Geamul ca un ecran de cinema

Ciudat… cum se întâmplă în viaţă să fii nevoit să te adaptezi la situaţii pentru care nu ai fi crezut că ai putea fi vreodată pregătit. Pentru mine versul …partir c’est mourir un peu chiar are sens (şi nu doar cu referire la Paris): mereu mi-a venit greu să mă despart de oameni, locuri, lucruri, etape, stări.., pe care cunoscându-le, ajungeam să le simt ca pe o parte esenţială a eului meu… Şi totuşi, jumătate din viaţa mea s-a derulat “pe roţi şi pe aripi”, un adevărat film văzut prin geamul trenului, al maşinii sau al avionului… Un film, al cărui concept s-a conturat în acele clipe de tranziţie mentală, care se realizează, de obicei, în sălile de aşteptare din aeroporturi şi gări…

                                                                          * * * 

Câmpuri de soia. Ungaria (veneam de la Viena la Cluj)…

                                                                          * * *

Drumul spre casa buncii, cel mai frumos dintre toate… Deseori ne opream să admirăm peisajele care ne răsăreau în cale. Uneori, nu rezistam, făceam şi poze, dorind să ne vedem “integraţi”, armonizaţi cu acea frumuseţe …

                                                                     * * *

Cel mai trist drum e, paradoxal, cel care ar fi trebuit să fie cel mai fericit… Cel mai greu e să faci drumul Chişinău-Bucureşti. Cu trenul. Şi nu doar din cauza ridicolului ritual de schimbare a ecartamentului sau a chinuitorului miros râmas în vagoane încă de pe vremea sovieticilor.  Acele câteva ore petrecute aiurea în tren, în care reuşeşti să-ţi dai seama că ţi-ai lăsat părinţii acasă, într-o ţară în care anestezistul care iese din sala de operaţii şi te vede aşteptând veşti despre mama, aflată în respectiva sală, găseşte de cuviinţă să se apropie şi să-ţi spună… că şansele ei de supravieţuire sunt cam 50 la sută, şi, pentru asta, trebuie să-i mai dai lui nişte bani. În acelaşi timp, pierdut în tren, îţi dai seama că pleci tot acasă, într-o ţară, în care lumea nu ştie dacă să-ţi zică “de-a noastră”  sau să te trateze ca pe o străină, pentru că cei mai cunoscuţi basarabeni sunt, de regulă, hoţi, ucigaşi şi femei uşoare. Cu mici excepţii: câţiva cântăreţi mai populari şi doi sau trei poeţi…

                                                                         * * *

Şi totuşi, m-am aventurat să văd acest film… … imaginile acestea le-am păstrat, pentru că imi place verdele cu care se identifică peisajul de acasă. Îmi place culoarea dealurilor noastre în orice anotimp…

 Unele poze făcute în astfel de condiţii, însă, nu sunt destul de clare, sigur, din cauza… vitezei (a trenului sau a timpului în care ne-am întâmplat). Dincolo de verdele acesta prietenos şi sincer, dincolo de frumuseţea formelor şi a culorilor, dincolo de acest decor luxuriant, scenariul este dramatic…… Tot din cauza vitezei cu care se produc schimbările, paradoxurile se ţin scai de această zonă, de unde a pornit în lume şi Teatrul Absurdului.

Nu vorbesc doar despre paradoxurile ”moldovene” (ca să nu zic “basarabene”, pentru că de data aceasta mă refer şi la Transnistria). RM a devenit celebră prin absurdutate: “cea mai săracă ţară din Europa”, care îşi permite să întreţină un aparat administrativ ineficient şi arogant, care nici măcar nu catadixeşte să demonstreze că are de gând să adopte un stil de funcţionare mai transparent şi mai eficient; oficiali care, de multe ori, nici măcar nu cunosc limba oficială a statului; reprezentanţi publci nereprezentativi, care îşi propun să sfideze sau să păcălească diverse organisme internaţionale, declarând că vor o integrare în structurile UE, de exemplu, dar nerespectând nişte reguli elementare, obligatorii într-o societate democratică, precum dreptul la libera asociere sau dreptul la libera exprimare…  Paradoxul e că, atunci când omul vine cu ideea (absolut firească, de altfel, şi care nu face decât să arate că omul se îngrijeşte de viitorul copiilor săi) că frontiera de pe Prut este o absurditate, un atavism sovietic, pentru că nu rezolvă problemele, ci le complică - atunci este taxat pentru raţionalitatea gândirii sale. Asta a devenit o normă, din 1990 încoace. Paradoxal e că şi pe malul drept al Prutului scepticismul umbreşte orizontul aşteptărilor. La simpla aluzie despre Unire, imediat se găsesc “argumente”, mai bine zis pretexte, pentru care Unirea ar fi imposibilă, indezirabilă, nerecomandabilă etc. Unul dintre “argumente” este nevoia de a controla criminalitatea, care pare să se dezlănţuie tot mai mult, profitând de lipsa unei autorităţi legitime pe malul stâng al Nistrului (nimic nou, şi în 1917 bande criminale făceau ravagii prin Basarabia). Şi, soluţia cea mai la îndemână pare să fie,  în opinia unora, ”o cortină de fier” pe râul Prut. Dar interlopii din tot spaţiul românesc au arătat ca s-au ”integrat” perfect; criminalii de pe ambele maluri ale Prutului, se pare, s-au unit demult (după cum arată, azi, toate canalele de ştiri). Rămâne un fleac, să le urmeze exemplul şi oamenii oneşti. Un fel de contraatac al binelui contra răului, dacă vreţi…

                                                                                    * * *

Să vorbeşti despre Unire, ca despre o soluţie firească a nesfârşitelor crize care au tot afectat societatea românească până acum, este: la Chişinău aproape o crimă, iar la Bucureşti un discurs desuet şi ridicol… Între timp, familii despărţite, copii crescuţi mai mult în stradă decât acasă, bătrâni abandonaţi… şi o profundă criză identitară, provenită din “estul sovietizat” , care periclitează viitorul românilor…  Un film, pe care nu  ştiu dacă vreau, cu adevărat, să-l urmăresc pană la capăt. Mă rog, la fiecare secvenţă marcată de dramartism, ca ceea ce văd să fie pură ficţiune…… … …

                                                                          * * *

… Un alt “paradox moldovenesc” e faptul că cetăţenii celui mai sărac stat din Europa votează cu comuniştii, după care pleacă să lucreze la negru, la… capitalişti. Ca să citez un comentariu extrem de sarcastic despre cetăţenii RM, “…the Moldovans are a dynamic and fascinating people, united by a sincere and heartfelt desire to get the hell out of Moldova”. (Dave Barry, Moldovans dogpaddle to freedom, Detroit Free Press, June 15, 2003) . Lucrul acesta n-ar fi neapărat rău. Depinde, ce vom înţelege să facem, ca urmare a acestei experienţe, altfel dureroase. Deocamdată, nu cunosc familie, în RM, care să nu aibă pe cineva plecat la muncă peste hotare…

                                                                              * * *

Pământul este bun şi generos, şi ne acceptă aşa cum suntem… De sus, din avion, arată ca o hartă… Sau ca un plan. Verde.
Ca speranţele noastre…Ca speranţa multora că acolo unde vor ajunge va fi mai bine… Harta verde a speranţelor noastre. Planul verde al fiecăruia dintre noi…

                                                                          * * *

Case şi căsuţe (pe drumul ce leagă Bruxelles de Dijon)…

                                                                          * * *

… la Haga plouă şi bate vântul…  ca de obicei! Dar şi când apare soarele, oraşul nordic devine strălucitor ca o bijuterie… … Căsuţe olandeze, văzute din maşină… 

Apropo de case, în Olanda, puţină lume îşi permite să cumpere o casă/apartament. Mulţi stau cu chirie. 

Cunosc însă familii de români basarabeni care au emigrat şi au reuşit să-şi cumpere o casă şi să-şi construiască un “ciub”, în mod exemplar, lucrând din greu, în ţări din Europa. Dacă ar fi rămas în RM, nu şi-ar fi putut permite nici măcar să închirieze o locuinţă decentă. Problema e ce vor face de acum încolo. Care sunt costurile adevărate ale acestor realizări?.. “Patria e ca un copil mic, zicea Grigore Vieru, daca uiţi de ea, poate să plece de acasă”…

București,

februarie-iulie 2009