15 Noi State Independente (NSI). Perioada dezmembrării URSS s-a caracterizat prin tendinţe centrifuge, generatoare de fenomene paralele, asemănătoare în majoritatea fostelor republici sovietice, de aici şi impresia de fenomene şi entităţi gemene, dar şi tendinţa de a generaliza probelma identitară cu care se confruntă aceste state şi de a o trata în aceeaşi cheie (excepţie fiind fostele Republici Balitice). Astfel de fenomene au fost mişcările în sprijinul transparenţei şi democraţiei din URSS. În RSS Moldovenească (Republca Sovietică Socialistă Moldovenească) ia naştere, în iunie 1988, o organizație neguvernamentală având această orientare politică (pro-democratizare, pro-transparenţă, pro-restructurare etc.), a cărei activitate se desfăşoară un timp în semi-clandestinitate, numindu-se la început Mişcarea Democratică din Moldova pentru susţinerea Restructurării. Mai târziu această organizaţie devine nucleul Frontului Popular din Moldova, mai apoi se reorganizează, schimbându-şi denumirea în cea de Front Popular Creştin Democrat, iar şi mai târziu în Partidul Popular Creştin Democrat.

Mitingurile şi demonstraţiile organizate de Mişcarea Democratică au contribuit la trezirea conştiinţei de sine a românilor basarabeni, fiind în acelaşi timp şi expresia cea mai puternică a acestei conştiinţe. Presa din acele timpuri oferă mărturii în acest sens, ziarele publicând un număr impresionant de scrisori cu semnături din partea populaţiei, în care era abordată chestiunea lingvistică, cea care a declanşat de fapt mişcarea de emancipare naţională în fosta RSSM.[2] La prima Mare Adunare Naţională din 27 august 1989 vorbitorii, personalităţi politice, reprezentanţi ai elitei basarabene, membri ai Mişcării Democratice cer decretarea limbii române drept limbă oficială a RSS Moldoveneşti şi revenirea la alfabetul latin şi la drapelul tricolor (românesc), iar la 31 august 1989 Parlamentul adoptă Legea cu privire la Limba de Stat şi revenirea la alfabetul latin.

În februarie-martie 1990 se ţin primele alegeri democratice în RSS Moldovenească, în care participă şi candidaţi aflaţi în opoziţie faţă de PCUS şi PC al RSSM.

La 27 aprilie 1990 este adoptat Tricolorul ca drapel de stat, iar la 23 iunie 1990 Declaraţia de Suveranitate a RSS Moldoveneşti. La 23 mai 1991 Parlamentul votează schimbarea denumirii statului din RSS Moldovenească în Republica Moldova.

După puciul din august 1991, tot la 27 august, prin vot nominal, Parlamentul Republicii Moldova adoptă Declaraţia de Independenţă şi Imnul de Stat Deşteaptă-te, române!

Perioada 1989-1991 este cea mai controversată, dar şi mai interesantă sub aspect socio-politic din istoria mişcării de emancipare naţională post-sovietică a Basarabiei. Au urmat recunoaşterea Republicii Moldova de către comunitatea internaţională, războiul Rusiei contra Republicii Moldova (războiul din Transnistria), alegeri, controversatul sondaj de opinie «La sfat cu poporul » din martie 1994 şi alte evenimente care au contribuit la o conturare a spectrului politic şi la o relativă identificare a discursul politic al principalelor forţe din RM. Pentru mulţi basarabeni ceea ce a urmat după aşa-numita perioadă romantică (1989-1991) a constituit o mare deziluzie. După cum s-a mai spus în repetate rânduri, mulţi ar fi crezut că o continuare logică a unei perioade fulminante, ca cea din 1989-1991, ar fi trebuit să fie reunirea Basarabiei cu România.

Mişcarea Democratică, înfiinţată în 1988 şi devenită pivot al manifestaţiilor din perioada 1989-1991, având drept scop declarat susţinerea reformelor democratice (care, adevărat, se realizau cu difcultate), era şi un generator de idei şi de forme noi de rezistenţă antisovietică. Presa de partid, atât cea republicană, cât şi cea unională, etichetase deja Mişcarea Democratică cu epitetele “antisovietic” şi “naţionalist”. Aceste etichetări, deşi ofensive şi antidemocratice în fond, aveau totuşi un temei, mişcarea, având statut semilegal la început şi intrând în legalitate abia mai târziu, şi numai pentru ca în fosta URSS aceste mişcări deveniseră extrem de populare, luând amploare şi devenind greu de controlat, astfel încât structrile de forţă sovietice, altfel deosebit de rigide, au fost forțate să cedeze.

Înfiinţarea Mişcării pentru susţinerea Democraţiei în fosta RSS Moldovenească trebuie privită şi ca o continuare (reactualizare) a stări de spirit de rezistenţă şi a acţiunilor antisovietice, pe care basarabenii le-au desfăşurat în primii ani de ocupaţie sovietică. În pofida falsificărilor la care a recurs istoriografia sovietică, descriind “bucuria” basarabenilor “eliberaţi de sub jugul româno-moşieresc”, se ştie că au existat basarabeni care s-au opus terorii comuniste (şi nu numai prin tăcere şi resemnare în faţa violenţelor). Printre metodele de rezistenţă menţionate de istorici se numără refuzul de a se înscrie în kolhozuri, eschivarea de la serviciul militar în rândurile Armatei Roşii şi de la munca forţată la întreprinderile industriale din URSS, dezertarea din armată, neachitarea impozitelor şi a livrărilor obligatorii de produse agricole către stat, precum şi acţiuni de protest deschise împotriva legilor şi organelor puterii de stat, propaganda antisovietică şi organizarea unor societăţi social-politice şi formaţiuni antisovietice. Mişcarea de rezistenţă din Basarabia nu a fost la fel de bine reflectată în presa din Occident, cum a fost rezistenţa din republicile baltice. Totuşi, se poate conchide că o astfel de rezistenţă a existat şi în Basarabia. Publicistul Ştefan Tudor, istoricii Mitru Ghiţiu, Ion Şişcanu, M. Cerneco, M. Gribincea, E. Postică ş.a. se referă în lucrările lor la diverse aspecte ale rezistenţei antisovietice în Basarabia. Conform opiniei cercetătoarei Elena Postică, rezistenţa nu numai că a fost un fapt real, ci a constituit un fenomen firesc, fiind o reacţie logică la atrocităţile comise de regimul sovietic de ocupaţie în Basarabia. În lucrarea sa « Rezistenţa antisovietică în Basarabia (1944-1950) », menţionând printre cauzele şi premisele mişcării de rezistenţă teroarea politică, foametea organizată, distrugerea proprietăţii private şi colectivizarea forţată a gospodăriilor ţărăneşti, represiunile şi deportările în masă, care au “adus populaţia la limita suferinţelor”, distrugerea culturii şi a patrimoniului naţional, „introducerea unui alfabet străin limbii române” (alfabetul chirilic – n.n.), încercarea de a crea o limba artificială, menită să ilustreze teza stalinistă privind existenţa a două limbi diferite – «moldovenească» şi română -, devastarea şi profanarea bisericilor, suprimarea conştiinţei naţionale prin metode de “luptă contra naţionalismului şi antisovietismului”, propaganda românofobiei, politica demografică planificată, menită să scadă procentajul populaţiei băştinaşe, aservirea economică etc., autoarea conchide că acestea au creat premisele rezistenţei românilor basarabeni[3]. Printre formele de rezistenţă basarabeană istoricii menţionează şi organizaţiile social-politice şi formaţiunile de luptă antisovietice, precum Organizaţia Naţională de luptă antisovietică “Arcaşii lui Ştefan”, Grupul antisovietic condus de Filimon Bodiu, Organizaţiile “Sabia dreptăţii”, “Partidul Libertăţii”, “Armata Neagră”, “Uniunea Democratică a Libertăţii” etc. Formele de luptă desfăşurată de aceste organizaţii erau diferite, dar întreaga activitate a acestora, conform opiniei cercetătorilor, avea caracter creştin şi naţional.[4]

O.N.B. “Arcaşii lui Ştefan” avea un Crez al arcaşului şi un cântec (probabil un imn): “Traiască România Mare” şi se presupune că ar fi existat şi un program al organizaţiei: restabilirea credinţei în dumnezeu, răsturnarea dictaturii staliniste, eliberarea Basarabiei şi restabilirea României Mari[5].

Bineînţeles, mişcarea de rezistenţă din Basarabia postbelică era sortită eşecului, ca şi mişcarea de rezistenţă din celelalte republici. Maşina represivă sovietică a reuşit să reducă la tăcere nemulţumirea şi spiritul de revoltă pe întreg teritoriul URSS. În Basarabia politica sovietelor a fost dictată de neîncrederea autorităţilor faţă de băştinaşi (români), iar chitesenţa politicii sovietice în Basarabia a fost ideolgia antiromânească a moldovenismului.

În anii ce au urmat după înfrângerea rezistenţei organizate, rolul de apărător al valorilor naţionale şi, implicit, al identităţii româneşti în Basarabia i-a revenit intelectualităţii. Acelei intelectualităţi care s-a format în “vidul proletkultist”, care cuprinsese Basarabia după epurările staliniste de elementele cele mai culte şi mai ataşate valorilor naţionale româneşti. Şi totuşi, în ciuda discontinuităţii, tocmai această intelectualitate “fără rădăcini” a optat, când i s-a oferit ocazia, pentru revenirea la vechile valori. Scriitorii, de pildă, au fost acei care au “reabilitat” : cuvinte, opere, nume din literatura clasică românească, tot ei contribuind la reconstituirea patrimoniului cultural românesc, alienat prin politicile promovate de autoritatile sovietice în Basarabia[6].

Spiritul rezistenţei s-a păstrat, deci, în pofida teroarei la care a fost supusă populaţia Basarabiei şi a propagandei sovietice, luând forma „rezistenţei prin cultură”.

Astfel, apariţia Mişcării Democratice în perioada Restructurării lui Gorbaciov, mişcare ce a promovat activ unionismul (ideea reunirii cu România fiind un obiectiv declarat al acestei organizaţii), trebuie privită în contextul întregului proces de luptă pentru eliberarea naţională a basarabenilor, iar desprinderea Basarabiei de URSS ca o urmare logică a rezistenţei românilor din fosta URSS, a aspiraţiilor lor reprimate în perioada regimului sovieti, dar şi în perioada post-sovietică.

 

Moldovenismul reactualizat. Problema lingvistică şi cea identitară. Două tipuri de moldovenism

 

Odată cu constituirea statului independent Republica Moldova era de aşteptat ca teoria moldovenismului, care a servit autorităţilor sovietice la deznaţionalizarea teritoriilor româneşti din stânga Prutului să fie abandonată şi să devină un simplu fapt de istorie. În mare parte, în primii ani de la declararea independenţei Republicii Moldova, datorită atitudinii oneste a intelectualităţii basarabene, scoaterii Partidului Comunist în afara legii, retragerii unor lideri ai Interfrontului.[7] la Tiraspol, pentru a crea de acolo bazele unei unităţi statale separatiste, precum şi susţinerea polulaţiei de care s-a bucurat Frontului Popular din Moldova, acest lucru s-a şi produs. Ceea ce a urmat însă a fost un proces regresiv, ca şi cum sloganul lansat de Petru Licinschi („Sa mergem înainte, ca înainte era mai bine”) ar fi marcat, în mod ironic, întregul curs al evenimentelor din Republica Moldova.

Fragmentarea forţelor naţionale în Parlament, revenirea in forţă a unor partide filoruse pe scena politică, repunerea în legalitate a Partidului Comunist[8], reluarea teoriei moldovenismului, revizuită din perspectiva noului context socio-politic şi relansată pe „piaţa de idei” – sunt câteva aspecte ale acestui proces regresiv. În doar câţiva ani, după cum vom vedea în continuare, statul Republica Moldova “în loc să devină, aşa cum l-au dorit cei care au luptat pentru independenţa lui, cel de al doilea stat românesc” a devenit “profund antiromânesc”, în Moldova fiind “practic imposibil să obţii dreptul de a ţi se recunoaşte naţionalitatea adevărată în buletinul de identitate”[9]. Unul dintre motivele pentru care situaţia românilor din RM nu se deosebeşte prea mult de cea din fosta URSS este faptul că nu s-a renunţat la o ideologie de stat, mai exact la moldovenism.

 

 

 

 

a) Moldovenismul radical

 

Teoria moldovenismului a fost reluată şi susţinută de unii politicieni, analişti politici de la Chişinău, care au încercat să contrapună ideii de identitate românească şi tendinţelor unioniste din Basarabia moldovenismul, acesta apărând, la prima vedere, ca o tentativă de justificare a existenţei unui stat moldovean în stânga Prutului. Astfel, dacă autorităţile bolşevice din anii 20-30 ai secolului trecut aveau nevoie de teoria moldovenismului în calitate de suport ideologic pentru iredentismul rusesc vizând Basarabia şi pentru crearea RASS Moldoveneşti, iar în anii 1940-1991 pentru justificarea ocupării Basarabiei la 28 iunie 1940,[10] actuala conducere a Republicii Moldova simte necesitatea unei ideologii naţionale, care să confere un plus de legitimitate statului moldovean creat în urma destrămării URSS.

Chestiunea privind o ideologie de stat în R. Moldova nu ar genera poate atâtea conflicte şi controverse, dacă nu ar contraveni Constitutiei Republicii Moldova (Art.5, paragraful 2), nu ar fi de fapt o continuare a ideologiei sovietice, nu ar necesita aplicarea aceloraşi metode totalitariste cu care aceasta era impusă societăţii din fosta URSS şi dacă baza teoriei respective ar fi altceva decât teoria moldovenistă inventată în perioada stalinistă.

Unul dintre efectele relansării moldovenismului în calitate de ideologie de stat a Republicii Moldova a fost reactivizarea unui puternic oponent al acestei teorii – intelectualitatea basarabeană. Era şi greu de presupus ca istoricii care abia îşi câştigaseră dreptul să scoată din arhive documente inedite, în baza cărora s-au grăbit să pubilce mai multe lucrări privind identitatea românilor basarabeni, să renunţe la propriile concluzii şi afirmaţii din considerente ideologice. Nici lingviştii din Basarabia nu au acceptat noul modovenism, acesta venind în contradicţie cu părerea majorităţii lingviştilor despre denumirea şi istoria limbii oficiale din Republica Moldova.

Pe de altă parte, politica Rusiei de restabilire a controlului politic, economic şi militar asupra “vecinătăţii imediate” (ori „străinătatea apropiată”), politică promovată foarte insistent, începând cu finele anului 1993,[11] se face simţită în viaţa politică basarabeană. Înaintând pretenţii statelor din „străinătatea apropiată”, sub pretextul “apărării populaţieii rusofone” din NSI, Rusia a încurajat elementele filoruse şi antiromâneşti din Moldova să se organizeze în partide şi asociaţii care s-au unit sub semnul moldovenismului. Printre acestea: Partidul Comunist din Moldova, Partidul Democrat Agrar din Moldova (partid în care se întrunesc în anii 1994-1998 fosta nomenclatură de partid şi o parte din reprezentanţii moderaţi ai Interfrontului), Mişcarea „Pro Moldova”, programele lor fiind un exemplu elocvent de resuscitare a teoriei moldoveniste din fosta RASSM (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească).

Denumirea organizaţiei şi mai ales discursul moldovenist al adepților mişcării “Pro Moldova” trădează tendinţe iredenstiste, care nu pot să nu îngrijoreze, cu toată absurdutatea lor. În 1994 Dumitru Moţpan, unul dintre adepţii mişcării „Pro Moldova” şi preşedintele Partidului Democrat Agrar din Moldova, în timpul unei reuniuni electorale, a declarat că, dacă se vorbeşte de Unire, aceasta „trebuie făcută nu cu România, ci cu Moldova de dincolo de Prut până la Carpaţi, pentru realizarea nu a României Mari, ci a Moldovei Mari”[12]. Caracterul antiromânesc al mişcării „Pro Molodva” este şi mai evident, dacă ţinem cont de faptul că adepţii ei au pretenţii teritoriale doar faţă de România, uitând în mod convenabil de teritoriile istorice româneşti din sudul şi nordul Basarabiei cotropite în 1940 de URSS şi încorporate în RSS Ucraineană.

Mişcarea „Pro Moldova” a fondat şi o publicaţie („Glasul Moldovei”, probabil dorind să sublinieze astfel antagonismul său faţă de ziarul „Glasul Naţiunii”, una dintre publicaţiile de expresie unionistă din RM) care pretinde că este o „publicaţie de limba moldoveneasca” şi care, cităm opinia unui jurnalist de la Chişinău: „îşi varsă veninul antinaţional, proimperial şi prosovetic peste tot ce este românesc, ajungând să declare fară nici un pic de jenă că noi vorbim „moldoveneşte”… că revenirea la alfabetul latin a provocat agramatismul general al populaţiei (de parcă scriind cu alfabetul rusesc, basarabenii ar fi fost in corpore în fruntea lumii civilizate!), că moldovenii sunt o altă entitate etnică decât românii, că ar avea o istorie distinctă decât cea a românilor etc. etc., facându-se, în mod deliberat, a nu observa că rusificarea continuă, că istoria noastră este şi în prezent falsificată…, că mafia rusească îşi face mendrele aici, în Basarabia, ca la ea acasă, că moldovenii nu încetează a fi maltrataţi etc.etc.”.[13]

În 1994 PDAM a învins în alegeri şi datorită susţinerii de care s-a bucurat din partea lui Mircea Snegur, pe atunci Preşedinte al Republicii Moldova, din partea minorităţilor naţionale din RM, şi din partea mijloacelor mass-media din Rusia. În timpul campaniei electorale presa moscovită şi-a arătat deschis simpatia faţă de prim-ministrul Andrei Sangheli, fapt ce a constituit un semn clar pentru populaţia care nu vorbeşte româna şi nu citeşte presa în limba română din RM de a sprijini în alegeri PDAM[14]. Aceeaşi atitudine a manifestat-o mass-media rusă mai tarziu, în alegerile prezidenţiale din anul 1996, susţinându-l pe Petru Lucinschi, iar în campania din februarie 2001 “Alianţa Braghiş”, condusă de Dumitru Braghiş, pe atunci Prim-ministru al RM, şi acesta un adept al moldovenismului[15] şi Partidul comunist.

Mircea Snegur şi-a manifestat susţinerea faţă de PDAM şi faţă de doctrina moldovenistă a acestuia în campania electorală pentru alegerile parlamentare din februarie 1994, în cadrul congresului “Casa noastră – Republica Moldova”, organizat la Chişinău cu trei săptămâni înainte de alegerile parlamentare din 27 februarie 1994 cu concursul Preşedinţiei.

Discursul Preşedintelui M.Snegur rostit la acest Congres conţinea reproşuri vehemente la adresa celor care pun la îndoială dreptul populaţiei RM de a se numi “popor moldovenesc”, care încearcă să scoată „din vorbirea curentă”, să „smulgă din cărţile şcolilor şi instituţiilor de învăţământ superior”, să „şteargă de pe paginile presei”, să “înstrăineze, la radio şi televiziune” „cuvântul moldovean”. Fără a contesta faptul că “poporul moldovenesc are aceleaşi rădăcini romanice ca şi neamurile din România”, subliniind că “peste Prut trăiesc fraţii noştri de sânge” şi că relaţiile cu ei trebuie să se bazeze pe acest adevăr, M.Snegur a pledat totodată pentru păstrarea “originalităţii reciproce” şi a dezvoltării separate în continuare “în bună înţelegere, aşa cum le şade bine neamurilor”[16]. Mircea Snegur a evocat atunci necesitatea revenirii la moldovenism în contextul luptei contra separatismului transnistrean, un argument care şi-a dovedit inconsistenţa, conflictul transnistrean rămânând nesoluţionat, în ciuda politicii moldoveniste adoptate de Chişinău. Dimpotrivă, separatismul este folosit în calitate de pretext pentru continuarea politicii de deznaţionalizare a românilor basarabeni.

Organizarea Congresului “Casa noastră – Republica Moldova”, iar apoi şi biruinţa PDAM în alegerile parlamentare au marcat perioada de afirmare a curentului moldovenist radical şi înfrângerea celui românofil în lupta politică de la Chişinău. Câştigând alegerile şi devenind partid de guvernământ, PDAM procedeaza în conformitate cu tezele moldoveniste de curând adoptate, adică suprimă structurile şi modifică legile şi prevederile adoptate în perioada anterioară, lichidează tot ce s-a obţinut în urma mişcării de eliberare naţională din Moldova începută în anii 1988-1989; anulează Legea privind atestarea cunoaşterii limbii oficiale, schimbă imnul de stat “Deşteaptă-te Române”, consacra glotonimul “limba moldovenească” versus “limba româna” – inclusiv prin amendarea Constituţiei Republicii Moldova (art.13)[17]. Unii şefi adepţi ai moldovenismului, din exces de zel, au interzis în colectivele pe care le conduceau etnonimul “român” şi glotonimul “limba română”, numele “Basarabia”, etc. Acesta este, de exemplu, cazul lui Adrian Usatîi, fost Director al Televiziunii Naţionale şi ex-consilier prezidenţial, precum şi lider al Alianţei Civice “Furnica”.[18]

Aici trebuie menţionat faptul că includerea art.13 în Constituţie cu privire la “limba moldovenească” şi schimbarea imnului de stat au fost acţiuni ce au avut drept scop să demonstreze nedorinţa autorităţilor de la Chişinău de a se uni cu România şi intenţia lor de a consolida independenţa Republicii Moldova, iar anularea atestării la cunoaşterea limbii oficiale a avut scopul de a menţine cadrele nevorbitoare de română în aparatul de stat, precum şi de a readuce în posturi acele persoane care, neştiind limba română, au fost nevoite să plece din funcţiile înalte pe care le deţineau în anii 1989-1992. În consecinţă, limba rusă şi-a reluat locul în administraţia statului şi în viaţa publică, iar actualmente diverşi comentatori subliniază că, după mai mult de un deceniu de la proclamarea limbii române ca limbă oficială, Republica Moldova a devenit mai rusificată decât până la 1989[19].

În opinia unor observatori, ideologia moldovenistă a agrarienilor a eşuat pentru că a avut un caracter distructiv. Acesta “a polarizat excesiv societatea, împărţind-o în “etatişti” şi “duşmani ai statului”. Divizarea socială a fost agravată şi de antagosnimele etnice şi ideologice, agrarieni postându-se pe poziţiile “etatismului agresiv”, mizând pe susţinerea minorităţilor naţionale şi neglijând interesele populaţiei majoritare, actionând de multe ori împotriva intereselor naţionale ale statului în numele căruia promovează acest tip de etatism. Ideologia “statalistă” a mai avut un efect distructiv: a creat în rândul populatiei două curente de opinii antagoniste, opunând intelectualitatea restului societăţii”. Ideologia agrarienilor, deşi se declara „statalistă”, consideră publicistul C.Tanase, “era, în esenţă, profund antistatală: ea a divizat societatea pe principii naţionale, politice, ideologice şi religioase, oferindu-i statului o singură raţiune de a fi: cea de unealtă a partidului aflat la putere. Statul construit de agrarieni a fost nu un stat al întregului popor, ci un stat al partidului de guvernământ”[20]. Astfel, „statalismul” în numele caruia PDAM a relansat teoria stalinistă a moldovenismului, nu este decât etatism de tip sovietic şi demonstrează incapacitatea adepţilor săi de a renunţa la metodele vechi, sovietice de guvernare.

După înfrângerea PDAM în alegerile parlamentare din martie 1998, promotorul principal al politicii de moldovenizare a devenit Partidul Comunist din Republica Moldova (PCRM). Politica moldovenistă a PCRM, care în esenţă este o continuare a politicii moldoveniste a PDAM, este împărtăşită şi susţinută şi de partenerii lui din Alianţa forţelor de stânga (Partidul Democrat Agrar din Moldova (Anatol Popuşoi), Partidul Socialist (Victor Morev) şi Partidul Socialiştilor (Veronica Abramciuk))[21], precum şi de unele mişcări ale populaţiei rusolingve, de tipul Mişcării social-politice „Ravnopravie” condusă de Valery Klimenko. Politica PCRM este vădit antiromânească şi pro-rusă, în ciuda faptului că ultimele declaraţii ale Preşedinteleui Voronin sau ale MAE al RM vis-à-vis de prezenţa militară rusă în Transnistria ar putea crea impresia că orientarea prorusească a PCRM s-a schimbat radical.

Organul de presă al PCRM Comunistul propagă cu insistenţă ideologia moldovenismului şi antiromânismul ca atitudine[22], iar reprezentanţii PCRM în Parlamentul Republiicii Moldova veghează cu asiduitate în vederea respectării articolului 13 din Constituţia RM, adica a menţiunii că limba oficială a RM este «limba moldovenească», şi opunându-se modificării acestui articlol, în conformitate cu opinia majorităţii lingviştilor.

Caracterul filorus şi antiromânesc al formaţiunii s-a manifestat plenar în timpul campaniei electorale din martie anul 1998, în ajunul şi în timpul sărbătorilor consacrate aniversarii a 75-ea a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti în anul 1999, în campania electorală pentru alegerile parlamentare din 25 februarie 2001, dar mai ales după biruinţa în ultimele alegeri parlamentare a PCRM şi constituirea guvernului comunist. În campaniile electorale amintite Partidul comuniştilor şi-a construit discursul şi întreaga activitate pe teoria moldovenismului şi pe antiromânism, mizând în special pe „nostalgicii erei sovietice”. Comuniştii au acuzat Bucureştiul de “jocuri politice”, de “deznaţionalizarea moldovenilor, planificată cu ajutorul instructorilor trimişi de peste hotare” şi de “punerea în pericol a stabilităţii sociale şi a suveranităţii Republicii Moldova, prin subminarea poziţiei IPS Vladimir, mitropolitul Chişinăului şi Întregii Moldove, prin susţinerea Mitropoliei Basarabiei, sub ascultarea Patriarhiei Române”[23], etc. Dreptul de a lua cetăţenia română, care nu este în dezacord cu legile României (dar pe atunci era în dezacord cu cele ale RM), oferit de România cetăţenilor RM, este un amestec în treburile interne ale Republiicii Moldova, in opinia PCRM. Conform liderului comuniştilor Vladimir Voronin, sporind «numărul cetăţenilor săi pe seama populaţiei Republicii Moldova, România încalcă normele de drept internaţional, cu posibile consecinţe politice negative»[24].

Devenind partid parlamentar, PCRM a depus eforturi considerabile în vederea implementării doctrinei moldoveniste. Să amintim doar de discuţiile din Parlament din luna mai 2000 cu privire la Nomenclatorul Specializărilor pentru pregătirea cadrelor în instituţiile superioare de învăţământ. Ministerul Economiei şi Reformelor şi Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei au propus atunci spre examinare Parlamentului Nomenclatorul, deputaţii comunişti însă au blocat discutarea acestuia, părăsind demonstrativ sala de şedinţe, cerând ca fraza „limba şi literatura română” să fie înlocuită cu „limba şi literatura moldovenească”, pe motiv că denumirea corectă a limbii vorbite pe teritoriul Republicii Moldova este „limba moldovenească”, fapt stipulat de Constituţia republicii[25]. Tot atunci Vladimir Voronin, liderul PC, a declarat că va cere demisia Guvernului şi desfăşurarea alegerilor parlamentare anticipate în cazul în care reprezentanţii Guvernului nu vor renunţa la denumirea de limba română, conţinută în Nomenclator[26]. Comuniştii cereau ca reprezentanţii Guvernului, în special cei ai Ministerului Educaţiei şi Ştiinţei, «să fie trimişi să studieze Constituţia », deoarece «nu ştiu în ce limbă se vorbeşte în Republica Moldova »[27]. Din cauza poziţiei comuniştilor, Nomenclatorul a fost votat abia la 22 iunie 200, iar varianta adoptată includea doar profilurile şi specialităţile cadrelor care urmau să fie pregătite în instituţiile de învăţământ superior în anul 2000-2001.[28]

Vorbind despre Nomenclator, mai trebuie spus ca în varianta sa din anul 1993 acesta conţinea şi disciplina “Istoria Românilor”, dar, după mai multe intervenţii şi demersuri oficiale, în 1995, aceasta a fost numită “Istoria Patriei”. După ce s-a intodus această modificare, în instituţiile superioare de invăţământ şi cele de cercetare nu se mai scriu teze de doctorat la specialitatea “Istoria Românilor”[29].

O decizie care vorbeşte despre atitudinea comuniştilor faţă de valorile naţionale este hotărârea nr.6/3 din 9 iunie 2000 a Consiliului orăşenesc Drochia, consiliu în care majoritatea o deţineau comuniştii. La propunerea primarului comunist Valery Ceban, Consiliul orăşenesc a reintrodus câteva dintre vechile denumiri ale străzilor din localitate (schimbarea denumirii străzilor în oraşe şi localităţi a fost una dintre măsurile administrative cele mai disputate în RM, fiindcă a existat o puternică opozitie a cadrelor pro-ruseşti din unităţile administrative faţă de revenirea la denumirile vechi româneşti). În conformitate cu decizia amintită, străzile Sfatul Ţăriii şi Şoseaua Sorocii au fost re-denumite ca în perioada comunistă. Acelaşi Consiliu orăşenesc a promovat o campanie vădit antiromânească, un exemplu fiind campania de persecuţii contra Liceului teoretic “Bogdan Petriceicu Haşdeu”, care se afla în fosta clădire a comitetului regional de partid (administraţia comunistă a făcut încercări de a scoate liceul din clădire), iar altul îngrădirea accesului populaţiei la presa românească, obstrucţionând difuzarea ei.[30]

La 9 octombrie 1999 PCRM a organizat în incinta Operei Naţionale o adunare consacrată împlinirii a 640 de ani de la „întemeierea statului moldovenesc independent” şi a 75 de ani de la „întemeierea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi fondarea Partidului ei Comunist”[31]. Motto-ul adunării a fost “Patria este în Primejdie”, primejdie, care, în opinia deputatului comunist I.P.Kalin, raportor principal, venea din partea forţelor unioniste “încurajate şi dirijate de peste Prut” şi susţinute de startegii NATO[32]. Situaţia gravă în care se află Republica Moldova, a explicat raportorul, este din cauza amestecului Bucureştiului în treburile interne ale Rrepublicii Moldova, precum şi a distanţării ei de Rusia. I.P.Kalin, a chemat la crearea unei mişcări populare pentru apărarea “statalităţii” moldoveneşti, în frunte cu liderul PCRM V.Voronin.

În cadrul aceleiaşi adunări Vladimir Voronin, Preşedintele PCRM, a declarat că „ar trebui să fim mândri de cei care au constituit statul moldovenesc şi ne-au păstrat identitatea noastră de moldoveni”.[33]

În campania electorală din ajunul alegerilor parlamentare din februarie 2001 PCRM a promis alegătorilor “să apere dreptul poporului moldovenesc la numele său istoric – moldoveni, la denumirea limbii materne – limba moldovenească, la slăvita sa istorie şi la originalitatea sa spirituală. Să obţină atribuirea limbii ruse a statutului de cea de a doua limbă de stat în Republica Moldova. …În politica externă să obţină consolidarea suveranităţii Republicii Moldova şi ridicarea autorităţii ei internaţionale, dezvoltarea relaţiilor reciproc avantajoase cu toate statele lumii, întîi de toate cu statele CSI. Să examineze chestiunea cu privire la aderarea Moldovei la Uniunea Rusiei şi Belarusiei”.[34]

După victoria în alegerile parlamentare din februarie 2001, ocupând 71 de locuri în Parlament (din cele 101), PCRM insistă să-şi realizeze programul electoral. Cum promisiunile populiste şi nerealiste sunt greu de ţinut (cum ar fi promisiunea de a ieftini pâinea până la 16 bani şi salamul până 2 lei), iar chestiunea Transnistreana fiind prea complicată, din tot programul electoral al PCRM, doar punctele care vizau deturnarea procesului democratic din RM şi reprimarea românismului sunt “traduse cu succes în viaţă”. Exemple sunt adoptarea de catre ei a „Legii cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor lor”, încercarea de a substitui în şcoală cursul de „Istoria Românilor” cu cel de „Istoria Moldovei” (şi mai recent cu « Istoria Integrată »), politica antiromâneasca în general.

„Legea cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor lor” a fost adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 19 iulie 2001[35], şi promulgată de V. Voronin, Preşedintele Republicii Moldova, printr-un decret din 28 august 2001[36]. Conform Legii „Statul garantează realizarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la educaţie preşcolară, la studii primare, medii (generale şi profesionale), superioare şi postuniversitare în limbile moldovenească şi rusă, crează condiţii pentru realizarea drepturilor lor la educaţie şi la instruire în limba maternă (ucraineană, găgăuză, bulgară, ivrit, idis etc.)”(art. 6.1). Printre altele, Legea mai stipulează că „Statul asigură publicarea actelor normative, comunicărilor oficiale şi altor informaţii de importanţă naţională în limbile moldovenească şi rusă” (art. 8.1); că „Denumirile localităţilor, străzilor, instituţiilor şi localurilor publice se indică în limbile moldovenească şi rusă, iar în localităţile cărora le-a fost acordat statut special de autonomie – şi în alte limbi oficiale, stabilite prin legile respective” (art. 10), etc. Dat fiind că în instituţiile de învăţământ din Republica Moldova, în pofida insistenţelor autorităţilor de a impune „Istoria Moldovei” elaborată de moldoveniştii Ţaranov, Şornikov şi Stati, elevii şi studenţii studiază „Istoria Românilor”, în Lege (articolul 6) s-a stipulat că „Studierea limbii şi literaturii moldoveneşti, precum şi a istoriei Moldovei, în toate instituţiile de învăţământ este obligatorie”.[37]

Reprezentanţi ai intelectualităţii şi ai societăţii civile din Republica Moldova au considerat adoptarea legii cu privire la drepturile minorităţilor naţionale drept o anulare a tuturor realizărilor în domeniul legislaţiei lingvistice obţinute de Republica Moldova de la 1989 şi până în prezent, o încercare de rusificare nu numai a românilor, dar şi a minorităţilor naţionale din RM.

La 30 iulie 2001, Consiliul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, de exemplu, a adoptat o declaraţie în care şi-a exprimat profunda îngrijorare în legătură cu modificările introduse de comunişti în legislaţia R. Moldova. În declaraţie se arăta că „Majoritatea parlamentară comunistă, practic, a anulat statutul limbii române ca limbă oficială a statului şi este pusă în pericol identitatea naţională a românilor moldoveni şi a minorităţilor naţionale”. Consiliul US din Moldova considera că modificările operate în Legea cu privire la publicitate, prevederile Legii cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor lor, lezează drepturile majorităţii populaţiei şi duc la rusificarea continuă a românilor moldoveni. Consiliul Uniunii Scriitorilor din R.Moldova, a făcut un apel către toţi cetăţenii R. Moldova să-şi exprime protestul hotărât faţă de acţiunile guvernului comunist, cerând stoparea procesului de deznaţionalizare a populaţiei Republicii Moldova.[38] În opinia lui Iurie Roşca, liderul Partidului Popular Creştin Democrat (partid care a boicotat votarea Legii în Parlament), prin adoptarea Legii cu privire la protecţia minorităţilor s-a legalizat rusificarea tuturor cetăţenilor neruşi ai Republicii Moldova, „atât a majorităţii româneşti, cât şi celorlalte etnii”[39].

Minorităţile naţionale, mai ales cea rusă, din Moldova, au salutat adoptarea legii cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale[40]. Dar s-au auzit şi voci care au criticat omogenizarea nejustificată a minorităţilor naţionale „sub umbrela limbii ruse”, în detrimentul limbilor naţionale ale acestor grupuri[41].

Alte decizii luate de comunişti în detrimentul populaţiei româneşti din Basarabia după venirea lor la putere în februarie 2001 au fost ordinul ministrului învăţământului cu privire la rusificarea şcolii naţionale şi decizia Guvernului privind excluderea din programele de învăţământ a cursului de „Istorie a Românilor” şi înlocuirea lui cu cel de „Istorie a Moldovei”. Ordinul „Cu privire la modificările din Planul de învăţământ pentru învăţământul primar, gimnazial, mediu general şi liceal 2001–2002” a fost emis de ministrul învăţământului Ilie Vancea, la 7 august 2001. Conform acestui ordin, limba rusă a fost introdusă ca obiect de studiu obligatoriu în clasa a II-a a şcoalii naţionale (două ore pe saptămână începând cu semestrul II al anului de învăţământ 2001–2002, adică începănd cu luna ianuarie 2002), iar în clasa a X-a au fost introduse materiile limba şi literatura rusă, la solicitare (câte 2 ore pe săptămână, începând cu 1 septembrie 2001). Hotărârea privind excluderea din programele de învăţământ a cursului de „Istorie a Românilor” şi înlocuirea lui cu cel de „Istorie a Moldovei” a fost luată de guvernul comunist la 13 februarie 2002[42].

Decizia Ministrului Vancea, care urma să fie implementată din luna ianuarie 2002, a fost percepută ca o nouă încercare a autorităţilor de a rusifica sistemul de învăţământ din Moldova şi a provocat un val de proteste masive, animate şi susţinute de Partidul Popular Creştin Democrat. Demonstraţiile au început în ziua de 9 ianuarie 2002 şi au durat până la 29 aprilie, provocând o adevărată criză politică. Manifestări de protest simultane cu acţiunile de la Chişinău – proteste stradale, cu mii de participanţi, majoritatea tineri – s-au desfăşurat şi în alte oraşe basarabene: Ungheni, Soroca, Balti, Cahul, Leova etc[43]. La 24 februarie numărul protestatarilor în PMAN din Chişinău a atins cifra de 100.000 de oameni[44]. Protestatarii au purtat şi scandat lozinci anticomunste, «ecouri » ale fenomenului Piaţa Universităţii şi ale evenimetelor din ’89 din România, dar şi unioniste („Jos comunismul!”, „Jos rusificarea!”, „Unire!”, „Victorie!”, „Traiasca şi-nfloreasca Moldova, Ardealul şi Ţară Românească!”, „Noua generaţie – salvatoarea naţiei!”, „Nu mai vrem nici un pic preşedinte bolşevic”, „Limba rusă în Şibir, comunismul în sicriu”, „Noi suntem români!”) [45].

Expresia atitudinii partidului comunist faţă de protestatari o găsim chiar în discursurile lui V.Voronin, preşedintele Republicii Moldova şi al partidului de guvernământ (PCRM), care în cadrul mai multor emisiuni televizate din februarie-martie 2002 i-a numit pe participanţii la protestele anticomuniste „haită”, „needucaţi”, „necivilizaţi” „pitecantropi”, iar pe Iurie Rosca, liderul Partidului Popular Creştin Democrat „terorist politic”, care urmăreşte „lichidarea Moldovei ca stat, transformarea ei într-un teritoriu al fricii şi al groazei”[46]. Într-o emisiune din 4 martie Voronin mai declara că regimul separatist de la Tiraspol i-ar fi dat Partidului Popular Creştin Democrat două milioane de dolari pentru organizarea demonstraţiilor anticomuniste din Chişinău, sugerând că protestatarii din PMAN şi membrii comitetului de greva de la TVM ar fi fost plătiţi ca să ia parte la proteste[47]. La 22 februarie 2002, Victor Stepaniuc, preşedintele Fracţiunii Partidului Comuniştilor, în plenul Parlamentului, a calificat preotestele drept « fasciste ». „Metodele stradale prin care se încearcă intimidarea conducerii statului, sunt metode fasciste, imprumutate de la Hitler”, a declarat Stepaniuc.[48] În timpul protestelor, precum şi după încetarea lor, mulţi participanţi la mitingurile din Chişinău şi din alte oraşe ale RM, inclusiv copii, au fost persecutaţi, intimidaţi, reţinuţi de poliţie, anchetaţi de Politie[49].

Protestele au avut un puternic impact internaţional, atragând atenţia forurilor eruropene asupra stării de lucruri din RM. Datorită consecvenţei şi fermităţii protestatarilor şi atitudinii luate de comunitatea internaţională[50], autorităţile comuniste au fost nevoite să abandoneze (pentru un timp) planurile lor de „reformare” a învăţământului – la 22 februarie 2002, Guvernul RM a adoptat hotărârea nr.217 „Cu privire la unele măsuri de îmbunătăţire a studierii istoriei”, prin care şi-a suspendat propria hotărâre din 15 februarie 2002 „Cu privire la implementarea „Istoriei Moldovei” ca disciplină de predare în instituţiile de învăţământ”[51], iar la 25 februarie ministrul învăţământului Ilie Vancea şi-a anulat propriul ordin din 7 august 2001 privind studierea obligatorie a limbii ruse în şcoala naţională[52].

În pofida protestelor de stradă şi a Rezoluţiei APCE din 24 aprilie, care a solicitat Guvernului RM să instituie un moratoriu asupra problemelor lingvistice şi a deciziilor referitoare la excluderea din programa şcolară a cursului de istorie a românilor, Guvernul comunist nu s-a dezis de intenţiile de a rusifica şcoala naţională şi de a substitui în instituţiile de învăţământ cursul „Istoria Românilor” cu cel de „Istorie a Moldovei”.

La 12 iunie 2002, prim-ministrul Vaşile Tarlev, într-o şedinţă a cabinetului de ministri, sub pretextul că în Constituţie limba de stat este numită „limba moldovenească”, a propus să se adopte o hotărâre specială, prin care să se interzică folosirea denumirii „limba română” pentru limba de stat a RM. Proiectul de document prevedea introducerea modificărilor respective în toate documentele şi actele legislative ale ministerelor, departamentelor şi ale altor instituţii de stat. El a mai cerut Consiliului Naţional de Evaluare academică şi Acreditare a instituţiilor de învăţământ din Moldova, precum şi universităţilor şi ministerelor, să introducã în Nomenclatorul de specialităţi şi orarele şcolare termenul de „limba şi literatura moldovenească”.[53]

Am menţionat deja că la 22 februarie Guvernul şi-a suspendat hotărârea din 15 februarie „Cu privire la implementarea „Istoriei Moldovei” ca disciplină de predare în instituţiile de învăţământ”. Tot atunci Viceprim-ministrului Republicii Moldova Valerian Cristea i s-a ordonat „sa elaboreze în comun cu Ministerul Învăţământului, Academia de Stiinte şi Asociatia Istoricilor şi sa prezinte Guvernului un program de măsuri pentru îmbunatatirea studierii istoriei, conceptul de predare a istoriei şi manualul de „Istoria Moldovei”. La 11 septembrie 2002 Guvernul a adoptat o decizie cu privire la înfiinţarea Comisiei naţionale pentru elaborarea Concepţiei de studiere a istoriei în Republica Moldova. Executivul a pus în sarcina Comisiei organizarea şi desfăşurarea în perioada 1 octombrie 2002 – 5 ianuarie 2003 a unui concurs pentru elaborarea acestei Conceptii. Comisia urma să formeze, „din specialişti în domeniu din ţară şi de peste hotare”, un Consiliu de experţi care va evalua rezultatele concursului. Deci, Guvernul nu a renunţat nici la ideea excluderii din programele de învăţământ a cursului de „Istorie a Românilor” şi înlocuirea lui cu cel de „Istorie a Moldovei”[54].

 

Adoptarea Concepţiei Naţionale de Stat a Republicii Moldova a fost gestul cel mai elocvent pe care guvernarea comunistă l-a făcut în sensul reactualizării ideologiei moldoveniste. Mai mult, Concepţia vrea să redea teoriei moldoveniste şi funcţia de odinioară, cea de ideologie de stat, de instrument de control al statului aspura mentalităţii cetăţenilor săi. Adoptată în variantă defnitivă la 19 decembrie 2003 de Parlamentul RM şi publicată în oficiosul „Moldova Suverana” la 25 iulie 2003, Concepţia este o iniţiativă legislativă a Preşedintelui Vladimir Voronin. Documentul, susţinut de deputaţii comunişti şi de unii deputaţi independenţi, declară românii etnie minoritară în Republica Moldova. E vorba de un document progarmatic, apreciat în termeni pozitivi de presa oficiala (ziarele “Moldova Suverana”, “Nezavisimaya Moldova”, “Comunistul” etc.) şi contestat de presa de opoziţie („Timpul”, „Flux”, „Contrafort”, „Limba Română”, „Literatura şi Arta” etc.) de ONG-urile al căror obiectiv este apărarea drepturilor omului, precum şi de uniunile de creaţie, care au calificat-o ca pe un document “profund antieuropean” ce “prefigurează plasarea Republicii Moldova pe coordonate geopolitice ruseşti”.[55] „Concepţia politicii naţionale…” prevede impunerea unei ideologii de stat, ca pe timpul regimurilor totalitare, şi se va solda cu eliminarea pluralismului politic şi de opinie în Republica Moldova, adică – în limbajul acestui document dubios – va asigura „neutralizarea politică şi juridică” a oponenţilor politici ai Partidului Comunist. Aplicarea sus-numitei „Concepţii” va cataliza tensiunile interetnice şi va distruge fragilul echilibru social intern.”, se spune în Memoriul PEN-clubului din Republica Moldova, în care se dă şi semnalul de alarmă privind încălcările drepturilor omului în RM.[56] Mai mulţi comentatori au menţionat că acest document este o incitare atât la obstrucţionarea drepturilor omului, cât şi la românofobie.[57] Alţii au subliniat caracterul ambiguu şi contradictoriu al formulărilor: “În pofida filosofiei de la care pretinde că se revendică, Concepţia nu face decât sa impună de sus o carcasă identitară unei comunităţi (populaţia Republicii Moldova), ignorând nepermis dreptul individual la opţiune al fiecărui cetăţean. Altminteri spus, în loc să plece de la drepturile omului pentru a ajunge la drepturile colective (multiculturalismul), textul le decretează pe cele din urmă neglijându-le sistematic pe cele dintâi! În ciuda retoricii, este exact invers decât traseul european pe care documentul îl invoca cu obstinaţie”, argumentează sociologul Dan Dungaciu, concluzia căruia este nemiloasă cu orgoliul de politologi şi jurişti al autorilor Concepţiei:”Un text nul din punct de vedere academic”.[58]

 

 

b) Moldovenismul moderat

 

În anii 1994-1998, politica de moldovenizare agresivă a PDAM, care a condus la lichidarea în mare parte a succeselor obţinute de mişcarea de eliberare naţională din Moldova de la sfârşitul deceniului opt, începutul deceniului nouă, a trezit în rândul populaţiei româneşti din republică, în special în rândul intelectualităţii, nemulţumire faţă de PDAM. Sesizând această nemulţumire şi conştientizând faptul că PDAM pierde din susţinerea electoratului, o parte din membrii lui, printre care Preşedintele Mircea Snegur şi Preşedintele Parlamentului Dumitru Diacov, au părăsit PDAM creându-şi partide proprii. Mircea Snegur a devenit lider al Partidului Renaşterii şi Concilierii (PRCM), iar Dumitru Diacov – al Mişcării Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă, care la 17 aprilie 2000 s-a transformat în Partidul Democrat.[59]

Partidele respective obţin, în urma alegerilor din martie 1998, reprezentanţă parlamentară şi, în special Mişcarea Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă, se implică, la fel ca şi predecesorii lor, în discuţiile privind chestiunea identitară din RM. Persistenţa acestei preocupări a politicienilor din RM indica pe de o parte incapacitatea de a multumi electoratul prin aplicarea de politici economice eficiente, iar pe de alta, un deficit de legitimitate, precum şi o acută criza de identitate din Republica Moldova, criză resimţită de societate în intregime, dar mai ales de elitele politice de la Chişinău. PD-ul lui Diacov reia teza molodvenistă, “doctrina” PD având la bază aceeaşi teorie sovietică despre “naţiunea moldovenească”, modernizată puţin, folosind un vocabular mai piţin primitiv, încercând să împace moldovenismul, ca ideologie, cu acea parte a populaţiei care se consideră şi români, nu numai moldoveni[60]. Acest moldovenism s-a manifestat plenar în luările de cuvânt ale lui Mircea Snegur, care în aprilie 1995 s-a pronunţat în apărarea limbii române[61], apoi ale lui Dumitru Diacov şi Petru Lucinschi. Pe de altă parte, Dumitru Braghiş, liderul “Alianţei Braghiş”, pentru a obţine susţinerea electoratului rusofon în alegerile din 25 februarie, şi-a înăsprit discursul antiromânesc şi a promovat în mod deschis moldovenismul[62].

La sfârşitul lunii august 1999, în alocuţiunea sa cu ocazia sărbătorii “Limba Noastră”, D. Diacov a recunoscut unitatea limbii vorbite în România şi în Republica Moldova, însă nu şi unitatea etnică a populaţiei majoritare din cele două state româneşti. Constatând “cu părere de rău” că “denumirea corectă a limbii vorbite în Republica Moldova nu este fixată în Legea de bază a ţării”, D.Diacov a menţionat: “Noi trebuie să spunem clar şi răspicat: moldovenii, cetăţenii Republicii Moldova vorbesc limba română. Aşa cum americanii, irlandezii – engleza, austriecii, o parte din elveţieni- germana etc”. Acelaşi D.Diacov, în 6 noiembrie 2000, aflându-se intr-o vizită de lucru în Gagauzia, a declarat: “trebuie odată şi odată să spunem lucrurilor pe nume – limba pe care o vorbim este limba română. Altceva este că oamenii care locuiesc pe acest pămînt se numesc moldoveni”[63]. Recunoaşterea caracterului românesc al limbii vorbite în Republica Moldova, este elementul principal care face diferenţa dintre moldovenismul moderat al lui Diacov de moldovenismul radical promovat de PDAM şi PCRM.

În acest context, trebuie menţionat faptul că recunoaşterea de către Diacov a caracterului românesc al limbii oficiale a Republicii Moldova a trezit o reacţie vehementă din partea comuniştilor. La 6 septembrie 1999 Comitetul central al PCRM a adoptat o declaraţie în legătură cu alocuţiunea lui D. Diacov, în care discursul acestuia a fost considerat “un atac dur al pseudodemocraţiei asupra originalităţii lingvistice şi etnice a poporului moldovenesc, asupra autodeterminării lui naţionale”[64]. În declaraţie comuniştii s-au arătat îngrijoraţi de “deplasarea tot mai evidentă” a “vectorului politicii de stat în sensul românizării forţate a societăţii, în direcţia unionismului” şi de faptul că “rolul de atacant şi l-a asumat unul dintre primii conducători ai ţării…”. CC a PCRM a condamnat ferm “declaraţia distructivă” a lui D.Diacov şi a menţionat că “deputaţii comunişti vor apăra dreptul poporului de a rezolva el însuşi problemele ce ţin de soarta sa, pentru a nu admite un linşaj al istoriei glorioase a poporului moldovenesc, al specificului şi spiritualităţii sale”.[65] După declaraţia din noiembrie a lui Diacov cu privire la limba română, în Găgăuzia un grup de deputaţi comunişti au cerut Procuraturii Generale să intenteze un proces penal împotriva Preşedintelui Parlamentului, învinuindu-l că a ignorat Constituţia, numind limba de stat limba română. În sesizarea adresată Procuraturii, deputaţii comunişti l-au mai acuzat pe Dumitru Diacov că prin declaraţia respectivă a provocat populaţia „la nihilism juridic, subminând statalitatea şi ordinea de drept în ţară şi a exercitat o presiune psihologică asupra conştiinţei etnice a poporului moldovenesc”. Procuratura Generală a refuzat să intenteze un proces penal, susţinând că “Preşedintele Parlamentului şi-a expus punctul de vedere referitor la limba vorbită pe teritoriul RM în cadrul unui dialog neoficial şi nu a împiedicat în mod activ îndeplinirea cerinţelor Constituţiei şi a altor legi care funcţionează în Republica Moldova şi nu a provocat alte persoane la asemenea acţiuni. În acelaşi timp, Procuratura susţine că în preambulul Legii cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova este reflectat faptul identităţii lingvistice moldo-române, realmente existente, iar expunerea opiniei asupra unor realităţi existente nu constituie o infracţiune”.[66] Argument pe care guvernanţii de la Chişinău preferă să-l ignore, insistând asupra obligativităţii de a numi limba oficială a RM „moldovenească”, şi nu română.[67]

 

La fel ca şi moldoveniştii din perioada sovietică şi cei agrarieni, Diacov şi adepţii săi, încearcă să-şi argumenteze doctrina vorbind despre un specific moldovenesc.

Într-o Scrisoare deschisă adresată cotidianului Flux la sfarşitul lunii septembrie 1999, scrisoare care poate fi considerată un document doctrinar al Mişcării Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă, Dumitru Diacov, printre altele scria: “Este incontestabil faptul că în ultimii aproape două sute de ani populaţia de pe teritoriul actualei R. Moldova a fost pusă în situaţia de a trece prin tot felul de experimente, dictate de interesele geostrategice ale marilor puteri, pomenindu-se în medii politice, economice, sociale cu totul diferite decât ale celor de peste Prut. Ele şi-au lăsat, bineînţeles, amprenta asupra conştiintei, mentalităţii, deprinderilor, felului nostru de a fi, ceea ce nu uită să observe şi cei care ne privesc din România, tratându-ne de cele mai multe ori anume din această perspectivă… majoritatea cetăţenilor statului nostru se consideră moldoveni, iar entitatea «popor moldovenesc» este percepută ca ceva firesc şi inevitabil». Cu alte cuvinte, Dumitrui Diacov susţine că în urma procesului de deznaţionalizare a apărut o naţiune nouă – naţiunea moldovenească, fapt, care la rândul său, justifică raţiunea de a exista a statului independent Republica Moldova. Pentru a da mai multă greutate afirmaţiilor sale, el insistă în continuare asupra « fortificării » conştiinţei naţionale a populaţiei “moldoveneşti” după crearea Republicii Moldova: “Este imposibil, scrie Diacov, să nu vezi că în aceşti ani de Independenţă conştiinţa naţională a moldovenilor a avut o evoluţie constantă spre consolidare”[68].

Prin această afirmaţie, care la ora respectivă nu se baza pe date statistice, sondaje de opinie etc., Dumitru Diacov intenţiona mai degrabă să inducă ideea pe care o susţinea, decât să exprime voinţa populaţiei. În opinia noastră, o analiză mai atentă a evenimentelor de după 1991 demonstrează tocmai contrariul. Să ne amintim doar de îngrijorarea care s-a produs în Republica Moldova la anunţul autorităţilor de la Bucureşti de a introduce regimul de paşapoarte la frontiera de pe Prut. Consulatul României la Chişinău era asaltat zilnic de sute de solicitanţi ai cetăţeniei române, în timp ce, se presupune, aproape 300.000 de cetăţeni ai Republicii Moldova deţineau deja şi cetăţenia română, pe lângă cea a Republicii Moldova.[69] Încercările autorităţilor moldoveneşti de a explica dorinţa cetăţenilor RM de a lua cetăţenia României doar prin “considerente pur economice”[70] ori prin intenţia unor persoane de a-şi ascunde trecutul criminal[71] explică mai degrabă atitudinea lor faţă de acest fenomen, nu şi fenomenul în sine. O explicaţie mai plauzibilă ar fi, după părerea noastră, că solicitanţii cetăţeniei române conştientizează faptul că România oferă cetăţeanului gradul de siguranţă pe care RM nu-l poate oferi cetăţenilor săi, mai ales celor care se autoidentifică şi se declară români. Admitem că o parte din cetăţenii RM îşi doresc cetăţenia română din motive economice, însă aceasta nu exclude şi cealaltă motivaţie. Există cetăţeni români care şi-au păstrat domiciliul în RM şi nu pleacă în altă parte. Exemplul lor ar putea fi o dovadă că aceştia au apelat la protecţia statului român, nesimţindu-se în siguranţă la ei acasă. În ceea ce priveşte afirmaţia potrivit căreia unii cetăţeni ai Republicii Moldova solicita cetăţenia română pentru “a se ascunde de organele de drept ale Republicii Moldova”, chiar dacă astfel de cazuri există (şi probabil că există), acestea ar trebui privite ca o lacună în activitatea organelor de drept ale RM, şi nu altfel. Pe de altă parte, afirmaţia respectivă denotă atitudinea oficialităţilor de la Chişinău faţă de acele persoane din Basarabia care se autoidentifică drept români. În conformitate cu mentalitatea sovietică, în RM de multe ori cuvântul ”român” continuă sa fie folosit cu conotaţie negativă, amintind de vremurile când acesta era asociat cu odiosul termen de “duşman al poporului” .

Există şi cazuri în care comunităţi întregi din satele R.Moldova solicită protecţia şi ajutorul guvernului României. În luna august 1999, de exemplu, cadrele didactice din satul Siret, judeţul Chişinău au avertizat guvernul de la Chişinău că-şi vor părăsi locurile de muncă în cazul în care Guvernul nu le va restitui cel puţin două salarii lunare, iar Constantin Ioniţă, directorul şcolii, constatând că “Executivul de la Chişinău nu este capabil să remunereze profesorii” a solicitat Guvernului României alocarea fondurilor necesare pentru salarizarea celor 100 de angajaţi ai şcolii[72].

Dorinţa de a acoperi insuccesele guvernărilor anterioare şi grija faţă de viitoarele alegeri parlamentare şi prezidenţiale[73] au fost principalele motive ale recunoaşterii, cu multe rezerve şi reticenţe, a glotonimului “limba romănă” de către unii dintre foştii moldovenişti radicali (membri ai PDAM).[74] Drept dovadă a faptului că Dumitru Diacov şi moldoveniştii din anturajul său au respins teoria falsă despre existenţa “limbii moldoveneşti” (din interese politice, nu din grija faţă de limba româna în Basarabia, bineînteles) este cazul legat de numele Clubului Absolvenţilor Instituţiilor din România şi Occident (CAIRO).

La 3 iulie 2000 CAIRO a solicitat Consiliului Coordonator al Audiovizualului să ridice, în termen de 30 de zile, licenţele de emisie ale 11 posturi de radio şi televiziune[75], care încalcau prevederile articolului 13 din Legea Audiovizualului, privind difuzarea a cel puţin 65 la sută din emisiuni în limba română. Dat fiind faptul că după 30 de zile CCA nu a întreprins nimic pentru a obliga posturile vizate să respecte legislaţia lingvistică din Republica Moldova, CAIRO a acţionat CCA în judecâtă[76].

La 20 septembrie 2000, Curtea de Apel Chişinău a acordat câştig de cauză CAIRO în procesul intentat împotriva CCA. Curtea de Apel a obligat CCA să ridice licenţa de emisie posturilor de radio “Europa-plus Moldova”, “Polidisk”, “Nostalgie”, “Hit FM”, “Monte Carlo”, „Serebreannîi dojdi”, precum şi licenţa de emisie a canalului de televiziune “TVC 21” din cadrul companiei private “Sun TV”, pe motiv că acestea au încălcat articolul 13 din Legea Audiovizualului, privind difuzarea a cel puţin 65 la sută din emisiuni în limba română. Totodată, instanţa a obligat compania “Sun TV” să transmită în limba română emisiunile canalelor de televiziune “Discovery” şi “Eurosport”.[77].

Din momentul iniţierii de către CAIRO a acţiunii de restabilire a legalităţii, presa din Rusia şi toate forţele promoscovite din Republica Moldova, în special presa de limbă rusă, a demarat o campanie furibundă de discreditare a acţiunilor CAIRO şi a membrilor acesteia. Membrii CAIRO au fost etichetaţi drept « fascişti », « xenofobi », marionete ale unor partide politice etc. Semnalul de atac împotriva CAIRO a fost dat de ziarul “Komsomoliskaya pravda” de la Moscova, cu un articol batjocoritor la adresa moldovenilor[78]. Subiectul a fost reluat de ziarele “Argumentî i factî” şi “De facto”, iar postul rusesc NTV a trimis la Chişinău o echipă de ziarişti, pentru a monitoriza cazul. Şi Guvernul rus a intervenit în apărarea publicaţiilor şi posturilor ruseşti din Moldova. După decizia Curţii de Apel Chişinău din 20 septembrie, ministrul Mihail Leşin, i-a cerut premierului rus Mihail Kaşianov să-şi contramandeze întrevederea cu omologul său din Republica Moldova Dumitru Braghiş, programată pentru sfârşitul lunii septembrie 2000. Ministrul Leşin a invocat în sprijinul propunerii sale „declanşarea unei campanii fără precedent în Republica Moldova, orientată spre închiderea posturilor de radio şi TV ruseşti”[79].

Alături de presa pro-rusă din Moldova, în apărarea posturilor ruseşti de radio şi televiziune au ridicat vocea şi adepţii moldovenismului – Partidul Comunist şi Partidul Democrat al lui Diacov. PCRM (V.Voronin) a condiţionat votarea în lectura a doua a Legii cu privire la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova de discutarea în Parlament a chestiunii privind modificarea Legii Audiovizualului[80], iar Alexei Tulbure, pe atunci membru al Partidului Democrat (Diacov), la unison cu presa moscovită şi cea rusofilă de la Chişinău, i-a numit pe membrii CAIRO „fascişti şi xenofobi”. “În opinia partidului pe care îl reprezint, a declarat A.Tulbure, acesta este un proces politic, ţinând cont de caracterul organizaţiei care l-a iniţiat. Aş aminti, în acest context, că în diferite perioade istorice, apăreau organizaţii studenţeşti care pretindeau a fi cele mai patriotice, patriotismul lor fiind unul primitiv zoologic şi xenofob. Aici mă refer la Garda de Fier, o organizaţie fascistă. Astfel şi CAIRO se manifestă împotriva altor etnii conlocuitoare din RM, camuflându-şi atitudinea xenofobă faţă de o parte a populaţiei prin acţiuni care, în opinia lor, trebuie să facă ordine în domeniul difuzării emisiunilor radiofonice şi televizate. Din punct de vedere al dreptului, aceste persoane, care nu sunt principalii actori, ci sunt manipulate de alte forţe politice, n-au avut nici un motiv legal pentru a acţiona în judecâtă CCA”[81].

La 21 februarie 2002, chiar în perioada în care în centrul Chişinăului se desfăşurau manifestaţii de protest împotriva rusificării şi împotriva introducerii „Istoriei Moldovei” ca materie de studiu în locul „Istoriei Românilor”, ziarul guvernamental „Nezavisimaya Moldova” a publicat prima parte a articolului „Nomenclatura – tehnologia puterii”, semnat de Eugen Paton. (De menţionat că, deşi autorul promitea să revină, continuarea lui nu a mai apărut; rămânând doar să presupunem de ce).

Articolul merită o atentie deosebită totuşi, din mai multe considerente: 1) a fost publicat într-un ziar guvernamental de limba rusă, fapt care vorbeşte despre existenţa chiar în rândul PC, a carui doctrină este profund antiromânească, a unei opoziţii în ce priveşte problema identitară; 2) apariţia articolului a fost un semn că o parte din comuniştii din Moldova, la fel ca şi o parte din agrarienii veniţi la putere în urma alegerilor parlamentare din 1994 (Mircea Snegur şi fracţiunea lui Diacov), au început să-şi dea seama de inconsistenţa moldovenismului ca ideologie şi faptul ca acesta scindează societatea moldovenească (de altfel, este evidentă « infrângerea » politică a unor partide de această orientare, PDAM şi PD fiind două exemple destul de concludente, în opinia noastră); 3) în articol se recunosc unele adevăruri, care până atunci erau de găsit doar în presa considerată de oficialităţi ca „naţionalistă” (adică în cea care se opune moldovenismului). Realităţile recunoscute de ziarul guvernamental sunt urmatoarele: „Moldovenismul” este o „ideologie” lipsită de conţinut, „resursele” ei sunt „insignifiante” (rus. : „mizernie”); „ideologia” moldovenismului este fără perspectivă în Moldova şi ea este folosită în scopul manipulării populaţiei şi a dezbinării ei;[82] se mai recunoaşte faptul că „dacă în perioada sovietică institute întregi au susţinut, fără rezultate semnificative, această ideologie, atunci astăzi ea este susţinută „doar de câteva persoane”, că „ideologia moldovenismului” nu este susţinută „de institutele ştiinţifice, de instituţiile de învăţământ, şi nici de majoritatea intelectualităţii”; autorul mai susţine că „teoria moldovenismului”, fundamentul ei a fost creat „în exclusivitate” („iskliuchitelino”) în aparatul de stat”, că „moldovenismul” este convenabil doar „funcţionarilor nomenclaturişti” (de fapt, autorul ajunge să afirme că existenţa statului Moldova corespunde numai intereselor funcţionarilor de stat cărora acesta le asigură existenţa); în sfarşit, se recunoaşte faptul că „marea parte a populaţiei ce vorbeste „limba de stat”, numeşte limba română, iar în rândul intelectualităţii numărul acelor care numesc limba „moldoveneasca” este foarte mic”.

Paradoxul constă în faptul că uneori moldoveniştii moderaţi tind să se disocieze de curentul moldovenist radical în termeni foarte categorici, creând astfel impresia că anunţă o revolţie. Or, „revouţia” nu constă decât în recunoaşterea că limba moldovenilor se numeşte limba română. Probabil, conştietizând că moldovenismul pierde teren ca ideologie, dar nefiind în stare să renunţe definitiv la mentalitatea de tip moldovenist, moderaţii încearcă astfel să mai „negocieze”, să „salveze” o parte din „moştenirea” ideologiei care, odinioară, le-a asigurat confortul într-o socitetate totalitaristă. Astfel, E. Paton, deşi se pronunţă vehement împotriva moldovenismului, este de fapt el însuşi un moldovenist, unul mai moderat însă. El susţine că limba vorbită de populaţia românească din Republica Moldova este „limba română”, însă purtătorii ei sunt „moldoveni”: „…in anul 1995 când avea loc o opunere dura „limba română- limba moldovenească” şi când pretutindeni se auzeau cuvintele „limba noastră cea română”, sondajele efectuate în rândul celor ce ieşeau în Piaţă, au scos în evidenţă un fapt remarcabil. Ei în totalitate susţineau ideea că limba este română, dar nouăzeci la sută dintre ei se considerau moldoveni, ce locuiesc într-un stat moldovenesc, şi erau adepţii existenţei unei Moldove independente. Şi nu în zadar sonadjele din an în an arată unul şi acelaşi rezultat. Cei care se consideră români nu constituie mai mult de 5-7%”[83].

Afirmând astea, E. Paton nu are grijă să menţioneze despre ce fel de sondaje vorbeşte, cine le-a efectuat sau cât sunt de credibile acestea. La fel ca şi alţi adepţi ai moldovenismului, autorul este în căutarea unei idei naţionale, pentru o „ideologie care ar uni oamenii, dar nu i-ar dezbina”, pentru că „particularitatea „moldovenismului” primitiv consta în faptul că el dezbină oamenii, opunându-i pe acei care se numesc români celor care se numesc moldoveni, şi pe moldoveni – tutoror naţionalităţilor din Moldova”. El este în căutarea unei ideologii naţionale, pentru că „naţiunea moldovenească este produsul istoric al tuturor naţionalităţilor ce locuiesc în Republica Moldova”. „Ideea naţională, trebuie să fie reală. Iar realitatea constă în următoarele: poporul Moldovei poate păstra modul său de viaţă, valorile sale şi statul său doar în cazul in care TOATE grupurile sociale ale ţării vor simţi că Republica Moldova este Patria lor. Ţara care le aparţine lor. Unica ţară pe pământ în care locuitorii ţinutului nostru pot să se simtă stăpâni adevăraţi, dar nu „oameni de sortul doi”. Ţara în care concurenţa are loc după capacităţi şi profeşionalism şi unde nimeni nu are toate atuurile doar pentru ca i-a surâs norocul să se nască la timpul său într-o familie de naţionalitate „corectă” (rus.:”в семье „правильной” национальности”). În asemenea caz teoria „naţiunii titulare” nu mai este valabilă – dacă vorbim despre o idee naţională.[84]

În esenţă, E.Paton nu inventează nimic nou. Majoritatea ideilor lui au fost enunţate şi mai înainte, de alţi adepţi ai moldovenismului moderat. Atâta doar că argumentul de care face uz şi el, după ce l-au invocat şi alţi adepţi ai moldovenismului, nu poate fi evocat la nesfârşit, din cauză că acolo unde nu există democraţie, e greu să demonstrezi că o parte din populaţie nu este, în ciuda declarţiilor puterii, tratată ca «de sortul doi », şi presa românofobă din RM demonstrează falsitatea acestor afirmaţii ale moldoveniştilor.

Am considerat că este important să vorbim pe larg despre acest articol, pentru că autorul, după cum am menţionat deja, recunoaşte nişte adevăruri pe care alţi moldovenişti nu le recunosc. Pe lingă aceasta, autorul, la fel ca şi alţi moldovenişti, confundă „identitatea etnica” a românilor din Republica Moldova cu „identitatea” lor politică. Preşedintele Voronin, şi E. Paton care îl citează au dreptate cand afirmă că „naţiunea moldovenească este produsul istoric al tuturor naţionalităţilor ce locuiesc în Republica Moldova”, dar numai în sensul în care „naţiunea moldovenească”, înseamnă suma tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, indiferent de originea lor etnica. Problema tuturor moldoveniştilor constă în duplicitatea mesajului, în faptul că, dorind să consolideze „naţiunea moldovenească” şi « statalitatea » Republicii Moldova, ei ignoră, neagă identitatea etnică a românilor basarabeni. Nu fac acelaşi lucru însă în cazul ruşilor din Moldova, de exemplu. Nu am întâlnit deocamdată nici un caz în care, vorbind în numele moldovenismului, s-ar susţine că ruşii din Moldova nu ar fi ruşi, ci moldoveni, invocând acelaşi argument: şi aceştia «locuiesc în Moldova», sunt cetăţeni ai RM, la fel ca şi românii.

Un alt exemplu care vorbeşte despre existenţa în cadrul partidului comunist a unor adepţi ai moldovenismului moderat, care înţeleg cât de nepopulară devine teoria moldovenismului radical, sunt şi afirmaţiile Ministrului justiţiei Ion Morei, din 10 septembrie 2002, publicate în ziarele guvernamentale „Moldova Suverană” şi „Nezavisimaya Moldova”, precum că „limba română şi cea moldovenească sunt una şi aceeaşi limbă”. Şi „întrucât este vorba de o singură limbă, Constituţia Republicii Moldova ar putea fi modificată, astfel încât să fie prevăzut faptul că „limba moldovenească este identică cu limba română”, menţionează Morei şi mai subliniază că „o eventuală modificare a Legii Fundamentale este dictată şi de faptul că Chişinăul a ratificat acum două luni Convenţia europeană a limbilor regionale, care, între altele, se referă la identitatea limbilor (adică a limbii române cu aşa-zisa “limbă moldovenească”- n.n.)”[85].

Unii lingvişti şi observatori de la Chişinău au remarcat trecerea lui I.Morei de pe poziţiile moldovenismului radical pe cele ale moldovenismului moderat, precum şi interesul politic al evoluţiilor din interiorul partidului comunist. Ziarul „Ţara”, sublinia că afirmaţiile lui Morei, care pentru a le emite a avut aprobarea lui Voronin, nu sunt originale şi nici inovatoare. În opinia ziarului, Voronin „nu face altceva decât să-i plagieze pe primii doi preşedinţi ai Republicii Moldova. Ori de cate ori gruparea politică dominantă se învechea în rele şi devenea nefuncţională, era adusă pe tapet problema limbii. Aşa a procedat Mircea Snegur când a hotărât să se desprindă de agrarieni. Acelaşi lucru l-a făcut şi Lucinschi în momentul în care şi-a dat seama că pentru a fi reales în postul de preşedinte are nevoie de o imagine nouă de politician modern şi progresist. La acelaşi şiretlic recurge acum şi actualul preşedinte. Se întinde o momeală mucegăită pentru a atinge nişte scopuri senile. Se speră ca elitele intelectuale, recunoscătoare că li s-a repus în sfîrşit în drepturi glotonimul „limba română”, vor accepta ideea diversionistă a unei „naţiuni moldoveneşti” deosebite de restul neamului românesc”[86].

În opinia academicianului Silviu Berejan, prin afirmaţiile lui I.Morei „Se încearcă acreditarea ideii că, deşi între română şi moldovenească nu există practic nici o diferenţă, statul nostru are dreptul să-şi denumească limba „moldovenească”, stipulând în Constitutie că ea este identică cu limba română. Se dezleagă astfel mâinile celor ce demult vor să scoată din circulaţie în Republica Moldova termenul de limba română, sub pretext, de data aceasta, că ea, nefiind diferită, are aici alt nume. Nu e deci nimic nou în această declaraţie. Pur şi simplu e vorba de o nouă tentativă de a induce în eroare pe cei creduli, de a-i îmbrobodi prin recunoaşterea „deschisă” a identităţii.”[87]

În această ordine de idei, trebuie subliniat şi faptul că Republica Moldova este un caz deosebit, printre fostele republici ex-sovietice, unde consolidarea statului se face în detrimentul „etniei/naţiunii titulare”. Un şir de acţiuni similare, împotriva naţiunii titulare (bieloruşii), au fost înregistrate şi în Republica Bielarus, acestea fiind întreprinse de regimul totalitar al lui Lukaşenko după declararea independenţei ţării. Să amintim aici cazul Mitropoliei Basarabiei şi inactivitatea, timp de mai bine de un deceniu, a autorităţilor de la Chişinău în ce priveşte chestiunea şcolilor româneşti din Transnistria.

De remarcat ca în RASS Moldovenească, atunci când teoria moldovenismului a fost adoptată cu titlu de politică de stat, în special în anii latinizării (perioada scurtă de timp în care în RASSM a fost oficializat şi folosit alfabetul latin), românii erau cei mai receptivi la politica de moldovenizare, pentru că aceasta promitea nişte privilegii pentru ei sau cel puţin nişte oportunităţi în plus, iar populaţia alogenă a avut o atitudine mai degrabă ostilă faţă de moldovenism. Astăzi lucrurile stau exact invers. Politica de moldovenizare are adepţi printre minoritari, care văd în afirmarea adevărului ştiinţific privind originea şi limba populaţiei băştinaşe din Republica Moldova pericolul primului pas spre reunirea acesteia cu România. În ce priveşte populaţia românească din Basarabia, receptivitatea sau lipsa acesteia la doctrina moldovenistă depinde de nivelul de studii, adepţi ai moldovenismului fiind de obicei persoane mai putin instruite.

Susţinerea moldovenismului de către minorităţile din Republica Moldova se manifestă prin susţinerea forţelor antiromâneşti în campaniile electorale[88], susţinerea autorităţilor separatiste de la Tiraspol în vederea federalizării Moldovei şi declarării limbii ruse drept a doua limbă de stat în Republica Moldova, prin luări de poziţie antiromâneşti în discuţiile privind identitatea populaţiei româneşti din RM[89]. Un exemplu elocvent în acest sens este minoritatea găgăuză, care constituie circa 3% din populaţia Republicii Moldova. Populaţia găgăuză se bucură prin lege de un statut special în cadrul RM, dar multe din acţiunile liderilor găgăuzi sunt de fapt în defavoarea integrităţii teritoriale a RM, aceştia pledând pentru o lărgire şi mai mare a autonomiei acestei regiuni. La 31 mai 2000, de exemplu, Adunarea Populară a UTA Gagauz-Yeri a adoptat o declaraţie în care s-a pronunţat pentru federalizarea Moldovei şi şi-a anunţat intenţia de a participa la negocierile dintre Chişinău şi Tiraspol privind diferendul transnistrean. Autorii declaraţiei au calificat Memorandumul privind principiile de reglementare a diferendului transnistrean, semnat la Moscova în 1997, drept „singurul document real şi funcţional, care permite soluţionarea integrală a tuturor problemelor ce ţin de structura internă a Republicii Moldova în limitele unui stat comun, cu participarea Republicii Moldova, Transnistriei şi autonomiei găgăuze”. Crearea unui stat comun, în care una din părţi ar fi regiunea autonoma găgăuză, ar contribui, potrivit declaraţiei, la protejarea intereselor poporului găgăuz şi ale populaţiei de pe teritoriul UTA Gagauz-Yeri. Liderii de la Comrat s-au arătat nemulţumiţi de faptul că Chişinăul poartă negocieri în prezent doar cu Tiraspolul, fară participarea reprezentanţilor regiunii autonome găgăuze. Adunarea Populară a Gagauziei a mai constatat că Republica Moldova nu îşi onorează statutul de garant al apărării drepturilor şi împuternicirilor UTA Gagauz-Yeri, afirmând că Parlamentul şi Guvernul de la Chişinău adoptă în mod repetat acte legislative şi normative, care contravin Legii despre statutul special al autonomiei găgăuze. Aceste acte, potrivit declaraţiei, neglijează împuternicirile autorităţilor găgăuze şi blochează activitatea economică în această regiune[90]. Peste citeva zile, “la întâlnirea cu reprezentanţii ambasadelor cu sediul la Bucureşti, acreditate pentru Republica Moldova” şi cu reprezentanţii Mişiunii OSCE în Republica Moldova, Mihail Kendighelean, preşedintele Adunării Populare a UTA Gagauz-Yeri, pe lângă dorinţă de a federaliza Republica Moldova şi a include Găgăuzia în procesul de negocieri Chişinău-Tiraspol a mai cerut ca limba rusă să fie declarată a doua limbă de stat în Republica Moldova[91]. La 6 iulie 2000, acelaşi Kendeghilean, la ceremonia de semnare a Acordului de colaborare între Adunarea Populară a UTA Gagauz-Yeri şi Sovietul suprem de la Tiraspol, a declarat că Transnistria şi Găgăuzia “au salvat”, în anii 90, statul Republicii Moldova (de unirea cu România – n. n.) şi “au devenit insuliţe care şi în continuare vor contribui la păstrarea independenţei Republicii Moldova”.[92]

La sfarşitul lunii februarie 2002, în timpul protestelor de la Chişinău împotriva rusificării şcolii naţionale din ianuarie-aprilie 2002, Congresul comunităţilor ruse din Moldova, a dufuzat o declaraţie, în care printre altele se spunea:: „După suspendarea deciziilor ce au provocat conflictul, se părea că demonstranţii vor părăsi piaţa şi vor începe un dialog constructiv cu puterea. Dar aceasta nu s-a întâmplat. Liderii PPCD prin vocile manifestanţilor minori înaintează noi cerinţe: demisia guvernului, dizolvarea parlamentului şi alegeri generale anticipate. Minorităţile naţionale, care constituie circa 1,5 milioane de persoane, la alegerile din anul 2002 au ales în mod activ puterea actuală. Şi cerând demiterea ei, cineva ar trebui să se intereseze şi de opinia lor [a minorităţilor]. Iar aceasta este univocă: în pofida greşelilor, lacunelor şi neajunsurilor puterii actuale, ea pentru noi este cu mult mai preferabilă decât puterea lui Snegur, Druc, Lucinschi şi Sturza. Deaceea Congresul comunităţilor ruse din Republica Moldova declară: în caz de neceşitate noi vom face uz de toate mijloacele pentru apărarea puterii alese în mod legal”[93]. Din păcate, şi alte minorităţi din Republica Moldova manifestă aceeaşi românofobie militantă, înucrajată de autorităţile statului.

La 4 martie 2002, Uniunea ucrainenilor din Moldova a considerat şi ea necesar să susţină guvernul comunist şi să condamne acţiunile de protest. Într-o declaraţie difuzată presei acţiunile de protest împotriva ruşificării organizate de PPCD erau calificate ca „euforie mitingistă”. În declaraţie era crticată politica PPCD şi se atrăgea atenţia părinţilor şi profesorilor „să-şi readucă pe băncile şcolii copiii, pentru a acumula cunoştinţe, şi nu a se plimba pe străzile Chişinăului”.

Subliniind dreptul şi dorinţa reprezentanţilor minortăţii ucrainene din RM de a studia istoria ucrainenilor, declaraţia stipula :”Utilă ar fi şi studierea istoriei altor minorităţi, deoarece acestea constituie peste o treime din populaţia ţării”. „Bazându-ne pe această istorie, trebuie să ne educăm patrioţii, reprezentanţi ai tuturor naţiunilor şi popoarelor, cu un mare sentiment de respect şi stimă faţă de naţiunea care a dat denumirea acestei ţari”[94]. E interesant ca Uniunea ucrainenilor din Moldova, condamnând acţiunile de protest contra politicii de rusificare, nu numai că a susţinut politica Guvernului comunist, dar a şi considerat necesar să-şi exprime puctul de vedere în această interminabilă dispută, provocată de oficializarea moldovenismului.

Există şi alte exemple care vorbesc despre implicarea minoritarilor în disputa identitară din RM. De cele mai multe ori, adepţi ai moldovenismului sunt reprezentanţi ai minorităţilor naţionale din RM. Există însă şi excepţii: minoritari care nu numai că au învăţat limba română şi o vorbesc (uneori mai bine decât purtătorii nativi ai acesteia), dar se şi manifestă în modul cel mai tranşant contra politicii de rusificare, respingând în acelaşi timp şi teoria moldovenismului. Nu putem trece cu vederea aici contribuţia regretatului filolog Ion Dumeniuk, unul dintre ucrainenii care au luptat pentru salvgardarea limbii române în Basarabia. Mai putem cita şi părerea unui cunoscut susţinător, de naţionalitate rusă, al ideii de repunere în drepturi a limbii române în RM, Victor Grebenşcikov, actualmente şef al Departamentului Relaţii Externe al Academiei de Studii Economice din R. Moldova : «În deceniul 9 al secolului trecut, limba română din R. Moldova se afla la un pas de dispariţie. Şi dacă nu i s-ar fi atribuit statutul de limbă de stat, situaţia lingvistică din dreapta Nistrului ar fi devenit astăzi identică cu cea din Transnistria. Părţile negative ale legilor respective (legile privind statutul limbii de stat în RM – n.n.) rezidă în faptul că egalează în drepturi limba română cu limba rusă. Iar în condiţiile unui stat suveran acest lucru pare ciudat ».[95]

La fel ca şi în anii 20-30, autorităţile actuale din Republica Moldova încearcă să antreneze în promovarea politicii de moldovenizare ştiinţa, în special cea istorică şi lingvistică. Deosebirea de etapele trecute constă în faptul că nu mai este posibilă o constrângere a cercetătorilor prin metodele tipice perioadei staliniste. Cercetătorii care s-au facut cunoscuţi prin lucrările lor, precum şi unii tineri cercetători, au refuzat să susţină „noul moldovenism”[96], iar faptul că lucrări de tipul „Moldovenii în istorie” semnată P.Moldovan[97] sau manualul de istorie alcătuit de V.Stati şi articolele din presa ce fac propaganda moldovenismului de stat sunt semnate, de obicei, cu pseudonime şi nu sunt argumentate ştiinţific, nu contribuie, bineînţeles, la aceptarea teoriei moldoveniste în mediile ştiinţifice . Totuşi, mai persistă diverse metode de intimidare a cercetătorilor care nu susţin moldovenismul. În acest scop, se confundă în mod deliberat noţiunile de „românism” şi „unionism”. Pentru guvernanţii şi promotorii moldovenismului de la Chişinău recunoaşterea unor fapte de istorie ce contravin stipulărilor istoriografiei sovietice, de exemplu, sau a identităţii româneşti a populaţiei majoritare a RM înseamnă a fi unionist. Iar unionismul este considerat ca fiind „subminare a statalităţii Republicii Moldova”. Perioada imediat următoare alegerilor parlamentare din anul 1994, câştigate de agrarieni, este cunoscută ca una a epurărilor politice drastice, din aparatul de stat fiind înlăturaţi atunci un şir de funcţionari, simpatizanţi ai altor partide decât PDAM, sub acuzatia de „unionism”. Au fost aplicate şi alte metode ştiute din timpul URSS de intimidare şi suprimare a dreptului la opinie. Aşa de exemplu, la inceputul anului 1996, în ziarul guvernamental „Moldova Suverană” a fost publicat articolul „Viziuni şi interese politice”. Articolul a fost scris de lucrătorii Ambasadei Republicii Moldova la Bucureşti, redactat de conducerea MAE şi consilieri prezidenţiali, semnat insă cu pseudonimul Ion Sîntu. În opinia autorului, studiile apărute în România şi Republica Moldova cu referire la istoria Basarabiei realizau “un program bine chibzuit de discreditare şi desconsiderare a statului – Republica Moldova. Totul ce se publică referitor la ţara noastră are destinaţia de a crea o imagine negativă a statului nostru, concomitent şi a conducerii lui, a Preşedinţiei, Parlamentului şi Guvernului. N-a apărut nici o publicaţie care ar manifesta o atitudine pozitivă, binevoitoare. Scopul, după părerea noastră, constă în crearea opiniei că Republica Moldova ca stat independent nu are îndreptăţire nici etnică, nici istorică, nici potenţialul necesar economic, politic şi spiritual pentru a se afirma pe arena internaţională. Unica ieşire este reîntregirea neamului. Şi cu cît mai degrabă se va înfăptui acest act cu atît mai repede şi mai efectiv se vor rezolva toate problemele noastre”[98].

Scris în stilul anilor 20-30, articolul insă nu şi-a atins scopul, dimpotrivă, a fost urmat de o declaraţie a unui grup de istorici din Republica Moldova, care au atras atenţia opiniei publice şi Misiunii OSCE în Moldova asupra tendinţelor de intimidare a cercetătorilor şi de îngradire a libertăţii de exprimare.

Vorbind despre agresivitatea politicii moldoveniste, trebuie spus ca aceasta nu vizează doar liderii de opinie sau mediul stiintific, ci pe toti acei care se identifică drept români, presupunând că insăşi autoidentificarea românilor ca atare este sinonimă cu unionismul (românesc). Pe de altă parte, nu se aplică acelaşi tratament faţă de alte tipuri de unionism (faţă de ideea aderarii RM la Uniunea Rusia-Bielarus, de exemplu, ai cărei adepţi sunt mulţi politicieni de la Chişinău), care sunt considerate ca fiind „inofensive” pentru „statalitatea” moldovenească. În această ordine de idei, prezintă interes constatarea lui C. Tănase: “Drept agenţi ai României erau (şi sunt) declaraţi acei care îşi recunosc identitatea etnică românească, inoculându-i-se opiniei publice falsul că adevăraţii duşmani ai “statalităţii noastre” sunt unioniştii. Şi în timp ce statul era (este) ocupat cu lupta împotriva unioniştilor şi a unionismului, adevăraţii duşmani ai R.Moldova croiau autonomii şi judeţe, fluturau cu basmaua la trenurile ce veneau de la Kozlodui, încărcate cu deşeuri nucleare, treceau la vamă “motorină umaniţară” scutită de impozite ş.a.m.d.”[99]

În condiţiile în care sensul unor noţiuni ca românism şi unionism este confundat şi denaturat, nu e de mirare că este interpretată în mod denaturat şi noţiunea de patriotism : discursul patriotic excluzând, în opinia autorului realismul şi atitudinile critice. Pe de altă parte, discursul oficial al Chişinăului fiind unul profund antiromânesc, se crează impreşia că un bun patriot al Republicii Moldova este doar acela “care face dovada că e un bun antiromân”.[100] Atitudinea românofobă fiind sugerată astfel de chiar cei care prin funcţiile pe care le deţin sunt chemaţi să creeze un climat propice unor „relaţii interetnice armonioase”. Dacă oficiosul Moldova Suverană, de exemplu, excelează în articole denigratoare la adresa românilor în general[101], atunci când acelaşi ziar publică articole în care se insistă asupra confuziei dintre noţiunile de « rom » şi „român”, implicit, incită la o atitudne denigratoare şi faţă de etnia romă din RM. Astfel, moldovenismul se dovedeşte a fi o ideologie xenofobă şi rasistă.

 

La fel ca în perioada de ocupaţie sovietică, autorităţile moldovene de după declararea independenţei RM sunt gata sa-i numească pe românii din Basarabia oricum, numai nu români. Chiar şi ideea paneuropeană, care vine în contradicţie cu direcţia pro-Rusia şi pro-CSI, pentru care optează majoritatea politicienilor de factură sovietică din RM, este îmbrăţişată cu plăcere de aceştia, dacă le permite, să nu accepte dreptul românilor la identitate. În luna octombrie 1999, de exemplu, Petru Lucinschi, Preşedintele Republicii Moldova, într-un “Discurs cu prilejul împlinirii a 640 ani de la constituirea Ţării Moldovei” menţiona: “Sunetul specific al republicii noastre trebuie să se facă auzit şi stimat în toată lumea. Cu noţiuni ironice de tipul „ţărişoară”, „provincie”, „stat fără viitor” şi altele – departe nu vom ajunge. Dimpotrivă, vom turna apă la moara acelor forţe, care anume aşa şi vor să fim. Republica Moldova are nevoie de patrioţi adevăraţi, pentru care istoria şi numele ţării sunt noţiuni sacre”. În continuare, P.Lucinschi chema “poporul său mic, care urmează să se impună în faţa lumii pornind multe lucruri de la început” să «rostească noţiunea de “punctum”» după cuvantul Europa[102], pentru ca “spiritul vremii astăzi se numeşte – Europa”[103]. Discursul preşedintelui Lucinschi este un exemplu elocvent al încercărilor autorităţilor de a specula dorinţa populaţiei din RM de a se integra în Europa, pentru a acredita doctrina moldovenismului.

În opera de promovare a moldovenizmului un rol important revine organelor de aparare a legalităţii şi ordinii publice din Moldova. Acestea veghează asupra respectării stipulărilor moldoveniste din Constituţie. La înregistrarea partidelor şi mişcărilor politice, Ministerul Justiţiei cerea eliminarea din programele acestora a stipulărilor cu referire la identitatea etnică şi de limbă a românilor din Moldova şi România, precum şi a oricăror referiri la ideea unirii celor două state româneşti. La 16 august 2000, de exemplu, Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova a refuzat să înregistreze modificările în statutul şi programul Asociaţiei Victimelor Regimului Comunist de Ocupaţie şi a Veteranilor de Război ai Armatei Române, inclusiv denumirea nouă a formaţiunii – Partidul Naţional Român – pe motiv că denumirea “include elementul de identitate a altui stat” şi că “atestă asocierea în baza crieteriului etnic”. Aceasta, în opinia Ministerului Justiţiei, contravenea Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice, care prevede asocierea în baza “comunităţii de concepţii, idealuri şi scopuri”. Ministerul Justiţiei a refuzat, de asemenea, înregistrarea unei modificări în statutul şi programul formaţiunii, care prevedea că printre obiectivele acesteia se numără “contribuirea la apropierea clipei de reîntregire a patriei prin lichidarea consecinţelor pactului Molotov-Ribbentrop”[104]. În luna ianuarie a aceluiaşi an Ministerul Justiţiei din Republica Moldova, înregistrând Mişcarea Salvării Naţionale (MSN), a exclus din programul acestei frmaţiuni politice unul dintre principalele obiective ale acesteia – crearea Uniunii interstatale România-Republica Moldova.[105]

Vorbind despre refuzul Ministerului Justiţiei de a înregistra formaţiunea politică menţionată cu noul ei nume – Partidul Naţional Român, trebuie spus că legislaţia RM nu interzice asocierea cetăţenilor în baza criteriului etnic şi, după cum au demonstrat reprezentanţii Asociaţiei, existau precedente de asociere a cetăţenilor în baza criteriului etnic în Republica Moldova, un exemplu în acest sens fiind Partidul Popular Găgăuz. Mai menţionăm ca nu am auzit să fi fost şi cazuri în care Ministerul Justiţiei să fi refuzat înregistrarea ori să fi scos în afara legii partide pro-ruse din Moldova, ce se pronunţă deschis pentru federalizarea RM ori aderarea ei la Uniunea Rusia-Belarus.

La fel ca şi în anii de ocupaţie sovietică, autorităţile de la Chişinău promovează antiromânismul recurgând la falsuri şi dezinformare. “În preajma Zilei Unirii, scria în decembrie 2000 ziarul Ţara, un anumit soi de publicaţii, ca la comandă, a titrat cu litere de-o şchioapă: “Românii îi bat pe ai noştri” sau “Mafia românească terorizează pe moldoveni”. Cu toate că e vorba doar de nişte infracţiuni ordinare, de nişte criminali de drept comun sau de nişte accidente regretabile care se întamplă mereu şi la Bucureşti, şi la Chişinău, şi la Moscova, informaţiile sunt ticluite de aşa manieră, ca să sugereze cititorului idea că românii din Ţară se războiesc cu moldovenii de dincolo de Prut”. „Amestecul dintre adevăr şi minciună, estomparea şi inversarea faptelor, deplasarea abia perceptabilă a accentelor – iata doar cîteva procedee de dezinformare la care recurg astăzi unele mijloace de informare pentru a trezi resentimente antiromâneşti. Această campanie abjectă, dezlănţuită constant pe parcursul ultimului deceniu, a atins acum limita de jos a penibilului. Cotidianul “Vremea”, bunăoară, căreia iubirea activă faţă de Petru Lucinschi îi spulberă, se pare, capacitatea de a judeca sănătos, a ajuns pînă într-acolo, încît şi-a permis să-i îndemne pe cetăţenii Republicii Moldova, care se consideră români, să se mute cu traiul “în ţara vecină”[106].

Pe data de 5 noiembrie 2000 la Chişinău a avut loc Conferinţa republicană a activului “Congresului cetăţenilor”, conferinţă care şi-a propus organizarea unui congres al cetăţenilor în luna ianuarie 2001. În cadrul conferinţei Mişcarea “Pro Moldova” a propus adoptarea Apelului “Patrioţi, uniţi-vă şi sarcoma unionismului nu va trece!”, în care se anunţa că unul din scopurile principale ale congresului va fi “lupta cu unionismul, ideologia naţionalistă şi intoleranţa interetnică”. În Apel se fac îndemnuri la combaterea curentului unionist din Republica Moldova şi scoaterea în afara legii a partidelor politice de orientare unionistă[107]. V.Stati, de la tribuna conferinţei a declarat că “Tricolorul e un steag străin, iar şcolile naţionale – fabrici de românaşi”.[108]

Atitudinea Guvernelor de la Chişinău faţă de cazul Mitropoliei Basarabiei, mitropolie lichidată în anii de ocupaţie sovietică şi reactivată în anul 1992 constituie un alt exemplu vorbind despre românofobia agresivă a oficialităţilor de la Chişinău[109]. De la reactivarea ei şi până în anul 1999 Mitropolia Basarabiei a înaintat Guvernului Republicii Moldova 7 cereri prin care a solicitat înregistrarea sa, însă toate cererile au fost respinse. Guvernanţii, fie că se numeau democraţi, fie că se numesc comunişti, au refuzat înregistrarea Mitropoliei Basarabiei, văzând în revenirea ei la unitatea bisericească românească un alt pericol pentru “statalitatea Republicii Moldova”[110]. În acest sens s-a exprimat destul de clar Ion Morei, ministrul justitiei de la Chişinău, la 2 octombrie 2001, la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului de la Strasbourg, la audierile care au avut loc în cadrul procesului intentat Guvernului Republicii Moldova de către Mitropolia Basarabiei. Printre altele, I. Morei a spus: „Am zis în debutul comunicării mele că astăzi discutăm o problemă legată direct de existenţa de azi şi de maine a Republicii Moldova ca stat independent pe harta Europei. Şi iata de ce… Analizînd argumentele ambelor părţi, adică ale Mitropoliei Moldovei şi Mitropoliei Basarabiei, se vede cu ochiul liber că între cele două Biserici nu există absolut nici o diferenţă de dogmă, unica diferenţă fiind de ordin politic şi administrativ. Interesul politic şi administrativ, adică de amestec direct în treburile statului suveran şi independent Republica Moldova, este promovat de către România în spaţiul dintre Prut şi Nistru prin intermediul unor forţe moldoveneşti pro-române. Acest amestec, făcut uneori în stil hei-rupist, a generat multe stări conflictuale şi destabilizatoare în zonă. Nu întîmplător, în perioada imediat următoare reactivării Mitropoliei Basarabiei şi a dezmaţului propagandistic declanşat după acest eveniment, Mircea Snegur, primul preşedinte al Republicii Moldova, de felul lui om cumpătat şi greu de scos din sărite, a fost nevoit să afirme cu voce tare de la o tribuna publică: Patriarhia Română a contribuit la dezmembrarea teritorială a Republicii Moldova”. In continuare Morei a acuzat PPCD, pe liderul său Iurie Roşca, precum şi pe liderii Alianţei creştine pentru reintregirea României, de nerecunoaştere a statalităţii moldoveneşti, şi a declarat că „raţiunea promovării şi legalizării în final în Republica Moldova a cultului românesc identic sută la sută cu cel moldovenesc” ar fi „semănarea discordiei între credincioşi, pentru a se ajunge, în sfîrşit, la confruntare şi la o perpetuă stare de beligeranţă, de destabilizare a situaţiei sociale şi politice în Republica Moldova! Se mizează pe faptul că în ape tulburi, expansionismul românesc va pescui mai uşor, inclusiv prin intermediul Patriarhiei Române”. Ministrul Morei, a încercat să prezinte şi „implicaţiile externe” ale înregistrării Mitropoliei Basarabiei. „În plan extern, recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei ar aduce prejudicii legăturilor de prietenie şi colaborare dintre Moldova şi Ucraina. După cum se afirmă în Statutul Mitropoliei Basarabiei, aceasta se consideră succesoarea Mitropoliei existente până la 1944. În cazul dat recunoaşterea oficială a acestei Mitropolii ar însemna o susţinere indirectă a pretenţiilor teritoriale faţă de ţara vecină Ucraina. Se ştie doar că fostele judeţe Cetatea Albă (astazi Belgorod Dnestrovsk) şi Hotin, care acum sunt incorporate în statul ucrainean, pînă în 1940 făceau parte din Basarabia. Deci, parohiile din aceste teritorii erau supuse Mitropoliei Basarabiei. După legalizarea Mitropoliei Basarabiei în frunte cu IPS Petru, aceasta va pretinde la lăcaşele de cult din localităţile ucrainene numite mai sus. Chiar în Cererea 45701/99 reclamanţii afirmă că au deja 3 parohii în Ucraina. Care for european poate garanta că, dobîndind statut oficial, această grupare schismatică se va limita doar la revendicarea a 3 parohii în Ucraina şi nu va tensiona astfel situaţia social-politică şi religioasă din ţara vecină? Printre altele, locuitorii regiunii Odesa din Ucraina au simţit deja pe pielea lor proprie activitatea Mitropoliei Basarabiei, după cazul comunei Anadol (Odesa), unde schismaticii au încercat să-şi supună parohia locala… Credem ca Europa de Vest nu are nevoie, sub nici o formă, de noi surse de tensiune în Europa de Est. Oficializarea unei Mitropolii constituite pe principii etnice ar dezintegra în continuare societatea, ar diviza-o în noi tabere şi ar conduce la încurajarea şi escaladarea naţionalismului, extremismului şi separatismului, fenomene ce ar fi urmate şi de metode teroriste”[111].

Discursul ministrului I.Morei la Strasbourg a condus la un „scandal diplomatic de proporţii” între Bucureşti şi Chişinău: la 3 octombrie Adrian Năstase, Prim-ministru al României şi-a anulat vizita oficială la Chişinău planificată pentru a doua decadă a lunii octombrie şi a cerut „clarificări din partea oficialităţilor Republicii Moldova în legătură cu poziţiile exprimate de ministrul Ion Morei”. La 26 septembrie 2001, Guvernul Republicii Moldova a aprobat o modificare a Statutului Mitropoliei Moldovei, subordonată Moscovei, prin care i-a acordat statul de moştenitor de drept al Mitropoliei Basarabiei şi Hotinului de dinainte de cel de-al doilea război mondial[112]. Cu alte cuvinte Guvernul comunist de la Chişinău a transmis în proprietatea Bisericii Ortodoxe Ruse toate bunurile şi proprietăţile bisericilor din Republica Moldova[113]. Moldovenismul, indiferent de caracterul său (radical sau moderat), se manifestă nu doar ca o ideologie care, în numele creării unei identităţi noi, moldoveneşti, opuse celei române, îşi propune alienarea moştenirii istorice şi culturale a românilor basarabeni, ci şi, contrar declaraţiilor oficiale, care invocă „pragmatismul” în „relaţiile bilaterale moldo-române”, ca o tendinţă de separare, din toate punctele de vedere, inclusiv economic, de România.

Un exemplu în acest sens sunt barierele puse de guvernul de la Chişinău în faţa capitalului românesc pe piaţa moldovenească şi facilitarea accesului pentru capitalul rusesc. Amintim aici unul dintre cazurile destul de bine mediatizate, cel al întreprinderii « Tirex-Petrol ».[114] În luna septembrie 2000 Victor Bârsan, Ambasadorul României în Republica Moldova vorbind despre colaborarea economică dintre cele două state româneşti remarca : «…nu întotdeauna a existat un sincronism între Bucureşti şi Chişinău, în privinţa colaborării economice. A fost, de exemplu, un interes foarte mare al nostru pentru Tirex-Petrol, s-au întreprins multe eforturi şi de durată pentru a prelua această întreprindere, dar nu s-a reuşit. Se mai pot da şi alte exemple »[115]. Unul dintre acestea poate fi şi cazul SNP «Petrom». În luna august 2000, SNP “Petrom” a deschis la Chişinău o benzinărie în care s-a investit 500.000 USD, ca un prim pas spre o investiţie totală de 4,5 milioane de dolari. Curand însă benzinăria a fost închisă sub pretextul că benzina comercializată nu corespunde standardelor. În realitate, conform experţilor, benzina este de calitate superioară şi corespunde standardelor internaţionale. Aceasta este adusă din rafinăriile de la Piteşti, care au fost reutilate cu ajutorul Austriei şi Germaniei. SNP Petrom exportă benzină în Grecia, Israel, Slovenia, Ungaria, Austria. Prin închiderea benzinăriei autorităţile de la Chişinău au dorit să semnaleze o dată în plus capitaluilui românesc că nu este binevenit pe piaţa din Moldova[116]. Şi aceasta în timp ce Rusia promovează o politică energetică de sufocare a Republicii Moldova. Această situaţie, se pare, va persista înca mult timp în Moldova, pentru că “Gazprom”-ul dispune de suficiente pârghii pentru a ţine sub control situaţia din acest domeniu, deţinând 51% din acţiunile “Moldova-Gaz”.[117]

Oricât ar părea de absurd, au existat şi cazuri în care promotorii moldovenismului de la Chişinău pretindeau că au adepţi şi în Moldova de peste Prut. Am menţiona de exemplu, entuziasmul cu care PDAM a salutat constituirea Partidului Moldovenilor la Iaşi. Anatol Popusoi, deputat la acea vreme în Parlamentul de la Chişinău din partea Partidului Democrat Agrar, într-o declaratie publicata în ziarul partidului, scria: „Ideea moldovenismului işi extinde parametrii şi dincolo de Prut. Personal, salut intenţia primarului municipiului Iaşi, a domnului Constantin Simirad, de a crea un Partid al Moldovenilor, deoarece există premise convingătoare pentru constituirea acestei formaţiuni, în special din cauza tratamentului inechitabil la adresa moldovenilor şi a minerilor, originari din Moldova, trimişi acasă în urma restructurărilor”. În continuare A.Popusoi califică reforma din mineritul românesc drept o adevărată epurare etnică îndreptată împotriva moldovenilor.[118]

În prezent teoria moldovenistă, fiind concepută ca o metodă de deznaţionalizare, este şi un mijloc de dezbinare a populaţiei româneşti din RM şi de obstrucţionare a procesului de recuperare a valorilor democratice alienate prin sovietizare şi comunizare forţată. În această ordine de idei, trebuie menţionat faptul că teoria moldovenistă este folosită în acelaşi scop şi în Ucraina. Molodvenismul joacă acelaşi rol nefast în soarta minorităţii române din Ucraina, pe care îl are şi în RM, unde românii sunt majoritari. Susţinând teoria „două limbi, două popoare” şi împărţind populaţia românească în “români” şi “moldoveni” (de obicei, moldoveni sunt consideraţi cei din sudul Basarabiei, iar români cei din nordul Bucovinei), autorităţile ucrainene refuză etnicilor români drepturi pe care alte minorităţi, mai numeroase, le au. Nemaivorbind de frecventele cazuri de persecutare a românilor care îşi permit să susţină, la fel cum susţin majoritatea lingviştilor romanişti din lume, caracterul unitar al limbii române.[119] Reluarea teoriei moldoveniste în Republica Moldova se dovedeşte a fi astfel nu numai o metodă de a deruta populaţia, de a sustrage atenţia electoratului de la problemele economice şi de corupţie, o metodă de marginalizare a intelectualităţii sau de promovare a nepotismului în Republica Moldova. Lansând o teorie falsă, politicenii moldoveni contribuie la privarea de drepturi a conaţionalilor lor din Ucraina.

 

Concluzii

 

Statul Republica Moldova s-a constituit nu numai ca urmare a dezmembrării fostei URSS, ci şi datorită activităţii acelor forţe şi organizaţii de pe teritoriul fostei RSS Moldoveneşti care s-au opus regimului sovietic (şi politicii de deznaţionalizare promovate de acesta), desfăşurând mişcarea de rezistenţă antisovietică. Mişcarea Democratică (mai târziu devenită Frontul Popular (FPCD) şi Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD)) este primul actor politic din RM care a contribuit la desprinderea acesteia din fosta URSS şi este un continuator al mişcării de rezistenţă antisovietică din primii ani de ocupaţie bolşevică (dat fiind caracterul său creştin, pro-unionist şi pro-occidental).

Existenţa unor forţe pro-ruseşti în Republica Molodva este ceva firesc, având în vedere istoria regiunii. Faptul că anume forţele pro-ruseşti sunt susţinătorii şi promotorii principali ai teoriei moldoveniste se explică prin originea rusească, sovietică (mai exact stalinistă) a acesteia. În ce măsură o teorie inventată cu scopul de a crea o identitate nouă pentru românii de la marginea imperiului rusesc (sovietic), în calitate de „caini de pază” ai acestei frontiere, care să o apere de eventualele „pericole venite din Vest”, are şansa de a produce o identitate reală – acesta ar fi un subiect separat.

Adepţii actuali ai moldovenismului se împart în radicali şi moderaţi – deosebirea principală constând în faptul că radicalii nu acceptă ideea că limba vorbită de populaţia majoriţară a Republicii Moldova este româna, iar moderaţii acceptă glotonimul „limba română” (în calitate de compromis, în speranţa de a câştiga simpatia unei părţi a intelectualilor basarabeni sau din nedorinţa de a polemiza cu lingviştii din RM şi de peste hoatrele ei). Analiza discursului moldovenist relevă incoerenţa ideologiei moldoveniste (incoerenţă semnalată în numeroase studii ale unor istorici, sociologi, analişti politici, lingvişti, experţi în drept din România, Ucraina, Republica Moldova, precum şi din alte ţări), iar faptul că nu există o delimitare clară între cele două tipuri de moldovenism, adepţii lui „rătăcind” printre sinuozităţile teoriei moldoveniste, îl face vulnerabil la critică şi puţin credibil din punct de vedere ştiinţific.

 

 

 

[1] Mai mulţi autori, atât din Romania, cât şi din Republica Moldova, au efectuat asemenea analize ale discursului moldovenist. Ca să exemplificăm, aducem aici doar câteva titluri: Constantin Tănase, Statul şi motivaţia lui spirituală (Argumente pentru o ideologie statală a unităţii de neam).- FLUX/Ediţia de vineri, 11 decembbrie 1998; Dan Dungaciu, De la Voronin la Stati, – „Lumea Magazin”, nr.11 (127) şi 12 (128) 2003; O Rusie sfidătoare şi o Românie buimacă, „Lumea” nr. 6 (134) 2003; Inaintarea frontierei NATO şi UE şi criza din Republica Moldova http://www.yam.ro/articles/2004/ianuarie/06/1.html (accesat în martie 2004); România şi provocările regionale ale integrării euro-atlantice,

http://www.yam.ro/articles/2004/martie/23/1.html (accesat în martie 2004); Republica Moldova. Alunecarea antidemocratică a guvernării gălăgioase. Raport de ţară – 2003. Coordonator: Iulian Chifu, Politeia-SNSPA; Vitali Catană, Identităţi distorsionate în Republica Moldova; „Contrafort”, nr.12 (110), decembrie 2003; Iulian Chifu, Ideea înfiinţării Partidului Moldovenilor dă roade: Adepţii moldovenismului filorus salută partidul primarului Simirad, visînd la „Moldova Mare”. – „Evenimentul Zilei”, 13 ianuarie 1999. Argentina Gribincea, Mihai Gribincea, Ion Şişcanu. Politica de moldovenizare în RASS Moldovenească, Culegere de documente şi materiale, Civitas, Chisinău, 2004. ş. a.

[2] Vezi: O luptă, o suferinţă şi…, Literatura artistică, Chişinău ,1989.

[3] E.Postică, Rezistenţa antisovietică în Başarabia, 1944-1950, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1997.

[4] Vezi: Ion Moraru, Organizaţiile de luptă împotriva cotropitorilor ruşi, „Mesagerul”, nr.22, din 24 septembrie, 1994; Elena Postică, op.cit.; Mihai Gribincea, Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică, 1940-1950, Cluj-Napoca, 1995; Ion Ţurcanu, Elena Postică, Veronica Boldişor, Lupta antisovietică şi anticomunistă a grupului lui Filmoin Bodiu, „Literatura şi arta”, 1995, 6 iulie.

[5] Ştefan Tudor, Organizaţia Naţională din Başarabia ”Arcasii lui Ştefan”, Basarabia, 1992, nr.9, p.144.

[6] Valentin Mândâcanu, op.cit.

[7] Mişcarea Internaţionalistă “Unitate-Edinstvo” (varianta moldovenească a Interfrontului) a apărut în 1988, ca o reacţie a nomenclaturii comuniste şi a forţelor proimperiale din fosta URSS la procesul de democratizare a societăţii sovietice, existând astfel de organizaţii, cu aceeaşi denumire de Interfront, şi în celelalte republici sovietice

[8] „În 1993 Partidul Comunist din Moldova a fost repus în legalitate, după ce în 1991, după Putch-ul de la Moscova, fusese scos în afara legii. Doar după doi ani, 13 deputati, dintre cei care s-au pronuntat în 1991 pentru interzicerea PCM au acceptat fără revoltă repunerea in legalitate a PCM, fiind membri ai Prezidiumului parlamentului. De menţionat că scoaterea în afara legii a Partidului Comunist a fost motivată, printre altele, prin participarea PCM la Putch-ul din august 1991. “Semnată de Alexandru Moşanu, preşedintele parlamentului de atunci, hotărârea spunea ca „de-a lungul anilor, PCM a dus o politică antipopulară, a fost organizatorul represiunilor şi deportărilor în masă, al colectivizaii forţate, al foametei planificate”. PCM i-a fost incriminată participarea la lovitura de stat – „puciul” – de la 19 august 1991 de la Moscova. În temeiul acestor invinuiri, activitatea PCM a fost interzisă pe întreg teritoriul republicii, iar averea lui – naţionalizată. Documentul respectiv a fost votat de către Prezidiumul parlamentului, al cărui membri erau atunci: V. Puşcaş, vicepreşedintele parlamentului (azi preşedinte al Curţii Constituţionale), M. Plasiciuk, I. Ţurcanu, Gh. Amihalachioaie, Al. Arseni, V. Berlinschi, I. Borşeivici, N. Brânzan, I. Vatamanu, V.Gusac, V. Matei (Mateiciuc), V. Nedelciuc, T. Panţâru, M. Patraş, A. Plugaru, I. Prisăcari, P. Soltan şi S. Fandofan”.

Citat de ziarul Flux, ultimul prim-secretar al CC al PCM, astazi diplomatul Gh.Eremei, declara: “La Congresul XVII al PC, din mai 1990, când prim-secretar era P. Lucinschi, am fost ales membru al Comitetului Central (CC). Prin februarie 1991, când Lucinschi, la dorinţa lui, a fost transferat la Moscova, PCM rămăsese fără prim-secretar. Din mai multe candidaturi, între care era Vl. Voronin, I. Guţu (azi deputat pe lista „Alianţa Braghiş”), V. Iovv, am fost ales eu, desi nu voiam acest lucru. Apropo de numirea mea, M. Gorbaciov m-a sunat şi m-a felicitat tocmai la a 6-a zi. După aceasta, eu am devenit membru al Biroului Politic al PCUS. Cu gândul sa reorganizez partidul, pregăteam congresul extraordinar al PCM pentru toamna lui 1991. La 19 august, însă, are loc „puciul” de la Moscova, care, cred eu, a fost organizat de Gorbaciov. Cred aşa pentru că, la 16 august, la Biroul Politic, la care am participat şi eu, Gorbaciov a intrebat: să introducem sau nu starea excepţională?”

Reabilitarea PCM s-a podus aproape “pe nesimţite”, graţie străduinţei fostului Preşedinte al RM Petru Lucinschi şi altor foşti şefi de diverse ranguri comunişti. “În ianuarie 1992, în fruntea parlamentului a fost ales Petru Lucinschi. Graţie insistenţelor lui, Gr. Eremei, E. Sobor şi I. Guţu, care au remis mai multe demersuri în parlament privind anularea hotarârii din 23.08.1993, la şedinţa prezidiului din 7 septembrie 1993, acestea au fost acceptate fără a fi puse macar în discuţie. Reabilitarea partidului, care a secerat vieţile a milioane de oameni, ne-a deportat părinţii şi bunicii, ne-a mutilat limba şi istoria, s-a produs cu acceptarea tacită a tuturor membrilor Prezidiului legislativului. Nimeni din membri n-a protestat public împotriva acestui act, permiţându-le astfel cetăţenilor „sa se asocieze în organizaţii de partid comuniste”. Textul hotărârii de punere în legalitate a PCM a fost preluat, de altfel, de la parlamentul Ucrainei.

Iată cine făcea parte din componenţa prezidului: P. Lucinschi, Gh. Amihalachioaie, N. Andronic, Al. Arseni, V. Berlinschi, I. Borşevici, N. Branzan, Al. Buruian, Vl. Capangi, M. Cotorobai, K. Darmancev, S. Fandofan, P. Gusac, V. Lefter, T. Macrinici, Gh. Mazilu, Al. Moşanu, M. Patraş, M. Plasiciuk, I. Prisăcaru, l. Pokatilov, D. Puntea, V. Puşcaş, A. Simac, P. Soltan.” – Citat din: Alina Anghel, Comuniştii sunt iar la putere. Cine i-a adus?,”Flux/Cotidian Naţional”, Anul IV, Nr. 30 (751) 20 martie 2001.

[9] Flux/Editie de vineri, 1 septembrie 2000.

[10] Vezi: Argentina Ciocanu-Gribincea, Mihai Gribincea. Politica de moldovenizare în RASS Moldovenească (1924-1940). – “Aletheia”, nr. 11, 2000, pag. 80 – 99; Argentina Gribincea, Mihai Gribincea, Ion Şişcanu, op. cit.

[11] Vezi: Crow Suzanne, Russia Asserts Its Strategic Agenda – RFE/RL Reasearch Report, vol.2, nr.50, 17 decembrie 1993; Mihai Gribincea, Politica rusă a bazelor militare: Moldova şi Georgia, Chisinău, 1999.

[12] „Evenimentul Zilei”,13 ianuarie 1999.

[13] Vasile Bahnaru, Dinamismul de măscărici înrăit al lui tov. Stati(c)… – Mesagerul, 25 septembrie 1998.

[14] Nicolae Negru, Transnistria în balanţa alegerilor. – Plus-Minus, 15 februarie 1994.

[15] “Alianţa Braghiş”, condusă de Prim-ministrul Dumitru Braghiş, a fost creată în ianuarie 2001. Alianţa s-a constituit în urma coalizării urmatoarelor entităţi politice: Uniunea Centristă din Moldova, Uniunea Muncii, Partidul Socialist, Mişcarea Social-Politică „Forţa Nouă”, Partidul Democraţiei Sociale „Furnica”, Mişcarea Profesioniştilor „Speranţa – Nadejda” (“MOLDPRES”, nr.815, 22 ianuarie 2001). La alegerile parlamentare din 25 februarie 2001 “Alianţa Braghiş” a acumulat 13,40% din sufragii (Flux/Editie de vineri, 2 martie 2001). Actualmente această formaţiune politică este parte a Blocului Moldova Democratică.

[16] Mircea Snegur, Republica Moldova este ţara tuturor cetăţenilor săi.- “Pământ şi oameni”, 12 februarie 1994 ; Marian Enache, Dorin Cimpoieşu, Misiune diplomatică în Republica Moldova. 1993-1997. Polirom, Bucureşti, 200, p.304-311.

[17] Alexandru Donos, Lacrimi în faţa Parlamentului – “Literatura şi Arta”, 4 august 1994.

[18] La alegerile parlamentare de la 22 martie 1998, blocul electoral AC „Furnica” a obţinut 3,29 la suta din sufragii, pragul electoral fiind de 4 la sută (BASA-PRESS, 2 decembrie 1998).

[19] Despre actuala situaţie lingvistică în Republica Moldova vezi: Ion Ciocanu, Zborul frânt al limbii române, Chişinău, Garda-art, 1999; Constantin Tănase, Ce s-a întîmplat cu “limba noastră cea română? – “Flux”, anul V, nr. 23, 4 iunie 1999; Rima Plăcintă, Limba oficială a oficialilor. – “Flux”/Ediţie de vineri, Anul V, nr.31 (262), 1 septembrie 2000; Vlad Pohilă, Limba rusă: câteva mituri „frumoase” si mai multe realităţi penibile (II), „Ţara”, nr. 8, 9 (986, 987), 25, 29 ianuarie 2002; „Presa rusească domină piaţa informaţională din Republica Moldova”, „Ţara”, nr. 74 (1050), 12 iulie 2002; „Fiecare al 9-lea colaborator al procuraturii nu cunoaste limba de stat”, „Ţara”, nr. 80 (1058), 25 iulie 2002, etc.

[20] Constantin Tănase, Statul şi motivaţia lui spirituală (Argumente pentru o ideologie statală a unităţii de neam).- FLUX/Ediţia de vineri, 11 decembbrie 1998.

[21] Pentru a participa la alegerile locale din aprilie 1999, PCRM, PDAM şi Partidul Socialist au constituit Blocul electoral “Cumuniştii, Agrarienii, Socialiştii”.

[22] Vezi, de exemplu : În ţara asta sunt prea mulţi români, interviu cu Victor Stepaniuk, Comunistul, nr 36 2003, http://comunist.pcrm.md/2003archives/36_2003/142206/ [accesat ultima dată în octombrie 2004]

[23] “Evenimentul Zilei”, 19 martie 1998.

[24] AP FLUX, nr.4968, 18 februarie 2000. De notat că tot comuniştii au fost acei care au introdus dreptul la dubla cetăţenie în RM.

[25] AP FLUX, nr.8620, 24 mai 2000.

[26] AP FLUX, nr. 8136, 12 mai 2000.

[27] MOLDPRES, nr.5004, 12mai 2000; AP FLUX, nr.8150, 8155, 12 mai 2000 ; nr.8927, 1 iunie 2000.

[28] AP FLUX, nr.9773, 22 iunie 2000.

[29] FLUX/Ediţia de vineri, 11 decembrie 1998.

[30] “Luceafărul”, nr.43, 30 iunie 2000; “Ţara”, nr.78, 8 septembrie 2000.

[31] Vezi: “Kommunist”, nr.38 (158), 15 octombrie 1999.

[32] Frică de Unire au nu numai comuniştii, ci şi partenerii lor din Alianţa forţelor de stânga. Aceştia nu scapă nici o ocazie de a acuza România de amestec în treburile interne ale Moldovei şi forţele de dreapta de la Chişinău de politică unionistă. La 25 iulie 2000 Victor Morev, preşedintele Partidului Socialist din Moldova, primarul oraşului Bălţi, a declarat la o conferinţă de presă că „Instituirea unui regim parlamentar de guvernare va avea consecinţe negative pentru Republica Moldova şi ar putea duce la reunirea acesteia cu România”, sugerând că forţele politice din Parlament care au votat pentru schimbarea regimului de guvernare, ar putea alege, fără voturile deputaţilor comunişti, un preşedinte al republicii prounionist.(AP FLUX,nr. 0955, 25 iulie 2000;“FLUX”/Cotidian naţional, anul III, nr. 83 (672), 26 iulie 2000.

[33] AP FLUX, nr.9878, 9 octombrie 1999; BASA-press, 9 octombrie 1999.

[34] “Comunistul”, nr.1 (217), 12 ianuarie 2001.

[35] Legea a fost votată de deputaţii comunişti şi de membrii grupului parlamentar „Alianţa Braghiş”. Membrii grupului parlamentar al PPCD nu au participat la votare. Mai mult, deoarece Preşedintele Parlamentului Eugenia Ostapciuc, contrar Regulamentului Parlamentului, nu i-a permis liderului PPCD Iurie Roşca să-şi exprime punctul de vedere vis-a-vis de această lege, creştin-democraţii au părăsit sala de şedinţe a Legislativului.-„Ţara”, nr. 101 (932 ), 14 septembrie 2001.

[36] „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, nr.107.

[37] La 15 iunie 2001, circa 100 de profesori universitari, studenţi, elevi, bibliotecari etc. au organizat un miting de protest împotriva intenţiei guvernanţilor comunişti de la Chisinău de a reintroduce studierea „istoriei poporului moldovenesc” în instituţiile de învăţământ din Moldova. Mitingul s-a desfăşurat în faţa blocului central al Universităţii de Stat din Chişinău. Manifestanţii au purtat cu ei drapele naţionale şi pancarte pe care scria „Istoria noastră este istoria românilor!” şi „Autonomie deplină universităţilor!” Deplasându-se mai târziu la bustul lui Eminescu de pe Aleea Clasicilor din Grădina Publică protestatarii au depus flori şi au cântat imnul naţional al românilor „Deşteaptă-te, române” şi alte cântece patriotice, au recitat versuri de Eminescu. (BASA-Press, 15 iunie 2001).

[38] „Flux/Cotidian Naţional”, anul IV, nr. 68 (789), 2 august 2001.

[39] „Ţara”, nr. 78 (909), 20 iulie 2001; BASA-PRESS, 25 iulie 2001. În luna ianuarie 2002 PPCD a adresat o scrisoare Consiliului Europei în care informa acest for despre faptul ca în R.Moldova persoanele care aparţin minorităţilor naţionale neruse „continuă să fie victime ale unei politici asimilaţioniste de rusificare promovate de autoritatile de stat”. În calitate de exemplu, era elucidată situaţia din învăţământul de stat. Potrivit datelor oficiale furnizate PPCD-ului de Ministerul Învaţământului al RM, la acea dată în şcolile de stat şi private erau instruiţi 591654 de copii, dintre care 112 400 elevi aparţinând minorităţilor naţionale. Ponderea elevilor după naţionalităţi se prezenta în felul urmator: 479 254 români (81,1%), 36 601 ucraineni (6,19%), 31270 rusi (5,28%), 28562 găgauzi (4,83%), 10558 bulgari (1,78%), 1602 ţigani (0,27%), 935 evrei (0,48%), 2754 alte nationalitati (0,48%). „În pofida cadrului legislativ, practicile autorităţilor de stat din R.Moldova demonstrează că majoritatea zdrobitoare a elevilor aparţinând minorităţilor naţionale constituie obiectul unei politici drastice de asimilare prin rusificare. Aceşti elevi nu beneficiază de studii în limbile materne, ci în limba unei alte minorităţi. Astfel, din 36 601 elevi de etnie ucraineana, 36 297 sunt instruiţi în limba minorităţii ruse şi numai 374 în limba lor maternă, ucraineana”, se afirma în scrisoare. PPCD califica situaţia drept „discriminatorie pentru toate minorităţile neruse, constituind o sursă de tensiune şi conflict între acestea şi minoritatea rusă din R.Moldova” (BAŞA-PRESS, 31 ianuarie 2002).

[40] Congresul comunităţilor ruse din R.Moldova (CCR), de exemplu, a adoptat o declaraţie în care, salutând adoptarea Legii, menţiona că „prin adoptarea legii minorităţilor naţionale a luat sfârşit lupta de şase ani a reprezentanţilor mltiplelor grupuri etnice din Republica Moldova pentru dreptul lor la dezvoltare culturală, lingvistică, etnică şi religioasă”. CCR considera că votarea legii minorităţilor a fost posibilă numai datorită „poziţiei coerente şi principiale” a parlamentarilor comunişti. Astfel, „Partidul Comuniştilor a făcut primul pas practic pentru consolidarea societăţii şi eliminarea tensiunilor în relaţiile interetnice”. CCR mai asteapta de la deputaţii comunişti noi iniţiative legislative care ar atribui limbii ruse statut de a doua limbă de stat şi ar permite aderarea R.Moldova la uniunea Rusia-Belarus ( BAŞA-PRESS, 25 iulie 2001)

[41] BASA-press, 26 iulie 2001. La 30 mai 2002, Curtea Constituţională din Republica Moldova, în urma unor sesizări din partea Partidului Popular Creştin-Democrat (PPCD), a declarat neconstituţionale anumite prevederi din legea cu privire la minorităţile naţionale. Au fost anulate prevederile conform cărora denumirile localităţilor populate de minorităţi şi denumirile străzilor şi instituţiilor publice din aceste localităţi să fie afişate în română şi rusă. Tot atunci, Curtea Constituţională a invalidat prevederile din Legea privind actele de stare civilă ce stipulau folosirea limbii ruse în paralel cu limba română la întocmirea actelor de stare civilă. („Nezavisimaya Moldova”, 31 mai 2002; „Ziua”, 3 iunie 2002;). Într-o hotărâre din 25 iulie 2002, Parlamentul RM dominat de comunişti, a calificat decizia Curţii Constituţionale din 30 mai drept o decizie „politică”. Deputatii comunişti au hotărât că decizia Curţii ar fi una politică, întrucât instanţa a invocat drept motiv faptul că prevederile respective generează disensiuni între minoritaţile naţionale conlocuitoare. „Hotărîrea Parlamentului mai prevede că Ministerul Învăţământului şi organele administraţiei publice locale trebuie să întreprindă măsuri urgente pentru îmbunătăţirea calităţii studierii „limbii moldoveneşti” de către minorităţile naţionale în instituţiile de învăţământ de toate nivelurile. Compania de stat Teleradio Moldova trebuie să mărească numărul volumului de emisie şi să diversifice emisiunile în limbile minorităţilor naţionale”( BASA-press, 26 iulie 2002; „România Liberă”, 27 iulie 2002)

[42] A doua zi după adoptarea hotarârii, V. Stepaniuc, liderul grupului parlamentar al comuniştilor, a explicat decizia luată prin faptul că „în ţara aceasta trebuie să fie studiată şi”Istoria Moldovei”, rădăcinile neamului moldovenesc”. „Suntem unica ţară europeană, probabil în lume, care învăţăm limba altui stat. Deci, în nici o ţară nu se studiază istoria popoarelor, se studiază istoria statului, luaţi toţi vecinii noştri, în afară de România”. Pentru deputatul comunist, faptul că o parte din studenţi participau la protestele împotriva rusificării din Piaţa Marii Adunări Naţionale[42], nu era întâmplător, fiindcă „timp de 12 ani în instituţiile de învăţământ mediu şi superior s-au crescut cetăţeni pentru România” AP FLUX, 8853, 14 februarie; nr.8886, 15 februarie 2002.

[43] „Provincia nu se lasă rusificată”, – „Ţara”, Nr. 7 (985), 24 ianuarie 2002; „Derusificarea. Sorocenii işi apară propria identitate”, – „Ţara”, nr. 3 (981),15 ianuarie 2002, etc.

[44] AP FLUX, nr.9370, 24 februarie 2002. De notat că primele proteste contra intenţiilor de a scoate din programul de învăţământ a cursului de Istorie a Românilor au avut loc încă în 1995. Atunci, în conformitate cu politica moldovenistă a agrarienilor, Gheorghe Rusnac, Rectorul Universităţii de Stat din Moldova, a emis un odrin prin care cerea excluderea cuvântului « român» din denumirea cursurilor şi a catedrelor universitare. Studenţii şi proferosii de la catedrele de istorie şi filologie au organizat un miting în faţa Universităţii, iar a doua zi în Piaţa Marii Adunări Naţionale, miting ce a luat proporţiile unie greve generale, după ce studenţii de la alte instituţii s-au alăturat protestatarilor, şi a durat până la 4 mai, când Comitetul de grevă a semnat un Protocol cu Guvernul, prin care unele revendicări ale studenţilor erau satisfăcute, iar protestele erau suspendate. Sub presiunea protestelor, Mircea Snegur a prezentat atunci Curţii Constituţionale o sesizare şi un proiect de lege privind modificarea art.13 din Constituţie privind denumirea Limbii de Stat a RM.

[45] „Flux- Editia de vineri”, anul V, nr. 1 (332), 11 ianuarie 2002.

[46] AP FLUX, nr. 9242, 23 februarie 2002.

[47]”MOLDPRES”, nr.2890, 5 martie 2002; „Ţara”, nr. 26 (1004), 7 martie 2002; FLUX/Editie de vineri, anul VI, nr. 55 (907), 6 iunie 2002.

[48] Moldpres, nr. 2447, 22 februarie 2002. Asupra protestatarilor s-au năpustit, cu insulte, după cum vom vedea ceva mai departe, organizaţiile minorităţilor naţionale şi organizaţia moldovenistă „Pro Moldova”. Consiliul Coordonator al aceasta din urmă, într-o adresare din 20 februarie, eticheta protestele drept „acţiune dezmăţată a frontiştilor, desfăşurată cu metode legionare” considerând că protestele constituiau „înfăptuirea în practică a visului de totdeauna a clasei politice române privind repetarea anschlusului R.Moldova”. Adresarea se încheia cu următoarele apeluri: „Românizatori din coloana a cincea, jos mîinile de pe copiii noştri! Cetăţeni ai Moldovei mulţinaţionale, fiţi vigilenţi: Republica e în pericol! Să nu le permitem unioniştilor să dezlănţuie un nou război fraticid pe pămîntul moldovenesc! Anschlusul românesc nu va trece!”

[49]”Pentru ca au participat la acţiunile de protest împotriva puterii comuniste, caţiva tineri din Rezina au fost arestati” -„Flux/Cotidian Naţional, anul VI, nr.19 (870), 26 februarie 2002; „Procurorii comunisti sperie elevii”, „Ţara”, nr. 25 (1003), 5 martie 2002; „Potera a descins şi la liceul „Vasile Alecsandri”, Flux/Cotidian Naţional, anul VI, nr.23 (873), 6 martie 2002; „Elevii anchetaţi la Chisinău nu recunosc nici sub presiunile procurorilor naţionalitatea moldovenească: “Categoric, românca” – „Evenimentul Zilei”, 7 martie 2002; „Evenimentul Zilei”: Tâmpiţilor! Lăsaţi copiii în pace!” – „Ţara”, nr. 26 (1004), 7 martie 2002; „Persecuţiile continuă! Reprezentanţii procuraturii au descins la Liceele „Spiru Haret”, „Prometeu”, „Mircea Eliade” şi „Gheorghe Asachi” – FLUX/Cotidian Naţional, anul VI, nr.26 (877),13 martie 2002; „Tarlev vrea patrule de poliţie în şcoli” – „Ziua”, 14 martie 2002; „În Moldova lui Voronin stalinismul înfloreşte”, „Elevii şi profesorii, chemaţi la Procuratură pentru interogatorii” – „Ziua”, 16 martie 2002; „MOLDPRES”, nr. 3391, 15 martie 2002, etc.

[50] La 24 aprilie 2002, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE), într-o rezoluţie cu privire la funcţionarea instituţiilor democratice din Moldova, a solicitat Guvernului de la Chisinău, să instituie un moratoriu asupra problemelor lingvistice şi a deciziilor referitoare la excluderea din programa şcolară a cursului de istorie a românilor.- „Nezavisimaya Moldova”, 30 aprilie 2002.

[51] Hotărârea „Cu privire la implementarea „Istoriei Moldovei” ca disciplină de predare în instituţiile de învăţământ” a fost aprobată de Guvernul RM în ziua de 13 februarie, însă a fost semnată de prim-ministrul Tarlev la 15 februarie 2002. Aşa se explică faptul că în presă această hotărâre este uneori datată cu 13 februarie, alteori cu 15 februarie 2002.

[52] AP FLUX, nr.9434, 26 februarie 2002.

[53] INFOTAG, 13 iunie 2002; „ZIUA”, 13 iunie 2002; „Încăpăţînarea Bombonarului”, – Flux-Cotidian National, anul VI, nr. 58 (910), 13 iunie 2002; Trei zile mai tîrziu, la 15 iunie 2002, şi ministrul învăţământului Gheorghe Sima, s-a pronunţat pentru respectrea Constituţiei „in care limba de stat este numita limba moldoveneasca” (MOLDPRES, nr. 7599, 15 iunie 2002). Despre unele reacţii la propunerea lui Tarlev vezi: „Dacă termenii „limba şi literatura română” vor fi interzisi, profesorii vor intra in grevă” – FLUX/Cotidian Naţional, anul VI, nr.59 (911), 18 iunie 2002.

[54] Vezi: „Ofensiva bolşevică asupra Istoriei”,- „Flux/Editie de vineri”, anul VI, nr. 8 (332), 1 martie 2002; „Comuniştii caută un subterfugiu pentru a elimina, totuşi, „Istoria Românilor” din şcoli”, – „Ţara”, nr. 32 (1010), 22 martie 2002; BASA-press, 11 septembrie 2002; Octavian Sofransky, The ruling Communist Party in Moldova is trying to rewrite the country’s history again. – „Transiton On Line”, 31 august 2001.

[55] Rezoluţia Conferinţei reprezentanţilor intelectualităţii din Republica Moldova privind proiectul Concepţiei Politicii Nationale de Stat a RM , Chişinău, revista Limba Română, nr.6-10, p. 103

[56] Acest Memoriu a fost publicat în presa din R. Moldova şi a fost trimis, prin intermediul PEN Centrului Internaţional, guvernelor unor state, unor organizaţii mondiale şi paneuropene, şi mass-media occidentale. Citat din „Contrafort”, nr. 1-2 (111-112), ianuarie-februarie 2004, http://www.contrafort.md/2004/111-112/661.html (accesat în octombrie 2004)

[57] Vitali Catană, Identităţi distorsionate în Republica Moldova,”Contrafort”, nr. 12 (110), decembrie 2003; Tamara Caraus, O noua minoritate pentru concordie interetnica?, Moldova.azi, 4 august 2003. ( http://www1.azi.md/comment?ID=25166; M. Cimpoi, Politica Nationala de Stat: conceptie si anti conceptie, „Limba Română”, nr 6-10, 2003, Chişinău, p.63 ; Ion Bărbuţă, tot acolo, pag 88 ; Antol Petrencu, Identitate şi istorie naţionala, tot acolo, p.96 ; Ion Ciocanu, Un atentat la valorile noastre nationale, „Limba Română”, Chişinău, 2004, nr.6-10, p.37 ; Argentina Gribincea, Mihai Grecu, Moldova: Situation analysis and trend assessment, October 2004. http://www.unhcr.se/Protect_refugees/pdf/Moldova_nov_04.pdf (accesat în decembrie 2004)

 

 

 

 

[58] Dan Dungaciu, Înaintarea frontierei NATO şi UE şi criza din Republica Moldova, http://www.yam.ro/articles/2004/ianuarie/06/1.html (accesat ultima dată în octombrie 2004).

[59] „Interlic”, 7 aprilie 2000.

[60] Apropierea dintre adepţii moldovenismului primitiv şi cei ai “moldovenismului iluminat” (moderat) este remarcată de mai mulţi observatori. Vezi, de exemplu, Igor Burciu, “Ofensiva mutanţilor. Partida antiromânească contra unionismului ca expresie politică”,- „Ţara”, nr. 102, 7 noiembrie 2000.

[61] La 27 aprilie 1995 Mircea Snegur a adresat un mesaj Parlamentului în care printre altele a spus: “Este lesne de înţeles că noţiunea de “limba moldovenească” din acest articol [art.13 al Constituţiei Republicii Moldova – n.n.] ţine nu atât de un temei ştiinţific, cât de unul politic, fiind, dacă vreţi, o replică hotărâtă la campania de înjosire şi discreditare a moldovenilor”. (Vezi: Mircea Snegur, Limba română este numele corect al limbii noastre. – „Literatura şi Arta”, 4 mai 1995).

[62] La 12 ianuarie 2001, în cadrul şedinţei Clubului Naţional de presă, D.Braghiş s-a arătat nemulţumit de faptul că autorităţile de la Bucureşti folosesc sintagma „cele două state româneşti” atunci când vorbesc de relaţiile dintre Republica Moldova şi România. „Deocamdată, Republica Moldova nu este un stat românesc”, a declarat Braghiş. El s-a mai pronunţat în favoarea păstrării articolului 13 din Constituţia Republicii Moldova, care stipulează că limba de stat în Republica Moldova este “limba moldovenească”. -“Infopress”, nr.1975, 12 ianuarie 2001.

[63] „Moldpres”, nr. 11714, 6 noiembrie 2000

[64] „Infotag”, 7 septembrie 1999; “Comunistul”, 10 septembrie 1999; Vasile Rogai, “Rosii” au iesit din nou pe poteca războiului ideolojic. – “Dialog”, 17 septembbrie 1999.

[65] Ibidem.

[66] „Moldpres”, nr.13461,18 decembrie 2000.

[67] Un exemplu mai nou în acest sens este răspunsul Preşedintelui Voronin la solicitarea PPCD de demitere a doi consilieri de stat (Mark Taciuc şi Oleg Reidman) pe motiv că aceştia nu ar cunoaşte „limba de stat”: “D-l Roşca, D-nii M. Tcaciuc şi O. Reidman cunosc limba moldovenească (art.13 al Constituţiei) mai bine decât D-tră, care în afară de româneşte nu vorbiţi! Respectaţi Constituţia Ţării: vorbiti moldoveneşte”, scrie pe foaia cu antetul Preşedinţiei Republicii Moldova.

http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2004/10/041019_rosca_scrisoare.shtml (accesat ultima dată în decembrie 2004).

[68] FLUX/Cotidian Naţional, 29 septembrie 1999.

[69] „Moldpres”, nr. 2888, 16 martie 2000.

[70] În luna martie 2000, Nicolae Tăbăcaru, ministrul afacerilor externe al Republicii Moldova, fiind întrebat care este poziţia sa în problema dublei cetăţenii a declarat că «lucrurile nu trebuie dramatizate ». « Desi fenomenul este foarte pronunţat, nimeni nu părăseşte ţara. Obţinerea altei cetăţenii în cazul dat are o origine pur economică» AP FLUX, nr.6277, 23 martie 2000.

[71] Emil Ciobu, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Moldova în România, într-un interviu acordat Agenţiei de presă ROMPRES cu ocazia zilei Independenţei Republicii Moldova, fiind întrebat despre perspectiva încheierii unor acorduri între Chisinău şi Bucureşti pentru reglementarea problemei legate de dubla cetăţenie, a declarat: “Acordarea în masă a cetăţeniei române fără informarea şi consultarea organelor abilitate din Republica Moldova nu putea să nu ducă la consecinţe nedorite. Din păcate, încercările de a o transforma în bişniţă criminală capătă proporţii în România.Unii au văzut în aceasta o posibilitate de a se ascunde de organele de drept ale Republicii Moldova după înfăptuirea unei crime, alţii au putut să aibă un trecut criminal”. – „Moldpres”, nr.8950, 25 august 2000.

[72] AP FLUX, nr.7620, 9 august 1999.

[73] AP FLUX, 1 octombrie 1999.

[74] FLUX/Editie de vineri, 1 septembrie 2000.

[75] S-a solicitat ridicarea licenţelor de emisie la următoarele posturi de radio şi TV: “Europa-Plus-Moldova”, “Russkoie Radio”, “HIT-FM”, “Naşe Radio” “Serebreannii Dojdi”, “Radio d’Or”, “Monte-Carlo”, “ORT-Moldova”, “TVC 21”, “NIT”, “Sun TV”.- „FLUX/Editia de vineri”, anul V, nr. 31 (262), 1 septembrie 2000.

[76] La 17 august 2000, 17 organizaţii neguvernamentale din Moldova s-au solidarizat cu apelul CAIRO la justiţia moldovenească în vederea punerii în aplicare a prevederilor legale privind utilizarea limbii române în mijloacele audiovizuale de informare în masă.

[77] AP FLUX, nr.2610, 20 septembrie 2000; BBC în limba română, 20 septembrie, ora 23.00, ora României.

[78] „Komsomoliskaia pravda”, 1 septembrie 2000.

[79] BBC în limba română, 22 septembrie 2000, ora 23.00, ora României.

[80] AP FLUX, nr.2698, 22 septembrie 2000.

[81] FLUX/Editie de vineri, Anul V, Nr. 33 (264), 15 septembrie 2000

[82] „Dezbinarea, se mentioneaza în articol, are loc în primul rând între adepţii statului moldovenesc şi românofili. Pentru ca această dezbinare să se adâncească, se foloseşte opozitia „limba moldoveneasca-limba română” – Nezavisimaya Moldova, 21 februarie 2002.

 

[83] „Nezavisimaya Moldova”, 21 februarie 2002.

[84]Moldovenismul, în opinia lui Paton, care sustine ca „există o naţiune titulară, iar celelalte trebuie să stea la coadă, nu are şanse de izbindă. Si el (moldovenismul) poate fi folosit doar ca mijloc de dezbinare, ca metodă de a opune una alteia grupurile sociale, ca metodă de manipulare a societăţii. Ceea ce de fapt şi se întâmplă la noi. Si aceasta are loc în interesul celor care doresc să conducă statul nostru”. – Ibidem.

[85] „Moldova Suverană”, 10 septembrie 2002; „Nezavisimaya Moldova”, 10 septembrie 2002; BASA-PRESS, 10 septembrie 2002.

[86]”Ce se ascunde îndărătul ultimelor declaraţii ale lui Ion Morei?, – „Ţara”, 13 septembrie 2002.

[87] „Ministrul Morei a mai înscris încă o pagină rusinoasă în politica lingvistică a neocomuniştilor”, – „Ţara”, 13 septembrie 2002.

[88] În primul tur al al alegerilor prezidentiale din toamna lui 1996, de exemplu, Andrei Sangheli, Liderul Partidului Democrat Agrar din Moldova, partid care promova cu insistenţă moldovenismul, şi Petru Lucinschi, candidat independent, dar considerat dintotdeauna omul Moscovei, au fost susţinuţi în alegeri de Comunitatea ucraineană din Moldova, Societatea de cultură găgăuză “Kardaslik”, Fondul scrisului şi culturii slave, societăţile culturale bulgară , belorusă, greacă, azeră, etc. Mircea Snegur, considerat de populaţia rusofonă drept un candidat românofil, a fost susţinut în alegeri de Uniunea polonezilor din Moldova, Liga femeilor poloneze, Societatea de cultură letonă, Societatea de cultură tatară, Comunitatea armenilor din Moldova, Societatea de cultură uzbekă, Societatea de cultură lituaniană, Comunitatea femeilor ucrainene şi Partidul Popular Găgăuz. (BASA-press, 25 noiembrie 1996). Deşi un număr mai mare de asociaţii şi uniuni culturale i-au acordat sprijinul lui M.Snegur, acestea aveau o pondere nesemnificativă în cadrul electoratului şi nu au putut influenţa rezultatele alegerilor. P.Lucinschi însă, a obţinut victoria la limită în alegeri datorită susţinerii minorităţilor rusă, ucraineană şi găgăuză.

[89] Cea mai mare parte a minoritarilor sunt şi împotriva independenţei Republicii Moldova. Conform unui sondaj realizat în 1999 în Estonia şi Republica Moldova de Institutul de Studii Europene şi Orientale din Oslo, spre deosebire de ruşii din Estonia, ruşii din Republica Moldova sunt mult mai puţin înclinaţi să sprijine independenţa republicii. Chiar dacă numai 45 la sută din ruşi au locuit în Estonia toată viaţa lor, circa 56 la sută dintre ei s-au pronunţat în favoarea unei Estonii independente şi prospere. Din cei peste 61 la sută dintre respondenţii ruşi, care au declarat că au locuit toată viaţa lor în Republica Moldova, doar 15 la sută s-au pronunţat în sprijinul independenţei acestui stat. În acelasi timp, 41,6 la sută dintre rusi şi 29,3 la sută dintre ucraineni au spus că au fost şi rămîn împotriva independenţei Republicii Moldova. Numărul moldovenilor care au fost şi rămîn împotriva independenţei Republicii Moldovei a fost de aproximativ 11,2 la sută. Sondajul a mai relevat că rusofonii din republică se caracterizează printr-un puternic sentiment de încredere în identitatea şi cultura lor şi o atitudine în mare parte depreciativă faţă de etnicii titulari din Republica Moldova, care la rândul lor nu au o parere foarte bună despre propriul lor grup etnic.

[90]AP FLUX,nr.8901,1 iunie 2000

[91] AP FLUX, nr. 9093, 7 iunie 2000.

[92]AP FLUX, nr.9923, 6 iulie 2000.

[93] „Nezavisimaya Moldova”, 27 februarie 2002

[94] „Moldpres”, nr. 2874, 4 martie 2002. Unica minoritate etnică din Moldova care a susţinut acţiunile de protest împotriva rusificării şcolii naţionale au fost ţiganii. La 21 februarie, Iurie Popescu, reprezentant al minorităţii ţigăneşti din Moldova, în faţa protestatarilor din Piaţa Marii Adunări Naţionale de la Chişinău a declarat că ţiganii din Republica Moldova susţin întru totul revendicările protestatarilor şi condamnă guvernul comunist pentru falsificarea istoriei şi discriminarea minorităţilor naţionale. Ţiganii, care reprezintă o minoritate naţională în Republica Moldova, a spus Iurie Popescu, cunosc, pe langă limba lor maternă, limba de stat, care este limba română, dar şi limba rusă. „Este un exemplu de urmat şi pentru minoritatea rusă din acest stat, ca să cunoască limba română, dar să nu ceară oficializarea limbii ruse”. El a mai subliniat că pentru ţigani este destul de clar că moldovenii, muntenii sau ardelenii formează acelasi neam, „sunt un popor cu aceleasi tradiţii şi obiceiuri. Deci este normal să aibă aceeaşi istorie. Nu permiteţi comuniştilor să falsifice istoria”. (AP FLUX, nr. 9164, 21 februarie 2002).

[95] Victor Grebenşcicov, Moldovenismul primitiv a pornit iarăsi în ofensivă, „Limba Română”, nr.7-8, 2004, anul XIV, Chişinău, pag. 33.

[96] Vezi: “Vekhi moldavskoj gosudarctvennosti (Sbornik tekstov Konstituţii)”, Kishinev, 2000.

[97] Cercetătorul german Klaus Heitmann consideră ca este vorba de un nou pseudonim al lui Vasile Stati.

[98] Ion Sîntu, Viziuni şi interese politice. – “Moldova Suverană”, 23 ianuarie 1996.

[99] În continuare, autorul arăta că “Adevaraţii duşmani ai R.Moldova nu trebuie căutaţi “la Front”, la BUS (Barul Uniunii Scriitorilor), la redacţiile ziarelor unioniste, prin liceele româneşti sau prin uniunile de creaţie. Adevăraţii duşmani ai acestui stat trebuie căutaţi (şi vor fi găsiţi!) la preşedinţie, guvern, parlament, prin unele ambaşade de la Chisinău, la unele redacţii care luptă împotriva “limbii române şi a românizării” ş.a.m.d. Faceţi lista persoanelor care: 1. au admis pierderea războiului din Transnistria; 2. l-au eliberat pe Smirnov din puşcăria de la Chisinău; 3. au croit autonomia găgăuză; 4. au votat art.13 din Constituţie; 5. n-au înregistrat Mitropolia Başarabiei; 6. au creat judeţul Ţaraclia; 7. au “negociat” frontierele cu Ucraina; (lista poate fi continuată) şi o să aveţi în faţă întreaga “echipă” care lucrează împotriva acestui stat”. – Constantin Tănase, De ce moldovenilor li se suie toţi în cap? – FLUX/ Ediţia de vineri, 9 iunie 2000.

[100] FLUX/Editie de vineri, 1 septembrie 2000

[101] Vezi:”Bârna din ochiul Ambasadei României”, „Moldova Suverană”, nr. 22, 11 februarie 2004; Sântem cu toţii cetăţeni ai Republicii Moldova, ţara noastră comună. Interviu cu Victor Stepaniuc, preşedintele fracţiunii majoritare din Parlament, realizat de Corneliu Mihalache; „Trădătorilor de ţară şi neam Dlor Mihai Cimpoi, I.Roşca. Scrisoare deschisă dlui Mihai Cimpoi – preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, şi reprezentanţilor “sectei panromâniste” a lui I.Roşca”, „Moldova Suverana”, nr.39, 11 martie 2004, „Împotrivirea: Măştile electorale ale fariseilor politici de V. Andruşciac, deputat în Parlament, doctor în istorie, „Moldova Suverana”, nr. 23,12 februarie 2004, etc.

[102] Se făcea aluzie la “definiţia” lui M. Eminescu “Suntem români şi punctum” care, “în concepţia clasei conducătoare de la Chisinau” este “un adevărat puci antimoldovenesc şi antistatal”. (FLUX/Editie de vineri, 1 septembrie 2000).

[103] „Moldpres , nr.11546, 2 octombrie 1999; nr.11359, 3 octombrie 1999.

[104] „Moldpres”, nr.8790, 21 august 2000

[105] AP FLUX, nr.1439, 9 august 2000. MSN a fost constituită în luna ianuarie 2000.Ulterior la această mişcare au aderat 20 de partide din RM.

[106] “Ţara”, nr. 114, 1 decembrie 2000.

[107] AP Flux, nr.4121, 6 noiembrie 2000.

[108] FLUX/Cotidian National, Anul IV, Nr. 9 (730), 30 ianuarie 2001.

[109] La 14 septembbrie 1992 “la o întrunire a unor preoţi si mireni din Republica Moldova (….) PS Petru, atunci episcop de Bălţi, a fost ales locţiitor de Mitropolit al Başarabiei, avansat mai tîrziu, în octombrie 1995, la rangul de Mitropolit al Basarabiei şi Eharh al Plaiurilor”. La 19 decembrie 1992 Sfintul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a binecuvîntat şi legitimat reactivarea Mitropoliei Basarabiei autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa la Chisinău. – AP FLUX, nr.9000, 17 septembrie 1999.

[110] La 13 decembrie 2001, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului de la Strasbourg a dat câştig de cauză Mitropoliei Basarabiei în procesul intentat Guvernului RM pentru refuzul de înregistrare a acesteia, după ce timp de trei ani a examinat dosarul. CEDO a obligat atunci Guvernul RM să ofere Mitropoliei Basarabiei, în termen de trei luni de la data publicării deciziei, despagubiri în valoare de 27 mii 25 euro, pentru prejudiciul moral şi material, precum şi pentru compensarea cheltuielilor de judecâta. Curtea a mai obligat Guvernul să înregistreze Mitropolia Basarabiei. După ce timp de mai multe luni Guvernul RM a încercat să pună la îndoială obligativitatea conformării acestor indicaţii, APCE a adoptat la 24 aprilie 2002 o Rezoluţie prin care a obligat autorităţile moldovene să se conformeze deciziei CEDO. Mitropolia Basarabiei a fost înregistrată de Serviciul de stat pentru culte a RM la 30 iulie 2002. („Nezavisimaya Moldova”, 31 iulie 2002; „Mitropolia Autonomă a Basarabiei şi-a recăpătat drepturile fireşti”, – „România Liberă”, 1 august 2002; „Vlad Cubreacov: Mitropolia Basarabiei va conlucra frăţeşte cu Mitropolia Chişinăului pentru întărirea Ortodoxiei” , „Scurt tabel cronologic. Mitropolia Basarabiei după reactivare”, – „Ţara”, nr. 84 (1061), 2 august 2002). Patriarhia de la Moscova a calificat formarea pe teritoriul Republicii Moldova a Mitropoliei Basarabiei, subordonată canonic Patriarhiei Române, drept o „schismă bisericească”. Această apreciere a fost făcută publică la 18 august, într-o conferinţă de presă, de către Mitropolitul Smolenskului şi al Kaliningradului, Kiril, reprezentant special al Patriarhului rus Aleksi al II-lea, prezent la Chisinău în fruntea unei delegaţii de înalţi ierarhi ortodocşi invitată la manifestaţiile prilejuite de jubileul de 50 de ani ai Mitropolitului Chisinăului şi al Întregii Moldove, Vladimir. Mitropolitul Smolenskului Kiril a mai declarat că „ideea schismei a apărut a România de unde a şi fost importată” şi a sugerat societăţii şi clerului să evite lăcaşurile Mitropoliei Basarabiei. (BASA-press, 19 august 2002, „Raskol esti bezzakonie”, „Nezavisimaya Moldova”, 20 august 2002; „Vlad Cubreacov: Pentru a fi cu toţii ortodocşi nu este neapărat nevoie să fim conduşi de Moscova „, -„Ţara”, nr. 91 (1066), 20 august 2002; „Cine este autorul declaraţiilor Sinodului BOM”, – „Ţara”, nr. 80 (1058), 25 iulie 2002.

 

 

[111]”Adevărul”, nr.3515, 4 octombrie 2001.

[112] BBC în limba română, 26 septembrie 2001, 19:23, ora României; „Ţara”, nr.107 (938), 28 septembrie 2001.

[113] Flux/Cotidian Naţional, anul IV, nr. 101 (822), 23 octombrie 2001; „Ţara”, nr. 117 (948), 23 octombrie 2001.

[114] În luna octombrie 1999, „Tirex-Petrol” avea 51 de benzinării şi 16 baze petroliere, ale căror rezervoare permiteau stocarea a circa 230 mii metri cubi de produse petroliere, ceea ce constituia 60 la sută din tot volumul de care dispunea Republica Moldova. – „Infotag”, 15 octombrie 1999.

[115] „Luceafărul”, nr 57, 22 septembrie, 2000.

[116] “FLUX”/Cotidian Naţional, anul III, nr. 89 (678), 14 septembrie 2000.

[117] “Luceafărul”, nr. 53, 28 iulie 2000.

[118] Iulian Chifu, Ideea înfiinţării Partidului Moldovenilor dă roade: Adepţii moldovenismului filorus salută partidul primarului Simirad, visînd la „Moldova Mare”. – „Evenimentul Zilei”, 13 ianuarie 1999.

[119] „Flux”, 30 aprilie 1999.

 

________________________________________

Argentina Gribincea,

14 decembrie 2004

(articol apărut în revista Studii de securitate, în variantă electronică: http://www.studiidesecuritate.ro, 2004)

–––––––

Referinţe:

În perioada marii mişcări de eliberare şi renaştere naţională scriitorii, care se aflau în fruntea ei, erau chemaţi „părinteşte” de diriguitori să revină la masa de scris. Astăzi voci similare îi cheamă pe savanţii care nu mai pot tolera menţinerea minciunii despre noi şi limba noastră să nu mai vorbească despre atare probleme şi să abordeze teme noi.
Aplecaţi-vă urechea la cutremurătorul semnal de alarmă „Moldovenii, politica naţionalistă radicală, statul polietnic şi intelectualitatea” (ziarul „Timpul” din 22 decembrie 2009), dat de scriitoarea şi jurnalista Zina Gane, sau parcurgeţi încă o dată studiul ceva mai vechi al Argentinei Gribincea Moldovenişti pentru liniştea expansionismului sau căutători de sine? şi veţi înţelege de ce savanţii oneşti insistă să fie respectat adevărul ştiinţific şi istoric: tocmai pentru că e cunoscut de toată lumea. Ar reieşi de aici că nici conferinţa noastră de azi sub genericul „Limba – atribut esenţial al identităţii naţionale” mai că nu şi-ar mai avea rostul, ceea ce eu nu cred. Cred, în schimb, în convingerea nestrămutată a domnului academician N. Corlăteanu că limba română şi neamul românesc vor reuşi să se afirme şi să dăinuiască în veci pe mult pătimitul pământ românesc al Basarabiei. Idealul domnului academician se află în mâini de nădejde. Tânăra generaţie a preluat ştafeta şi o va apăra ca pe lumina ochilor. Aşa cum ne asigură, poate cam patetic, datorită vârstei, şi cum ne-au demonstrat nu o dată adolescenţii de la Liceul teoretic român-francez „Gh. Asachi” din capitală: „Vom lupta până la moarte pentru tot ce este sfânt pentru noi, vom răbda sete şi foame, durere şi neputinţă, disperare şi indiferenţă pentru ca să ajungem clipa când vom putea afirma toţi într-un glas: suntem Români, iar limba noastră cea de veci este cea Română, şi istoria scrisă cu sânge este a noastră: a Românilor!”.  ( Nicolae Mătcaş. Izgonirea sclavului din sine, Revista Limba română, Nr. 1-2, anulXX, 2010)

4 Răspunsuri to “Moldovenişti pentru liniştea expansionismului rusesc sau căutători de sine?”

  1. Argentina Gribincea Iulie 16, 2009 la 4:02 pm #

    Acest articol, publicat, după câte se poate vedea, în 2004, este un capitol din teza de doctorat, susținută tot în 2004. Anii care au urmat au adus rectificări în discursul unora dintre actorii politici menționați în articol. Ceea ce a rămas valabil este: tendința de a apela la discursul ”filoromânesc” (”unionist” – în accepțiunea altora – ambele termene fiind imprecise, după părerea mea), atâta timp cât un partid sau o grupare politică se află în opoziție (mai ales dacă este extraparlamentar), dar este abandonat în favoarea ”moldovenismului” (mai ”dur” sau mau ”soft”), atunci când formațiunea ajunge la putere. Probabil, instinctiv, partidele apelează la discursul românesc, atunci când simt nevoia sprijinului majortății populației. Asta ar putea explica faptul că, în recentele alegeri, mai multe formațiuni politice s-au aventurat spre segmentul, rămas liber după reorientarea PPCD spre ideologia oficială adoptată și de PCRM. Rezultatul competiției pentru acest segment, considerat anterior a fi limitat la 8-10%, a fost că trei formațiuni au reușit să intre în Parlament, obținând aproximativ 40% (fără a lua în considerare ipoteza falsificării alegerilor) din voturile valabile ale populației. În ciuda sondajelor, care spun, în majoritatea cazurilor, că ”românismul” este o ”cauză” falimentară, se poate observa predilecția opoziției pentru acest discurs. E un paradox sau o dovadă că sondajele nu reflectă exact temperatura la nivelul opiniei publice.

  2. CiGriArg Mai 24, 2012 la 12:08 pm #

    Încă o dată despre „referendumul din 6 martie”, de fapt, un sondaj sociologic, (http://www.timpul.md/articol/un-referendum-contestat–la-sfat-cu-poporul-32060.html ), sondaj despre care am scris și eu, în repetate rânduri, incluisv într-un articol despre metodele de manipulare a opiniei publice (vezi: http://www.gid-romania.com/Articolb.asp?ID=2839).

Trackbacks/Pingbacks

  1. Pactul Hitler-Stalin « Argentina Gribincea's Blog - August 23, 2009

    […] Moldoveniști pentru linștea expansionismului rusesc sau cătători de sine? […]

  2. Antimoldovenismul moldoveniștilor declarați | GriArg - Aprilie 16, 2014

    […] P.S. A se vedea și: Moldoveniști pentru liniștea expansionismului rusesc sau căutători de sine? […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

vanilla

lovely damned teenage years

ZurliuBlog

"Trăiesc vremi de nebunie, dar, ca să le-nfrunt, îmi spun: Voi trăi cum mi se cere!... D-aia-s uneori... nebun.."--Goethe

Robson Cezar

"My work exists as an expression of "dar um jeitihno" - the Brazilian notion of "finding a way". For me, art is a means of survival."

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, verbe în strungi şi versuri…

J.J. Anderson's Blog

Thoughts from the author of Trailer Park Juggernauts

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Trubadur prin Avalon

Mi-aș dori ca într-o zi sufletele noastre să se privească de atât de aproape încât atunci când vom clipi să le atingem cu genele.

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

Drumurile lui Spetcu

Blog de om umblat

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 19-year-old wallflower

CritDicks.com

A precariously critical, humorous take on life’s interactions with food and drink!

Descopera misterele naturii

Discover the mysteries of nature

Tassles Of Intertwined Emotions

Poetry, Quotes & Random Thoughts

dan moldovan

blog de poze

find the details

Interiors news and finishing touches for homes

Doru Braia

Talk Soc

A Dose A Day

Inspirations for Nurses (and non-nurses)

A.D. Martin

writing - novels - film - television - video games - other stuff

Imperfect Beauty

"Do what you like and like what you do ! Imperfection is a part of beauty !" - Rocsee

Saltarosgarden

A garden of my dreams coming to live!

Comunităţi de Prieteni: "Toţi pentru unul, unul pentru toţi"

Communities Of Friends - All For One & One For All

Condamnat la prietenie!

Caci mor traind...

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Doina Soltan

"Cele mai frumoase locuri prin care am umblat au fost sufletele oamenilor pe care i-am iubit." Irina Binder

Compendiu de istorie și diplomație

“Vrei să admiri un om? Privește-l din îndepărtare…” - Adrian Sereș -

infinitdegânduri

Loneliness ends with love.

Gheorghe Cuciureanu

În fond despre ştiinţă

prietendevremerea

O vorba buna

…touch my sound…

Where sound can be touched, felt and seen.

Ivano Mingotti

Pagina ufficiale autore

Gheorghe BREGA

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

andreibotnari.wordpress.com/

Andrei Botnari. Photography and travel blog

Capitalism pe pâine

Fondator si director: Mihai Giurgea

PoliteiaWorld

Quis custodiet ipsos custodes?

Cafeaua de dimineata

Cuvinte dintr-o ceașca de cafea

Anghel

A great WordPress.com site

SECRETELE SĂNĂTĂȚII ȘI FRUMUSEȚII CU MARIA BOTNARU

Nu poți cumpăra timpul, dragostea și sănătatea cu toți banii lumii

Folclor muzical românesc

„Cântă, măi frate române, pe graiul și limba ta și lasă cele străine ei de a și le cânta!” - Anton Pann

%d blogeri au apreciat asta: