Cafea cu lapte…

  Mi-am zis că trebuie să redactez neapărat această Pagină de cafea… cu lapte! (și ”prietenii știu de ce”, vorba lui C.Tănase și a altor români).  Nu mă puteam decide, însă, asupra titlului, acesta fiind esențial: așa cum îl așterni, așa scrii! 

Așa a apărut această pagină, dedicată dorului de locurile în care am crescut, amintirilor despre părinți și bunici și acelor lucruri sfinte pentru fiecare dintre noi, care ne-au colorat frumos copilăria…

Eram în anul I la Universitate. Cu alte cuvinte, adolescentă, încă. De fapt, adolescența mea s-a prelungit până târziu… Parțial datorită părinților mei, care au fost atât de severi și, totodată,  protectori, cu mine, încât m-am simțit mereu o ”școlăriță”, care trebuie să dea seama părinților (sau altor superiori) la orice pas. Parțial din cauza studiilor mult prea prelungite. La un moment dat, pe când făceam niște cursuri postuniversitare, un prieten m-a întrebat când se va încheia procesul educației mele, că avea de gând să-mi pună o întrebare serioasa. Cred că acel proces încă nu s-a încheiat nici acum, dar… să revenim la cafeaua despre care vorbeam. După cum spuneam, eram studentă în anul I și am îndrăznit să-l rog pe unul dintre puținii colegi (băieți) de grupă să completeze o Anchetă, pe care o țineam/completam/actualizam, după caz – așa cum țineam și un Jurnal secret (o ocupație pentru care sacrificam vreo jumătate de oră pe zi, pe vremea aceea – spre deosebire de acum, când ocupația respectivă îmi fură câteva ore bune! – semn că am avansat, nu?).           

 Ancheta conținea diverse întrebări (una mai banală decât alta, dar nu întrebările, ci răspunsurile colegilor mei făceau tot farmecul). La întrebarea despe mâncarea preferată Andrei C., colegul meu de facultate, mi-a răspuns în cel mai frumos și mai poetic fel: ”Cea gătită de mama!”

 

A fost ca un impuls, acel răspuns neașteptat de simplu, de fapt, mi-a setat gândurile într-o direcție pe care altfel aș fi ratat-o, probabil.  Modul în care Andrei a sintetizat preferințele sale culinare m-a făcut să mă gândesc la multe: la felul în care se manifestă recunoștința bărbaților, de exemplu, sau la faptul că nimeni nu ne iubește mai mult și mai frumos decât părinții, chiar dacă uneori, în adolescență mai ales, găsim această iubire puțin agasantă, chiar dacă uneori îi considerăm prea restrictivi sau neînțelegători…

http://www.violetas.ro/galerie/

 ”Mâncarea gătită de mama” este, probabil, ceea ce exprimă în modul cel mai direct, dar și mai subtil, totodată, grija și iubirea, trecute prin filiera sentimentelor materne. Uneori, acestea nu se ”devoalează”, decât parțial, prin cuvinte, și le simți întreaga profunzime, doar atunci când, student fiind, alimentându-te ”studențește”, adică… accidental, primești, la un moment dat, un pachet cu diverse bunătăți trimise de mama…

 * * *                                            

http://www.violetas.ro

 Dacă aș scrie o carte despre copilăria mea, probabil că aș începe cu povestea tristă a bunicilor, dar aș continua cu netrecătoarele arome ale copilăriei mele, inclusiv cu cea a dejunului pregătit cu dragoste de bunica, așa încât orice dimineață să răsară pentru noi (noi, adică eu și verișorul meu Gelu, pentru că ambii am stat mai mult cu bunica, pe când eram mici) plină de surprize gustoase.

 De departe, preferata noastră era budinca de lapte cu orez, asezonată cu te miri ce: un fir de mentă, niște fructe din grădină, un strop de dulceață etc. Am perfecționat-o, mai târziu, din nostalgie (sigur), completând rețeta cu fructe exotice și alte ingrediente delicioase.

 * * *

 

Mama, însă, ne alinta cu un dejun simplu, care sugera ideea de austeritate, dar calculat după toate legile medicinii (fructe sau legume proaspete (sau din conservă, iarna), pâine cu unt și miere, ceai din plante sau cacao/ceai cu lapte). 

http://www.violetas.ro

Totuși, uneori comitea marea imprudență (adevărată ”crimă” – pentru că aducea și multe calorii nedorite) de a ne servi la micul dejun pâine prăjită în unt (”petrecută” prin lapte și ou bătut), adică ceva extrem de caloric, dar foarte apetisant, mai ales că se combina de minune cu puțină miere sau dulceață) cu lapte și cacao (mai târziu înlocuind mica linguriță de cacao prin una și mai mică de cafea naturală – dar, de fiecare dată, neapărat cu lapte!)… Mai târziu am înțeles: combinația  lapte + miere + o altă aromă/alte arome era chintesența acestor manifestări ale grijii materne… 

 

* * *

Mai târziu, când mama s-a îmbolnăvit și a trebuit să stea în spital, a avut o perioadă critică, în care nu mânca decât ceea ce îi găteam eu, după rețetele învățate de la ea…

  * * *

 

 

Azi am altă ”concepție” despre prima și principala masă a zilei, o concepție inspirată din lecturi și din experiența personală, dar revin la acele tabieturi uneori, mai ales atunci când mi se face dor de copilărie…

* * *

Nu știu unde o să mă ducă această nouă pagină.  Ar fi o adevărată revelație să aflu ce experiențe culinare din copilărie s-au transformat în amintiri dragi pentru cei care trec pe aici și citesc aceste rânduri. E o invitație. Cu drag.

ArGribincea

Chișinău, 11 mai 2010 

 

P.S. Pentru că nu am avut inspirația de a face poze cu deliciile pregătite de bunica, la timpul respectiv, am fost nevoită să caut imagini sugestive prin vecinătatea blogului meu. Le-am găsit pe site-ul Violeta’s Vintage Kitchen  (pozele preluate de acolo având alți autori decât mine, bineînțeles).