În memoria eroilor noștri…

Întru memoria tuturor celor cărora  le datorăm viața noastră…

Ciudat, nu pot insera filmulețe de pe youtube… Nu-mi rămâne decât să postez linkuri:

watch?v=fMhgTVlKoTk&feature=related

Încă o dată despre „unica stăpână”

Nu e o noutate. Dimpotrivă, este ingrijorător de veche această situație. Publicistul Constantin Tănase ( dar  nu numai dumnealui) a îndrăznit să critice un post de televiziune de la Chișinău care își bate joc de limba română cam de pe când a fost înființat (apropo, aparent, pe bani din dreapta Prutului, dar cam… obscuri).  În loc să mulțumească și să corecteze ce e de corectat, (i)responsabilii postului vizat au răspuns în maniera specifică unor copii de bani gata, convinși că orice gafă sau infracțiune li se va ierta. Nu e nici asta ceva original. Este o atitudine  „a la Moldova Suv(t)erană”, care se pliază perfect pe tendințele tot mai clare de restaurare a influenței Kremlinului în zonele pe care Rusia și le revendică de la implozia URSS încoace.  Este, așadar, o problemă veche și gravă, pe care ziarul Timpul a semnalat-o.  Pentru că nu e prima dată când ne convingem de subminarea limbii române la ea acasă (apropo, a se citi și articolul lui Alexandru Vakulovski în Timpul de azi – în aceeaşi ordine de idei), ne simțim datori să suținem atitudinea adoptată de maestrul C.Tănase.

Dacă vrem să avem parte de limba română, să ne bucurăm de ea – sub cerul acesta, în nemărginirea în care sufletul are nevoie și de cuvânt, pentru a se face auzit – , trebuie să demonstrăm că limba română are toată protecția noastră, aici și acum.

„Numai în scris!”

Îmi aduc aminte de sfaturile bunicii mele Elena: să nu te grăbești să spui ceva de rău (pentru că odată spusă, vorba rea nu o poți retrage, oricât de mult și de sincer ți-ai cere scuze – poți obține iertare, dar nu și ștergerea efectului celor spuse), și invers: dacă vrei să spui un cuvânt bun, grăbește-te să-l spui: s-ar putea să nu mai ai ocazia asta… rară, specială!

E o monstruoasă forța distructivă în noi, în patimile care ni se cuibăresc în suflet… Avem o influență criminal de puternică asupra celor care ne iubesc, și nu suntem apărați în fața celor pe care îi iubim și în care credem. Orice cuvânt negândit (sau rău) – spus cu intenție rea sau bună, sau scăpat, din greșeală – rănește. Dureros. Și invers, orice cuvânt  bun întârziat are… același efect.

Mama mi-a fost cea mai bună prietenă. Ne-am înțeles perfect, ne înțelegeam și fără cuvinte. (De fapt, datorită acestui tip de comunicare între mame și copiii lor, se realizează progresul în lume, pentru că mamele reușesc, astfel, să ne transmită, din copilărie, din primele zile chiar, fragmente din experiența omenirii pe care ele le-au „moștenit” în același mod… Progresul nostru personal, formarea personalității noastre se realizează astfel cu viteză dublă, atâta timp cât permitem acestui gen de comunicare să ne ghideze – pentru că asimilăm informația și „prin pori”.) Aveam gusturi asemănătoare, aveam același gen de sensibilitate, asemănările erau esențiale, și, sigur, nu numai datorită înrudirii noastre… Eram atât de îngemănate ca stil, încât, uneori, glumeam că noi două trebuie să facem shopping doar împreună, pentru că altfel, riscăm să cumpărăm aceleași produse și să ne trezim că ținem în casă lucruri în dublu exemplar… Eram atât de aropiate, încât nu se punea problema unor sentimente negative, de supărare între  noi. Și totuși (sau: mai ales de aceea), îmi pare rău pentru orice mică neînțelegere, pentru orice contradicție sau contrazicere dintre noi (chiar dacă acestea sunt inevitabile între două persoane care intercaționează intens și mult) și pentru… fiece cuvânt bun pe care am întârziat să i-l spun mamei, pentru toate spectacolele, plimbările, expozițiile ratate (mama avea mereu dorința de a vedea lucruri noi și a le admira pe cele frumoase; spre exemplu, îmi spusese, la un moment dat, că ar vrea să vedem împreună expoziția de covoare vechi de la Muzeul de Etnografie, dar… n-am reușit!), pentru toate bucuriile sau momentele de trandrețe și de recunoștință neexprimate. Da, mama îmi citise toate versurile, unele dintre care îi erau dedicate, altele fiind inspirate chiar de ea, îmi citise și blogul (o parte din el,  o variantă printată, în mod special pentru ochii ei, care oboseau, când mama se concentra, citind pe de ecran), unde scrisesem despre ea, deci știa, și din această „sursă”, cât de mult țin la ea), și cu toate astea… au rămas atâtea nespuse, neterminate, nefăcute!

Au rămas… acum… să fie scrise – Numai în scris!… De acum încolo…  numai în scris…

Acum

Nopțile seamănă cu o scenă de teatru. Sau cu o sală de cinema… Eu, care nu rețineam niciun vis, te visez, acum…  Tu – lumină, printre flori și lumini. Nu există umbrire sau întunecare. E o grădină colorată de raze, în care umbra nu e agățată de lumină ca trena  de rochia unei regine… Porți culorile mele preferate și e o dulce strălucire în jurul tău…

Dimineața intră, zâmbitoare,  în camera mea, de parcă tu ai intra… Dimineața, împreună cu soarele și cu trilurile păsărilor (neștiutoare – altfel n-ar mai cânta!), vine să închidă ecranul pe care a fost proiectat acest serial cu un singur personaj, mereu același, de care mi-e tot mai dor… Și îmi vine ușor să mă trezesc (de parcă m-ai suna tu, cu nerăbdarea aceea, specifică, din ultimul timp, sau de parcă eu aș aștepta o fericită veste), să iau ceaiul, să scriu, să citesc, să țin candela aprinsă - lumină din vis,  pe care nu pot (nu vreau) să o sting… cel mai greu e să nu plâng…

Da, e necesară prăbușirea în abis pentru a ne reîntoarce la viață...

Reblogged from Era Multimilor:

Întunericul, Vidul, Nimicul sunt metaforele unei dimensiuni ancestrale în care viața renaște. Dacă este acceptat Vidul adus de abandon, “adio” nu este altceva decât o sursă de progres, de renaștere, de noi oportunități pentru viață. Dacă opunem rezistentă, dacă regretăm ne vom teroriza ani de zile. Da, e necesară prăbușirea în abis pentru a ne reîntoarce la viață.

Raffaele Morelli

Blogul născut de ziua mamei mele…

Multe lucruri sunt, aparent, întmplătoare și fără legătură, pe care doar trecerea timpului o face: leagă evenimentele și stările noastre, dându-le semnificații, sensuri noi, ca și cum ar fi existat un plan premeditat – în tot și în toate…

De ziua mamei, pe 17 noiembrie 2011, scriam, cu tristețe și dor, un mesaj prin care inauguram un blog nou (unul care ar fi trebuit să-i placă mamei și pe care l-am conceput ca pe o carte deschisă, din care tot ce aveam eu mai frumos (și aici includ, în primul rând imaginea mamei) să răsară ca un soare: strălucitor, luminos, cu blândețe). De fapt, întregul concept de bloguri despre care vorbeam atunci s-a născut după o discuție cu mama, în care ea mi-a aprobat, pentru întâia oară, după îndelungi „negocieri”, intenția de a face o pagină pentru ea (dar, totuși, nu DESPRE ea!)… Fără să vreau, aproape intuitiv, am pornit noul blog de la fotografiile, versurile, melodiile pe care mama le îndrăgise și, sigur, de la versurile mele, de care mama era mândră (ca orice mamă, ea aprecia și se bucura de fiecare  ciclu de versuri noi pe care îl publicam, de fiecare, oricât de mică, victorie sau bucurie a mea (sau a lui Doru, sau a lui tata))…  Trebuia să fie un blog primăvăratic, în note calde și calme…  Fiind un blog „îndrăgostit” de artă, nu putea să nu consemneze, însă, și evenimentele triste din lumea poeziei, spre exemplu (răvășitoarea veste despre pierderea poetei Leonida Lari sau a Cezariei Evora s-au înscris în mod firesc în proaspătul tablou care se deschidea cu mesajul meu pentru mama, de ziua ei, într-o zi de noiembrie, în care îmi era dor de ea – dor, ca și acum, doar că atunci exista un număr de telefon la care puteam să-i aud vocea)…

Am scris și pe acest blog (pe wordpress, adică), în aceeași zi, de altfel, parcă încercând să înlătur, cu multitudinea de felicitări telefonice și virtuale, sentimentul de vină pentru faptul că nu eram alături de mama, acasă, la Chișinău, în acea zi în care aș fi vrut să-i cântăm și să-i ducem flori, să-i lăudăm nelipsitele, la asemenea ocazii, plăcinte…

Nu era primul an în care mi se întâmpla să fiu departe de mama de ziua ei, dar, de această dată, tristețea era mai adâncă, mai acută și mai persistentă decât a fost vreodată…

De fapt, existau mii de motive, pentru care starea mea mea nu era deloc veselă: nu reușisem să fac ceea ce-mi propusesem, diferite mici treburi mă rețineau prin București, deși ar fi trebuit să fiu la Chișinău la acea dată, riscam să nu ajung acasă nici de Crăciun… Cu toată tristețea, am sunat-o să-i urez La mulți ani. Mama a răspuns la telefon: cu  o voce veselă, glumeață și, așa cum mi se păru mie, plină de optimism, iar ca să-mi alunge orice umbră de melancolie, mi-a povestit că toată lumea (prieteni, apropiați și chiar neamuri) a confundat zilele de naștere din familia noastră și, pornind de la confuzia generală, ea și tata au hotărât să opereze modificări majore în acest domeniu: să facă schimb de zile de naștere, așa încât să sărbătorim cu toții – toate zilele de naștere – împreună… I-am promis mamei că vom face „ordine” în „registrul zilelor de naștere” – și nu doar ordine, ci și un chef „ de zile mari” – atunci când voi reveni la Chișinău, și vom sta la masă, cu toții, ca în vremurile cele mai fericite… Și nu mi-am ținut promisiunea: mama s-a simțit tot mai rău și mai rău, iar încercarea de a face un chef am tot amânat-o, sperând că, după ce trece iarna și frigul, starea mamei se va ameliora… Așa părea, de fapt, și speram că se îmbunătățește. Ne bucuram de venirea primăverii, iar eu insitam să facem un examen medical serios, ca să vedem de unde toate acele slăbiciuni, de care suferea mama (și, probabil, mama nici nu ne spunea cu adevărat cât de rău se simțea!) Mama îmi promitea să se „mai gândească” (mama avea o frică, de altfel, explicabilă, de medici, așa încât cu greu o convingeam să facem o nouă vizită la policlinică, dar atunci când se decidea să meargă, era foarte disciplinată și îndeplinea întocmai orice prescriăție medicală, ținea minte, perfect, toate denumirile nenumăratelor medicamente, dozajul – cu exactitate – orarul… tot!), mă asigura că știe cât de important e să avem grijă de sănătate (Da! Toți, nu doar eu!, obișnuia să adauge mama, după fiecare discuție despre nevoia de a fi corecți  – mai ales în ce privește starea de sănătate – și asta era o aluzie directă la mine și la Doru)…

Aveam multe planuri (am mai zis, cred: poate prea multe), și toate erau legate, într-un fel sau altul, de mama (de fapt, de părinții mei, în genere). Mama știa, mă încuraja și mă ajuta. Chiar și în ultima zi, mama a dat telefoane, ajutându-mă enorm – nu doar prin acest gest, dar și prin sprijinul sufletesc pe care mi-l acorda (ca de obicei)…

Acum, îmi vine greu să găsesc același sens al acelor proiecte, trebuie să regândesc tot…  Cred că, în mare, voi păstra conceptul blogurilor mele și, mai ales, voi continua blogul înființat de ziua mamei, pentru că acesta îmi va aminti mereu de starea de fericire (nu degeaba l-am considerat, la momentul creării lui, refugiu) pe care  mama mi-o inspira… Irepetabilă stare, și imposibilă, de acum încolo, pe acest pământ, fără mama…

* * *

Un cântec ce exprima/și exprimă și acum, pentru că mama e mereu cu mine!/ perfect sentimentele mele pentru mama…

„Struguraș de pe colină”. In memoriam: Maria Bieșu

Spune-i badei când să vină…

Mama ascultă muzică.  Și cântă… Și eu încerc să-i imit vocea, pentru că îmi place cântecul, îmi place vocea mamei, și a cântăreței, îmi place starea mamei, îmi place atmosfera pe care mama a „instaurat-o”, punând acest disc de vinil…

- Ce voce! Mamă dragă! Cine cântă?

- Maria Bieșu! – Mama zâmbește, știe de ce sunt atât de mirată (la ora la care se întâmplă acest dialog Maria Bieșu este deja o renumită cântăreață de operă, „Cea mai bună Cio Cio-san” ).

- Cum? Maria Bieșu cântă muzică populară? – nu-mi vine să cred, uitându-mă la discul pe care mama îl pune din nou.

- Da, a debutat cu acest cântec, și eu am scris despre ea…

Mama îmi povestește despre Maria Bieșu (detalii pe care eu nu am de unde să le știu)…  Era foarte talentată, ar fi devenit o interpretă de muzică populară excepțională, zice mama, dar se simțea, de pe atunci, că poate fi mai mult, vocea o recomanda pentru operă…

Cât de multe știe mama! - Nu mai sunt atât de mică, încât să cred că mama le știe pe toate de pe lume, și totuși, ce spune mama e, mereu, atât de interesant, sunt lucruri pe care nu le pot afla din alte parte, și să mă uit la mama cu ochi plini de admirație…  Și discurile pe care le are mama conțin adevărate comori! Unele dintre cântece, nu toate, mi le amintesc: sunt cântecele de debut, nealterate de cenzură (care avea să se înăsprească, mai târziu), ale unor interpreți foarte dragi și foarte populari (Nicolae Sulac, spre exemplu, cu al său Dor de mamă)… În anii tineri ai acestor interpreți, când aceștia abia se lansau, părinții mei mergeau des pe la spectacolele de la Teatrul Verde din Valea Morilor și, fiind un teatru de vară, unde aveau acces și copiii, mai ales la concertele din timpul zilei, mă luau și pe mine… Chiar dacă eram foarte mică pe atunci, am păstrat imagini dragi, cu părinții mei tineri și îndrăgostiți de muzică, așa cum am păstrat în inimă minunatele coronițe din flori albastre, de câmp – culese și împletite împreună cu mama, în poienițele din Valea Morilor,  înainte de acele concerte…  Părinții mei făceau așa, încât, înainte de spectacol, să petrecem câteva ore, plimbându-ne prin păduricea din Valea Morilor…

Vorbim, vorbim… și mai ascultăm cântece, și ne amintim de concertele de la Teatrul de Vară și… iarăși cântăm – da, eu sunt deja destul de mare ca să apreciez cântecele vechi, și sunt conștientă că aceste „cadre din filmul memoriei” sunt (vor deveni, peste un timp) o valoare,  mai mult, vor fi de neprețuit…  și cântăm împreună: mama și eu… Să fi durat această secvență vreo câteva zeci de minute (20? 30?)… Eu am memorizat-o ca pe o veșnicie comprimată într-o clipă. Am mii de astfel de clipe de diamant, conservate în memoria mea, ca într-o cutie de bijuterii. De câte ori îmi va fi dor de mama, nu am decât să deschid cutia mea cu diamante…

* * *

Colo-n vale la fântână/Două fete spală lână. /Una spală, alta-ndrugă/ Că-i face lui badea glugă… Mai vin’, bade, pe la noi/ Lasă turmele de oi,/Lasă grijă și nevoi/Și ne cântă din cimpoi)… 

Când voi fi mare, voi fi ca mama mea!

* * *

Cred că mama simțea admirația mea, și cred că asta o făcea fericită (și era atât de frumoasă, când era veselă!). O admiram și pentru că era atât de apropiată de lumea frumosului (și a știut să mă îndrepte spre acea lume)…

* * *

* * *

* * *

Cea mai bună Cio-Cio-san de pe meleagurile noastre, ne-a părăsit și ea în această dimineață… Era doar cu un an  mai în vârstă decât mama, și știu că nu se simțea bine deloc, în ultimul timp…

Of! Struguraș de pe colină!..

Strugurași de pe coline!..