Fără „visul de luceferi”!

А.С. Пушкин

MON PORTRAIT

Vous' me demandez mon portrait,
Mais peint d'aprés nature;
Mon cher, il sera bientôt fait,
Quoique en miniature.

Je suis un jeune polisson,
Encore dans les classes;
Point sot, je le dis sans façon
Et sans fades grimaces.

Onc il ne fut de babillard,
Ni docteur en Sorbonne -
Plus ennuyeux et plus braillard.
Que moi-même en personne.

Ma taille à celles des plus longs
Ne peut être égalée;
J'ai le teint frais, les chevenz blonds
Et le tête bouclée.

J'aime et le monde et son fracas,
Je hais la solitude;
J'abhorre et noises, et débats,
Et tant soit peu l'étude.

Spectacles, bals me plaisent fort
Et d'aprés ma pensée,
Je dirais ce que j'aime encor...
Si n'étais au Lycée.

Après celà, mon cher ami,
L'on peut me reconnaître:
Oui! tel que le bon dieu me fit,
Je veux toujours paraоtre.Vrai démon pour l'espièglerie,
Vrai singe par sa mine,
Beaucoup et trop d'étourderie.
Ma foi, voilà Pouchkine.

1814

(Sursa)

* * *

De ce o poezie de Pușkin în chiatr ziua lui Eminescu și plasat, strategic, în dreptul Copacului Eminescu? Simplu: pentru o zguduire (necesară, după umila mea părere) a conștiinței. Și pentru comparație. Pușkin este considerat poetul reprezentativ, poetul total al Rusiei, chiar dacă Rusia a avut și are mulți alți poeți buni, foarte buni, geniali. Chiar dacă Pușkin, la fel ca Eminescu, vine dintr-un sistem estetic „demult apus” (alții ar spune „depășit”) – dacă e să judecăm din perspectiva modernismului – rușii îl venerează pentru contribuția sa la istoria literaturii. Noi, românii, fiind mult mai puțin numeroși, avem și mai puțini poeți, și mai puțini poeți cu adevărat buni. Și totuși, ne permitem luxul/prostia de a-l nega, denigra și arunca la groapa de gunoi pe Eminescu. Este… simptomatic. Este indiciul unei superficialități (de cătălini) ce s-ar putea dovedi fatală pentru destinul nostru ca popor (voi reveni asupra acestei idei în articolele ce vor urma).

Nu mă refer la cercetările serioase ale operei lui Eminescu, desigur, ci la acele încercări de a diminua importanța operei lui Eminescu, invocând diverse argumente infantile. Înainte de a-l declara „depășit” pe Eminescu, ar fi bine să ne dăm seama că același tratatment  s-ar putea aplica fiecărui scriitor, mai vechi sau mai nou, din literatura noastră (sau de pe aiurea) și să ne imaginăm cum ar fi ca fiecare dintre ei să fie înlocuit cu vreun „omolog” (dar unul considerat mai bun, numai pentru că nu e român!) din alte literaturi (după principiul: în loc de Eminescu Pușkin – spre exemplu – care a fost, și el, adept al versului clasic, dar și un reprezentant al unei gândirii specifice Rusiei țariste, cu mentalitatea imperialistă, inerentă, cu toată xenofobia, cu tot antisemitismul – mult mai categoric și mai vehement decât cele câteva afirmații „incriminabile” detectate în opera lui Eminescu)…

* * *

Deocamdată, să ascultăm și ceva de Eminescu, atât cât mai e vreme pentru „visul de luceferi”…

Într-o interpretare modernă, vechea, irepetabila Glossă eminesciană și, apoi… Melancolie:

* * *

Etichete:Basarabia, Literature, Romania, românism, românofobie, Rusia