Un cântec răvășitor, cântecul înstrăinaților, care suntem fiecare, într-o măsură mai mare sau mai mică…
septembrie 25, 2009
Bate vântul, bate dinspre Țară…
Posted by Argentina Gribincea under Basarabia, Poezie | Etichete: NaBloPoMo09, românism, unionism |[2] Comments
decembrie 19, 2009 at 6:14 pm
M-a cuprins o nostalgie dulce si amara ascultand acest colind si din cauza ta,Argentina,ma duc acum sa plang intr-un colt…(nu te supara)
Ma macina un dor cumplit si dureros de casa,de mama,de prieteni,de o tranta pe ghiata (e timpul potrivit pentru ca a nins la noi).
Dragii mei,va colind si eu curat sub un brad luminat,dorindu-va un gand implinit si un Craciun fericit!
Multumesc mult,Argentina,pentru colind.La Multi Ani!!!
decembrie 20, 2009 at 1:44 pm
Dragă Sunday-Rose, nu ştiu care este cauza, dar abia azi am găsit comentariul tău, deşi aseară am intrat pe blog depe telefonul mobil.
… “vina” pentru nostalgia ta nu o port eu, ci Tudor Gheorgghe, maniera lui inconfundabilă de a simţi şi a exprima dorul (nostru) de ţară…
… m-ai tulburat cu tristeţea ta, Sunday-Rose. Nu că nu aş simţi şi eu aceeaşi tristeţe, ascultând acest colind. De aia l-am şi pus pe blog, pentru că rezona profund cu sentimentele mele, cu gândurile mele despre cei plecaţi (am rude împrăşiate prin toată lumea, anul trecut am făcut Revelionul în Franţa, de exemplu, şi am văzut acest dor de acasă în ochii verişorului meu (mai puţin în cei ai nepoţelelor mele, ele fiind plecate de la o vârstă fragedă, sunt capabile de o veselie fără rezerve, acea veselie specifică adolescenţei, neumbrită de prea multe aminitri), şi mă simţeam vinovată pentru că eu urma să revin acasă, iar el nu)…
…fostul meu soţ (funcţionar, de mai mulţi ani, într-o organizaţie internaţională) asculta foarte des Tudor Gheorghe (mai ales atunci când era plecat foarte departe, în Timorul de Est… Nu obişnuia să-şi “povestească” sentimentele, dar îi simţeam durerea, când (mai ales aflându-se în drum, în maşină) punea casete cu Tudor Gheorghe – felul în care îl asculta era mai elocvent decât orice mărturisire… De fapt, ambii aveam clipe în care simţeam nevoia de… “un cântec de Tudor Gheorghe”.
…acest colind sună şi mai trist acum, când dorul de părinţi, de rude, de prieteni, este amplificat de apropierea sărbătorilor, dar şi de amintiri – şi bune, şi rele… Mi-e dor de bunici, care nu mai sunt şi pe care i-am văzut atât de rar în ultimii lor ani pe pământ… Regretul că nu am putut fi alături de ei este cu atât mai mare, cu cât străduinţa mea de a fi cât mai mult timp alături de soţ (şi efortul de a construi ceva durabil) s-au dovedit a fi… oarecum fără rost…
Ar fi multe de spus, dar… poate cu altă ocazie. Atât aş vrea să ştii acum: nu eşti singură în tristeţea ta. Ca tine sunt(em) foarte mulţi, risipiţi prin lumea largă. Şi mai e Tudor Gheorghe, artistul care ne-a făcut să fim trişiti prin acest cântec: tristeţea noastră este rodul tristeţii lui, care este rodul tristeţii a milioane de români… Adică: poate că ar trebui să nu fim trişti, ci să ne bucurăm de puterea noastră de a fi… atât de trişti, încât să stăm câteva clipe şi să plângem împreună, ascultând un colind?