Până acum, am tot sărbătorit Crăciunul și Revelionul departe de ai mei, în orașe minunate, cu oameni minunați, dar… nu acasă. Anul trecut am „investit” și Crăciunul, și Revelionul în ceva ce nu avea cum să reușească… Anul acesta am stat cu părinții. Mi-am adunat copilăria, cele mai frumoase clipe din ea, în câteva zile pe care le-am împărțit cu cei dragi. Am simțit nevoia de a fi din nou copil…
* * *
Tata.
Citeam zilele trecute în Dilema un „excepțional, ca de obicei”, articol de Andrei Pleșu, un articol inspirat, în mod evident, de spiritul Crăciunului, care suna tulburător de potrivit (și poate chiar asemănător – prin profunzime, esență) cu ceea ce îmi spunea – sigur, în altă formă, cu altfel de cuvinte – și tatăl meu, pe când eram adolescentă…
Printr-o ciudată aglomerare de evenimente (și simboluri, ce veneau parcă să se completeze unul pe celălalt), s-a întâmplat că am redevenit, pentru câteva zile, adolescenta de odinioară, discutând ore în șir cu tata, pomenindu-mă, într-un sfârșit, că îi iau interviu (după ce l-am convins că ar trebui să înregistrăm fragmente din discuția noastră)… Un aproape interviu, deși nu era decât o discuție în liniștea sărbătorilor de iarnă…
Cum n-am plănuit nimic anul acesta, toate au decurs firesc, într-o logică perfectă… Demult n-am avut senzația aceasta de fericire (ușoară, luminoasă și… de neînstrăinat), amestecată, sigur, și cu puțină tristețe: cu tristețea aducerilor aminte…
* * *
Am avut și colindători! Nepoatele mele, Ilinca și Mădălina, împreună cu mama lor (și cumnata mea, adică fosta cumnată – uite că m-am încurcat! 
), Aurica, și-au făcut timp să intre într-o seară pe la noi (în ciuda faptului că Ilinca trebuia să plece a doua zi la Viena). Mădălina a cântat, spre marea mea bucurie (deh, ea știe cât de mult îmi place să o ascult cântând):
* * *
Am mers apoi să-i colindăm și pe alții… Ne-am oprit la o casă luminată, și Mădălina a colindat-o, frumos, cum se cuvine:
Gazda ne-a invitat la masă și ne-a servit cu plăcinte gustoase ca-n povești… de Crăciun.
* * *
Ilinca (la Viena):
Îmi văd nepoatele cam rar, dar sunt mândră și de Ilinca, și de Mădălina, ca și de alți nepoți și nepoate, inclusiv cei „moșteniți” din căsătoria întreruptă de un divorț (am păstrat legătura cu copiii, care nu au nicio vină pentru faptul că adulții greșesc, uneori, mai rău decât orice copil). Ambele sunt deosebit de talentate. Ilinca studiază baletul la Viena (la școala de balet a Operei din Viena – despre Ilinca am mai scris, aici spre exempliu), dar are și o voce foarte frumoasă, și cântă bine, iar Mădălina… când o auzi cântând pe Mădălina, nu poți să nu-ți dai seama că… e fiica lui Nicolae Gribincea. Mădălina cântă de mai mulți ani în ansamblul folcloric Iedera (condus de surorile Osoianu):
* * *
Câteva fotografii din seara colindelor:
Like this:
Etichete:Basarabia, Ilinca Gribincea, Ion Ciocanu, Mădălina Gribincea, Nicolae Gribincea, românism
* Per angusta ad augusta!
Declaraţia
Foarte frumos, GriArg!
Nepoatele tale sunt minunate, una mai minunată ca cealaltă şi invers!…ca şi mătuşa, normal! Altfel, cum?
Mulțumesc frumos, dragă Almanahe! În mod sigur, Ilinca și Mădălina vor intra și ele pe aici, vor citi se vor bucura.
Se pare că ai avut un Crăciun minunat. Mă bucur că ai astfel de nepoate, de altfel, foarte frumoase și talentate.
Mi-a plăcut enorm pasajul acesta: ”Mi-am adunat copilăria, cele mai frumoase clipe din ea, în câteva zile pe care le-am împărțit cu cei dragi. Am simțit nevoia de a fi din nou copil…”
Mulțumesc pentru complimente, frumoasă domnișoară zâmbitoare și drăguță!
Da, a fost un Crăciun deosebit, datorită căldurii celor care s-a întâmplat să fie lângă mine în acele zile.
Și, iarăși, da, cred și eu că am nepoate frumoase și talentate – ca și tine, de altfel! – lucru de care mă bucur. E ca și cum s-ar aduna îm jurul meu numai oameni buni, aleși parcă de Dumnezeu, ca că mă convingă de frumusețea lumii și de nevoia de a păstra încrederea… Nu e puțin lucru.