O carte frumos legată, având coperte atractive, ce conține numele unor personalități românești, reunind și nume cunoscute din spațiul prutonistrean (fiind, totuși, altceva decât excelentul studiu al lui Gheorghe Ghimpu Conștiința națională a românilor basarabeni). Este vorba despre Enciclopedia identității românești. Personalități (Editura Litera, Chișinău, 2011), semnată de istoricul literar Ecaterina Țarălungă.
Aș fi ipocrită, dacă n-aș menționa, cu acest prilej, și mândria mea pentru contribuția unor persoane dragi mie la această salutabilă încercare de a defini românismul printr-o lucrare enciclopedică.
P.S. De notat că noua apariție editorială conține și nume pe care unii nu le-ar fi inclus în cercul personalităților românești. Și invers, unele nume care ar fi fost potrivite în acest context lipsesc. Dincolo de aceste aspecte discutabile (lucru natural, inerent în asemenea cazuri) este, fără îndoială, un eveniment cultural important și o contribuție bibliografică demnă de toată atenția.
Un cercetător american a ajuns la un adevăr amar, studiind prin arhivele secrete: un război al serviciilor secrete rusești contra României. Nu că nu l-aș crede, ba dimpotrivă, consider că dincolo de controversele pe care le-a trezit deja cartea (și probabil că disputa abia începe), vorba veche românească nu ar trebui ignorată, mai ales când discutăm despre relațiile cu vecinul de la Răsărit… * * * Lansare de carte la București, semnalată de jurnalistul Victor Roncea: With …
Marele poet al contemporaneităţii noastre Grigore Vieru şi-a început a doua viaţă. Născut la 14 februarie 1935 şi trecut în eternitate la 18 ianuarie 2009, el a avut parte de o copilărie săracă şi chinuită, în absenţa tatălui căzut în război, în condiţiile de-a dreptul infernale generate la stânga Prutului de regimul comunist instalat la 28 iunie 1940, cu cele trei valuri de deportări ale intelectualităţii şi ale ţărănimii înstărite, cu trecerea forţată a populaţiei la forma colectivă de gospodărire şi cu promovarea unei acerbe politici de deznaţionalizare a românilor moldoveni, prin cultivarea diabolică şi perseverentă a românofobiei, ridicată în RSS Moldovenească la rang de politică statală, şi prin rusificarea metodică a populaţiei, începând – evident – cu elevii din clasele primare. Se adaugă politizarea fără precedent a problemelor limbii, literaturii şi istoriei noastre. Încă în anii războiului partidul comunist luase strâns în mâini frâiele politice de «îndrumare» a procesului de creaţie artistică, adoptând hotărâri şi legi speciale, iar dacă amintim aici şi despre trecerea fulgerătoare (fără nici o pregătire ori sondare a opiniei publice) la 10 februarie1941 ascrisului nostru la alfabetul rusesc, înţelegem că dominarea tiranică a politicului rusesc în domeniul culturii a început încă înainte de încadrarea URSS în război (22 iunie 1941). Numeroase hotărâri de partid – imediat postbelice – despre revistele „Zvezda” şi „Leningrad”, despre repertoriul teatrelor dramatice, despre opera lui Vano Muradeli „Marea prietenie” ş. a. – urmăreau scopul dea canaliza toată atenţia oamenilor de artă sovietici spre «oglindirea» prieteniei «de nezdruncinat» dintre popoarele Uniunii RSS, a recunoştinţei tuturor popoarelor încorporate în necuprinsul imperiu răsăritean faţă de «marele» popor rus, a luptei Ţării Sovietice pentru pace (în timp ce URSS se înarma cu înverşunare, punând la cale şi participând în diferite moduri la războaie menite să asigure implementarea neabătută a ideologiei comuniste în Coreea, Vietnam, apoi în Etiopia, Afganistan, în total în 13 ţări, după cum ne conving statisticile timpului), totodată – spre tabuizarea deplină a foametei organizate de Stalin şi stalinişti în 1946-1947 în scopul realizării fără probleme a colectivizării agriculturii, a deportărilor staliniste şi a celor neostaliniste (strămutarea tătarilor din Crimeea, a calmâcilor, a unei mari părţi a românilor moldoveni în Siberia şi colonizarea pământului nostru cu ruşi, ucraineni şi cu reprezentanţi ai altor etnii, pentru ca procentul băştinaşilor în componenţa populaţiei RSSM să scadă cât mai mult). Limba rusă devenise îndată după război omniprezentă. Majoritatea şcolilor orăşeneşti au fost transformate în şcoli ruse ori, cel mult, moldo-ruse, în care limba adunărilor de tot soiul, a lucrărilor de secretariat etc. era, evident, rusa. Majoritatea covârşitoare a grădiniţelor de copii din oraşe erau ruse…
MON PORTRAIT
Vous' me demandez mon portrait,
Mais peint d'aprés nature;
Mon cher, il sera bientôt fait,
Quoique en miniature.
Je suis un jeune polisson,
Encore dans les classes;
Point sot, je le dis sans façon
Et sans fades grimaces.
Onc il ne fut de babillard,
Ni docteur en Sorbonne -
Plus ennuyeux et plus braillard.
Que moi-même en personne.
Ma taille à celles des plus longs
Ne peut être égalée;
J'ai le teint frais, les chevenz blonds
Et le tête bouclée.
J'aime et le monde et son fracas,
Je hais la solitude;
J'abhorre et noises, et débats,
Et tant soit peu l'étude.
Spectacles, bals me plaisent fort
Et d'aprés ma pensée,
Je dirais ce que j'aime encor...
Si n'étais au Lycée.
Après celà, mon cher ami,
L'on peut me reconnaître:
Oui! tel que le bon dieu me fit,
Je veux toujours paraоtre.Vrai démon pour l'espièglerie,
Vrai singe par sa mine,
Beaucoup et trop d'étourderie.
Ma foi, voilà Pouchkine.
De ce o poezie de Pușkin în chiatr ziua lui Eminescu și plasat, strategic, în dreptul Copacului Eminescu? Simplu: pentru o zguduire (necesară, după umila mea părere) a conștiinței. Și pentru comparație. Pușkin este considerat poetul reprezentativ, poetul total al Rusiei, chiar dacă Rusia a avut și are mulți alți poeți buni, foarte buni, geniali. Chiar dacă Pușkin, la fel ca Eminescu, vine dintr-un sistem estetic „demult apus” (alții ar spune „depășit”) – dacă e să judecăm din perspectiva modernismului – rușii îl venerează pentru contribuția sa la istoria literaturii. Noi, românii, fiind mult mai puțin numeroși, avem și mai puțini poeți, și mai puțini poeți cu adevărat buni. Și totuși, ne permitem luxul/prostia de a-l nega, denigra și arunca la groapa de gunoi pe Eminescu. Este… simptomatic. Este indiciul unei superficialități (de cătălini) ce s-ar putea dovedi fatală pentru destinul nostru ca popor (voi reveni asupra acestei idei în articolele ce vor urma).
Nu mă refer la cercetările serioase ale operei lui Eminescu, desigur, ci la acele încercări de a diminua importanța operei lui Eminescu, invocând diverse argumente infantile. Înainte de a-l declara „depășit” pe Eminescu, ar fi bine să ne dăm seama că același tratatment s-ar putea aplica fiecărui scriitor, mai vechi sau mai nou, din literatura noastră (sau de pe aiurea) și să ne imaginăm cum ar fi ca fiecare dintre ei să fie înlocuit cu vreun „omolog” (dar unul considerat mai bun, numai pentru că nu e român!) din alte literaturi (după principiul: în loc de Eminescu Pușkin – spre exemplu – care a fost, și el, adept al versului clasic, dar și un reprezentant al unei gândirii specifice Rusiei țariste, cu mentalitatea imperialistă, inerentă, cu toată xenofobia, cu tot antisemitismul – mult mai categoric și mai vehement decât cele câteva afirmații „incriminabile” detectate în opera lui Eminescu)…
* * *
Deocamdată, să ascultăm și ceva de Eminescu, atât cât mai e vreme pentru „visul de luceferi”…
Într-o interpretare modernă, vechea, irepetabila Glossă eminesciană și, apoi… Melancolie:
Umblă vorba prin blogosferă că Putin ar intenționa să-l recheme pe Ambasadorul Rusiei la Chișinău. Nici nu se putea altfel, pentru că am scris despre asta și am argumentat necesitatea demiterii ambasadorului-gafeur:
Dacă aș fi șef al diplomației ruse, l-aș rechema imediat pe dl Kuzmin, pentru prejudiciul adus imaginii Rusiei peste hotarele ei.
P.S. MAEIE ar trebui să se grăbească să-l expulzeze pe „eroul” acestor zile (chiar dacă nu i-a mai rămas mult până la expirarea mandatului – părerea mea e că mandatul său a expirat demult, la prima declarație nediplomatică pe care a comis-o, dar, în fine…), nu de alta, dar să n-o ia Putin înaintea MAEIE, demonstrând mai multă corectitudine decât un întreg minister ce se dorește a fi și al intergrării europene.
Până acum, am tot sărbătorit Crăciunul și Revelionul departe de ai mei, în orașe minunate, cu oameni minunați, dar… nu acasă. Anul trecut am „investit” și Crăciunul, și Revelionul în ceva ce nu avea cum să reușească… Anul acesta am stat cu părinții. Mi-am adunat copilăria, cele mai frumoase clipe din ea, în câteva zile pe care le-am împărțit cu cei dragi. Am simțit nevoia de a fi din nou copil…
* * *
Tata.
Citeam zilele trecute în Dilema un „excepțional, ca deobicei”, articol de Andrei Pleșu, un articol inspirat, în mod evident, de spiritul Crăciunului, care suna tulburător de potrivit (și poate chiar asemănător – prin profunzime, esență) cu ceea ce îmi spunea – sigur, în altă formă, cu altfel de cuvinte – și tatăl meu, pe când eram adolescentă…
Printr-o ciudată aglomerare de evenimente (și simboluri, ce veneau parcă să se completeze unul pe celălalt), s-a întâmplat că am redevenit, pentru câteva zile, adolescenta de odinioară, discutând ore în șir cu tata, pomenindu-mă, într-un sfârșit, că îi iau interviu (după ce l-am convins că ar trebui să înregistrăm fragmente din discuția noastră)… Un aproape interviu, deși nu era decât o discuție în liniștea sărbătorilor de iarnă…
Cum n-am plănuit nimic anul acesta, toate au decurs firesc, într-o logică perfectă… Demult n-am avut senzația aceasta de fericire (ușoară, luminoasă și… de neînstrăinat), amestecată, sigur, și cu puțină tristețe: cu tristețea aducerilor aminte…
* * *
Am avut și colindători! Nepoatele mele, Ilinca și Mădălina, împreună cu mama lor (și cumnata mea, adică fosta cumnată – uite că m-am încurcat! ), Aurica, și-au făcut timp să intre într-o seară pe la noi (în ciuda faptului că Ilinca trebuia să plece a doua zi la Viena). Mădălina a cântat, spre marea mea bucurie (deh, ea știe cât de mult îmi place să o ascult cântând):
* * *
Am mers apoi să-i colindăm și pe alții… Ne-am oprit la o casă luminată, și Mădălina a colindat-o, frumos, cum se cuvine:
Gazda ne-a invitat la masă și ne-a servit cu plăcinte gustoase ca-n povești… de Crăciun.
* * *
Ilinca (la Viena):
Îmi văd nepoatele cam rar, dar sunt mândră și de Ilinca, și de Mădălina, ca și de alți nepoți și nepoate, inclusiv cei „moșteniți” din căsătoria întreruptă de un divorț (am păstrat legătura cu copiii, care nu au nicio vină pentru faptul că adulții greșesc, uneori, mai rău decât orice copil). Ambele sunt deosebit de talentate. Ilinca studiază baletul la Viena (la școala de balet a Operei din Viena – despre Ilinca am mai scris, aici spre exempliu), dar are și o voce foarte frumoasă, și cântă bine, iar Mădălina… când o auzi cântând pe Mădălina, nu poți să nu-ți dai seama că… e fiica lui Nicolae Gribincea. Mădălina cântă de mai mulți ani în ansamblul folcloric Iedera (condus de surorile Osoianu):
* Per angusta ad augusta!
* Verba volant, scripta/facta/ manent.
* Veritas odium paret.
* Multum, non multa!
* Mens sana in corpore sano!
* Nulla dies sine linea.
* Ubi concordia, ibi victoria.
* Vita brevis, ars longa.
* Vulnerant omnes, ultima necat.
* Prosit
Câteodată se întâmplă să te îndrăgostești, să te enervezi sau să te îmbeți și vrei ca toată lumea să afle. Așa că spui pe Facebook. Ești invitat sau și se impune, pentru a te înscrie, să dai date personale: nume, adresă, număr de telefon. Publici date personale fără să te gândești prea mult. Dar ce se întâmplă când nu mai vrei ca aceste informații să fie acc […]
Da. Sau o încercare, cel puțin… O carte frumos legată, având coperte atractive, ce conține numele unor personalități românești, reunind și nume cunoscute din spațiul prutonistrean (fiind, totuși, altceva decât excelentul studiu al lui Gheorghe Ghimpu Conștiința națională a românilor basarabeni). Este vorba despre Enciclopedia identității românești. Personalități (Editura Litera, Chișinău, 2011), semnată de istoricul literar [...]
Reblogged from Argentina Gribincea's Blog: Un cercetător american a ajuns la un adevăr amar, studiind prin arhivele secrete: un război al serviciilor secrete rusești contra României. Nu că nu l-aș crede, ba dimpotrivă, consider că dincolo de controversele pe care le-a trezit deja cartea (și probabil că disputa abia începe), vorba veche românească nu ar trebui ignorată, mai ales când discutăm despre relațiile [...]
GRIGORE VIERU: AVANSUL DE O VIAŢĂ Marele poet al contemporaneităţii noastre Grigore Vieru şi-a început a doua viaţă. Născut la 14 februarie 1935 şi trecut în eternitate la 18 ianuarie 2009, el a avut parte de o copilărie săracă şi chinuită, în absenţa tatălui căzut în război, în condiţiile de-a dreptul infernale generate la stânga Prutului de regimul [...]
Imagini ce pot fi preluate de către editori, în eventualitatea publicării lucrărilor mele – în cazul în care nu se poate lua legătura prin e-mail în timp util
* Per angusta ad augusta!
Declaraţia
Comentarii recente